Aladin

 

 Trăia odată în ţara sultanului un băiat pe nume Aladin. El era tare sărac şi-şi petrecea timpul hoinărind din loc în loc şi jucându-se. Într-o zi, pe când se juca cu prietenii în piaţa din centrul oraşului, se întâlni cu dervisul. Dervisul purta o pelerină de mătase şi un turban mândru pe cap. El se adresă lui Aladin:

- Măi băiete, nu eşti cumva băiatul croitorului Mustafa? Ai vrea să câştigi câteva rupii?
- Cum să nu domnule! Fac orice muncă pentu a câştiga câţiva bănuţi, răspunse Aladin.
- Atunci, ascultă-mă cu atenţie! Tot ceea ce ai de făcut e să mă ajuti să căutăm o lampă veche.
Lampa aceasta este ascunsă într-o grotă cu alte giuvaieruri. Tu esti singurul om care poate să mi-o aducă. Vei gasi acolo o mulţime de bijuterii, poţi să le iei pe toate. Mie nu-mi trebuie decât lampa.
- Aşa să fie, domnule.

Aladin urmă pe dervis în afara oraşului, îndreptându-se spre un loc părăsit. Intrarea din faţa grotei era acoperită cu o placă de piatră şi putea fi dată la o parte doar dacă se rostea formula magică.

Înainte de a patrunde în grotă, dervisul îi dădu lui Aladin un inel care să-l ferească de toate relele. În timp ce dervisul rostea formula magică, Aladin se opri pe marginea lacului şi începu să se joace aruncând pietre în apă. Era atat de preocupat de joaca sa, încât nici nu băgă de seamă că dervisul rostise formula magică şi că uşa grotei se deschise. Dervisul îl strigă pe Aladin şi îi ceru să coboare în grotă. Aladin făcu întocmai şi începu să coboare treptele. Dervisul îl aşteptă afară şi îl tot grăbea:
- Aladin grăbeşte-te să-mi aduci lampa!
Băiatul se uită în jurul lui şi gasi o lampă cu ulei, tare veche şi ruginită, şi îi strigă dervisului:
- Domnule, de ce tocmai lampa aceasta veche şi ruginită îţi trebuie? Sunt aici atâtea alte minunaţii!… "Poate o fi fermecată?…" se gândi în sinea sa Aladin. Apucă lampa şi se îndreptă spre ieşire.
- Dă-mi lampa! îi porunci dervisul.
- Ajută-mă, te rog, să ies de aici, îl ruga Aladin pe dervis.
- Mai întâi dă-mi lampa obraznicule! strigă dervisul.

La auzul acestei voci poruncitoare, Aladin începu să dea înapoi înspăimântat.

- Dacă nu-mi dai lampa, să pieri odata cu ea! îl ameninta dervisul şi începu să bolborosească formule magice. La rostirea acestor cuvinte, placa de piatră se ridica şi blocă ieşirea din grotă. Aladin rămase în întuneric, şi începu să strige câtva timp, dar apoi îşi dădu seama că totul era în zadar şi că nimeni nu-l putea auzi. Începu să i se faca frig si chiar în momentul în care îşi freca mainile cu disperare, din inelul pe care îl primise de la dervis ieşi un spiriduş. Ochii îi ardeau în orbite si ţinea mâinile incrucişate pe piept. Apoi i se adresă lui Aladin astfel:
- Eu sunt spiritul acestui inel şi voi satisface dorinţa celui care il poartă.
- Aş vrea să mă duc acasă rosti Aladin. Spiridusul nu zise nimic, dar în calipa urmatoare Aladin se găsi acasa cu felinarul în mână şi cu inelul pe deget. Îi povesti mamei sale întâmplarea ciudată prin care trecuse iar aceasta, în timp ce îl asculta pe baiat, începu să curţe lampa prafuită. În timp ce lustruia lampa, aceasta începu să fumege şi din fum începu să se ridice un gnom.
- Eu sunt spiriduşul aceste lămpi şi de azi începând te voi servi pe tine. Aştept ordinele tale!
De atunci, Aladin şi mama sa nu au mai dus lipsă de nimic. Ori de cate ori se adresau lămpii, aceasta le satisfăcea toate dorinţele. Anii au trecut şi Aladin se facu un tânar chipeş. Într-o frumoasă dimineţă, Aladin o zări în piaţa publică pe Iasmina, prea frumoasa fată a sultanului. Prinţesa era aşa de frumoasă, că lui Aladin îi cazu dragă de îndată ce o vazu. Şi sultanului îi fu pe plac tânarul, aşa că îi dădu binecuvantarea tinerei perechi. Din acel moment şi Aladin şi Iasmina se mutară în palatul dăruit de spiriduş.

Într-o zi, pe cand prinţesa se găsea singură acasă, un negustor bătrân bătu la uşa palatului:
- Cumpăr felinare vechi şi dau în schimb felinare noi! striga el. Cine vrea să facă schimb cu mine? Iasmina, care nu ştia de secretul lui Aladin, schimbă iute vechea lampă cu una nouă şi arătoasă.
Cine credeţi că era negustorul? Era chiar dervisul cel rau!
Acesta, cum puse mâna pe lampă, se şi ivi spiridusul:
- Eu sunt spiriduşul lămpii şi de azi începând tu eşti stăpânul meu. Îţi aştept ordinele!
- Spiriduşule, eu sunt noul tău stăpân! strigă dervisul, şi vreau să mă duc pe un tărâm îndepărtat, împreună cu prinţesa şi cu acest palat!

Cand Aladin ajunse acasa văzu că palatul şi prinţesa disparuseră. S-a uitat în jur neajutorat şi apoi şi-a amintit de inel.
- Du-mă la iubita mea, îi ceru el inelului, nu pot trăi fără ea.
Cat ai zice "peste", Aladin se trezi în bucătăria dervisului, lângă scumpa sa soţie, care tocmai pregatea ceaiul.
- Scumpa mea, pune praful acesta în ceaiul dervisului, o rugă Aladin pe soţia sa.

Când se întoarse dervisul, bău ceaiul şi în câteva secunde dormea dus. Aladin luă lampa şi îl rugă pe spiriduş să-i ducă acasă, cât se poate de repede. La vederea lor, sultanului începu să-i curgă lacrimile de bucurie, iar poporul îi sărbători aşa cum se cuvine. Despre dervisul cel rău nu a mai auzit nimeni niciodată, iar Aladin şi Iasmina au trăit în pace şi fericire pâna la adânci bătrâneţi.

 


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu