Duhul fructului de ginko

 


 Munţii Ţin se întind culme după culme, creastă după creastă, cu prăpăstii adânci şi vârfuri înalte. Cândva fuseseră acoperiţi cu păduri seculare în care mişunau tot felul de animale sălbatice. Oamenii care locuiau aici trăiau fie din culesul ierburilor de leac, fie din arsul cărbunilor.

Trăia aici un flăcău înalt şi voinic ce se numea Şî Ming şi care se îndeletnicea cu arsul cărbunilor. El ştia tot felul de cântece din gură şi din fluier care înduioşau inimile oamenilor. Şî Ming mai avea doi tovarăşi, oameni la casele lor, cu neveste şi copii. Într-o zi, Şî Ming şi tovarăşii lui au plecat să ardă cărbune pe alt munte. Au ajuns ei într-o poieniţă cu iarbă verde şi mătăsoasă, presărată cu bujori sălbatici, roşii ca focul, cu brazi încărcaţi cu perle de rouă. Toate acestea l-au înduioşat pe băiat care a început să cânte. În mijlocul cântului i s-a părut aşa, ca şi când cineva ar cânta o dată cu el. S-a oprit din cântat şi s-a uitat în toate părţile. La urechea lui a ajuns un viers minunat care nu semăna nici cu ecoul munţilor, nici cu ecoul pădurii; semăna mai degrabă cu vocea unei femei. Viersul l-a fermecat pe Şî Ming într-atât încât n-a mai putut să facă nici o mişcare. Cum a încetat cântul, a sărit în picioare, s-a urcat pe o piatră să se uite în partea de unde-l auzise. Pe muntele Ţin pluteşte mereu ceaţă ca şi norii pe cer. În ziua aceea, o ceaţă albă şi deasă curgea ca o apă spre el şi cât ai clipi din ochi, ceaţa l-a cuprins. Proverbul spune: „Dacă nu bate vântul de primăvară nu încolţeşte iarba". Cântul făcuse să încolţească dragostea în inima lui Şî Ming. Nu putea să uite nicicum cântecul care răsunase mai duios decât viersul unei păsări; în fiecare zi visa s-o întâlnească pe fata care-l cântase.

A trecut vara, a venit toamna şi după toamnă a venit iarna; brazii s-au încărcat de zăpadă dar Şî Ming n-a întâlnit nici urmă de fată. De Anul Nou, Şî Ming era tot singur şi trist. Fiind bun la inimă din fire, de sărbători le-a spus tovarăşilor săi să se ducă acasă, iar el a rămas să păzească singur cărbunele. Tovarăşii lui s-au învoit bucuroşi. În ajun de Anul Nou, când toate familiile petrec, Şî Ming şi-a luat fluierul, s-a dus în colibă şi a început să cânte. A cântat, a cântat, până ce vântul s-a oprit. Atunci a simţit cum se deschide încet uşa colibei. O fecioară îmbrăcată în alb din cap până în picioare a intrat în colibă. Avea faţa rotundă, părul ca abanosul îi era prins în cozi. Mirat şi totodată bucuros, băiatul s-a oprit din cântat. Fata a zâmbit şi uitându-se în toate părţile a spus cu blândeţe:

- Sunt din satul Şan Iang* [în traducere: Soarele din faţa muntelui] şi fiind în trecere pe aici am auzit cântându-se din fluier. Dar tu de ce nu faci ţiao ţe** [**Colţunaşi cu carne, mâncare foarte răspândită în China, care se pregăteşte la sărbători] de Anul Nou? Şî Ming parcă s-a trezit din vis, a început să se bâlbâie şi n-a ştiut ce să răspundă. Râzând, fata l-a rugat:

- Cântă mai departe, că-ţi fac eu ţiao ţe! Şi zicând aceasta a început să frământe aluatul. Băiatul ar fi vrut s-o întrebe dacă ea este aceea care-l vrăjise cu cântecul în acea zi. Când îşi făcuse curaj să întrebe, fata l-a întrerupt:

- Hai, cântă, şi să ştii că viersul tău e minunat! Băiatul a început să cânte şi cu cât cânta, cu atât ar mai fi cântat, iar fata cu cât asculta, cu atât ar mai fi ascultat. Aşa a ţinut-o până la revărsatul zorilor. Atunci i-a dat să mănânce ţiao ţe, şi când acesta a poftit-o şi pe ea, fata a zâmbit şi i-a spus:

- E târziu, eu trebuie să plec. Nu care cumva să vii să mă cauţi

 


acasă. Tata nu ştie că am fost aici.. Apoi a deschis uşa şi a plecat. Băiatul s-a uitat după ea până nu s-a mai văzut, apoi a intrat în colibă.

Au trecut sărbătorile şi s-au întors cei doi tovarăşi. Prima vorbă a lui Şî Ming a fost să-i întrebe unde se află satul Şan Iang. Cei doi au spus că în viaţa lor n-au auzit de numele unui asemenea sat. Întristat, Şî Ming şi-a văzut de treabă. Nu le-a spus celor doi de venirea fetei, temându-se că aceasta nu vrea să se afle de venirea ei. Seara, când se ducea să aducă apă, văzând cum luna se oglindeşte în pârâu, îşi zicea: „Nu trebuie să mă mai gândesc la ea. E ca şi când aş vrea luna din fundul apei. Unde să mă duc s-o caut?" Privind cu tristeţe bujorii roşii care înfloriseră lângă coliba lui, îşi zicea: „Nu trebuie să mă mai gândesc la ea, nu ştiu nici măcar cum o cheamă. E ca şi când aş căuta să prind vântul sau umbra!" Dar oricât îşi poruncea, gândul lui era mereu la fată.

Aşa a trecut primăvara şi a venit vara. într-o zi, ducându-se la locul unde auzise cântecul cu un an mai înainte, deodată s-a pornit o vijelie şi o ploaie care a acoperit totul. Se înserase şi băiatul era îngrijorat, când a auzit că-l strigă cineva. Întoarse capul şi rămase uimit văzând în spatele lui fata din seara de Ajun. Aceasta i-a zis:

- Pe munte sunt şerpi veninoşi. Am vorbit cu bunicul, aşa că dormi noaptea asta la noi. Plin de bucurie, băiatul s-a învoit. Şi au plecat amândoi. Se întunecase de-a binelea şi copacii păreau uriaşi Băiatul era din ce în ce mai mirat cum se face că atâţia ani, de când lucra în pădure, nu văzuse drumul pe care mergeau.

 După o bucată de drum, a zărit nişte luminiţe. Când s-au apropiat a văzut o cetate înconjurată cu un zid înalt. Intrând, un bătrân l-a întâmpinat călduros şi i-a spus fetei:

- Pai Ni, du-te şi pregăteşte ceva de mâncare pentru drumeţ! Şi fata a plecat. După câteva întrebări, dând din cap, bătrânul i-a spus:

- Să nu crezi că nu te cunosc. Eu îl ştiu foarte bine şi pe străbunicul tău. Băiatul a rămas uimit, căci ştia că străbunicul lui murise de mult, aşa încât se gândea că bătrânul trebuie să aibă câteva sute de ani. Bătrânul a vrut să mai spună ceva, dar din camera de alături s-a auzit cântând. Era aceeaşi voce care-l fermecase şi băiatul şi-a dat seama că aceasta e fata care-l fermecase. S-a bucurat nespus şi dacă n-ar fi fost bătrânul ar fi fugit într-un suflet la ea. Bătrânul a văzut cum stau lucrurile şi râzând în hohote i-a spus:

 - Nepoata asta a mea nu mi-a vorbit niciodată de nimeni, dar în ultimul timp îmi vorbeşte mereu de tine. De aceea, într-adins am vrut să te aducă azi aici. Cum a terminat de vorbit a intrat şi fata cu o tava cu ceai şi mâncare. A pus tava jos şi s-a oprit lângă băiat. Bătrânul s-a uitat şi la unul şi la altul, apoi râzând le-a spus:

- N-am decât fata asta. Dacă vă plăceţi, socotiţi că eu v-am şi dat binecuvântarea.

Tinerii s-au uitat îndelung unul la altul, apoi au plecat capetele. După obicei, bătrânul a sfătuit-o pe fată să aibă grijă de băiat şi s-a dus în camera lui. În noaptea aceea, Şî Ming şi Pai Ni s-au căsătorit. A doua zi, Şî Ming şi-a amintit de prima lor întâlnire şi i-a zis fetei:

 - De ce mi-ai spus că eşti din satul Şan Iang? Râzând, fata i-a răspuns:

- Nu te-am minţit deloc. Hai afară şi ai să vezi că soarele e în faţa muntelui. Amândoi au ieşit afară şi, într-adevăr, aşa era. Soarele răsărise în faţa muntelui şi aurea cu razele lui frunzele şi crengile copacilor. Iarba şi florile păreau şi ele aurii. Tinerii au început să zburde şi peste puţin timp pe munte s-a auzit cântecul lor minunat. Erau aşa de fericiţi încât nu au simţit cum a trecut o săptămână. într-o zi, băiatul i-a spus fetei:

 - Trebuie să mă duc acasă, să le dau de ştire tovarăşilor mei, care or fi îngrijoraţi.

 - N-am nimic împotrivă să te duci, dar când te vei întoarce?

- Am să stau trei zile acasă. În 15 ale lunii mă întorc. Bucuroasă, fata i-a spus:

- În seara zilei de 15 vin să te iau. Pai Ni a plecat şi ea să-l conducă şi amândoi s-au îndreptat pe drumul cunoscut. Ajungând la locul unde se întâlniseră, fata i-a zis: - Când te înapoiezi, să mă aştepţi aici, am să vin să te iau. Orice ar fi, să nu faci decât cum ţi-am spus! Şi-au dat mâna şi s-au despărţit.

 După puţin timp, băiatul a ajuns la colibă. Aici le-a povestit tovarăşilor săi tot ce i s-a întâmplat. Au petrecut împreună două zile, iar în dimineaţa zilei a treia, Şî Ming simţea că trebuie să plece să se întâlnească cu fata. Nu trecuseră decât două zile, dar lui i se părea că trecuse un an. Plănuia să se întoarcă mai devreme şi le-a făgăduit tovarăşilor săi să vină din când în când să-i vadă. După ce a mâncat, a plecat. Ajungând la locul întâlnirii, s-a oprit. Fata-i spusese că va veni spre seară, iar acum era mai devreme.

Şî Ming nu mai avea răbdare să aştepte şi socotind că ştie drumul, a plecat în întâmpinarea fetei. Mergea şi se gândea. Trecând muntele, s-a trezit în faţa unei păduri întunecate prin care nu se vedea nici o potecuţă. Drumul cel larg dispăruse. Atunci şi-a zis că a greşit drumul, cu toate că ţinea bine minte că tot pe acolo trecuse la venire. Nemaiţinând seama de nimic, a pornit prin pădure. Dar pădurea era aşa de deasă că a trebuit să facă multe ocolişuri. A trecut prin poieniţe cu iarba ca un covor, printre flori până la brâu. A trecut nu ştiu câţi munţi şi câte văi, dar tot nu a găsit casa unde locuia Pai Ni. S-a înserat, soarele a apus şi pădurea a început să se întunece. Nu se mai vedea nimic. Atunci a început să se mustre că n-a ascultat de sfatul fetei. S-a uitat în stânga şi-n dreapta şi deodată a văzut o luminiţă. A pornit într-un suflet spre ea şi de ce mergea, de ce pădurea se rărea şi luminiţa se vedea tot mai aproape. într-o clipă, băiatul a ajuns lângă ea. A văzut atunci o colibă de piatră fără uşă, lângă care stătea un bătrân. Şî Ming l-a întrebat:

 - Bătrâne, nu ştii cumva unde-i casa lui Pai Ni?

- Eu sunt străbunicul lui Pai Ni, ce, nu mă mai cunoşti? Ne-am mutat aici. Şî Ming n-a crezut, dar bătrânul a spus din nou:

- Dacă nu mă crezi, vino cu mine în casă, acolo e şi Pai Ni. Băiatul pe jumătate credea, pe jumătate nu credea, dar s-a luat după bătrân şi a intrat în casă. Casa nu avea decât o singură încăpere şi cu cât mergeau cu atât părea mai adâncă şi devenea mai întunecoasă, de parcă se aflau într-o peşteră. La un timp a simţit şi un miros greu şi a început să se întrebe cum de poate locui Pai Ni aici. Atunci şi-a dat seama că nu-i a bună, a vrut să se întoarcă, dar n-a apucat să facă nici un pas că bătrânul şi-a pipăit faţa şi deodată s-a prefăcut într-un şarpe veninos care s-a încolăcit în jurul lui. Ochii şarpelui aruncau scântei verzi şi luminau totul în jur; alături de el mai erau doi şerpi negri. Şarpele cel mare a spus:

- Nici să nu-ţi treacă prin cap c-ai să mai scapi! Şî Ming fierbea de ciudă, dar nu putea să facă nici o mişcare. Şarpele cel mare le-a spus celor doi şerpi negri:

- Fugiţi degrabă la gura peşterii, nu care cumva să intre duhul fructului de ginkgo să ni-l răpească! Iar aceştia au alunecat spre gura peşterii. Şî Ming habar n-avea cine e duhul fructului de ginkgo. Inima lui era plină de păreri de rău că n-a ascultat pe Pai Ni şi poate chiar în clipa aceea ea stătea şi-l aştepta.

Într-adevăr, Pai Ni îl aştepta la locul stabilit. A aşteptat ce a aşteptat şi, văzând că Şî Ming nu mai vine, îngrijorarea i s-a strecurat în inimă. S-a aplecat, a desenat un cerc pe pământ, iar cercul a început să strălucească din ce în ce mai tare. Pai Ni s-a uitat în cerc şi a văzut tot ce se întâmpla în peşteră. Şarpele cel mare începuse să-i sugă sângele lui Şî Ming care leşinase. Pai Ni a scrâşnit din dinţi, faţa i s-a albit. Întinzând mâna spre copaci, aceştia s-au dat la o parte, şi s-a ivit drumul cel larg. Apoi, într-o clipă, a fost în faţa bunicului, spunându-i:

- Bunicule, dă-mi sabia fermecată! Bătrânul a întrebat-o:

 - Ce-i cu tine, copilă? Şi mai furioasă, fata a răspuns:

 - Bunicule, nu mai întreba nimic şi dă-mi degrabă sabia! Şarpele cel veninos vrea să-l omoare pe Şî Ming! Speriat, bătrânul a rugat-o:

 - Copilă dragă, nu te duce. Şarpele cel veninos mai are două ajutoare şi te vor răpune. Fata era aşa de încordată că-i curgeau lacrimile:

- Bunicule, orice ar fi, eu mă duc să-l scap. Auzind acestea, bătrânul a oftat şi i-a dat sabia.

Cu sabia în mână, fata a zburat ca vântul la peştera şerpilor. Era un întuneric să-l tai cu cuţitul. Fata şi-a tăiat pârul cu sabia şi l-a aruncat în gura peşterii. Părul s-a prefăcut într-o grămadă de vreascuri. A luat apoi două pietre pe care le-a lovit până ce s-a aprins o scânteie şt a aruncat-o peste ele. Scânteia a aprins vreascurile şi după ce fata a suflat de câteva ori flăcările s-au înălţat. Prinşi de foc, cei doi şerpi negri n-au mai apucat să fugă şi s-au făcut scrum. Focul se întindea din ce în ce mai mult.

Şarpele cel veninos s-a oprit din supt sânge şi a fugit spre gura peşterii. Când a dat cu ochii de fată, a început să scuipe venin. Apoi, când a mişcat din coadă o dată, praf a făcut pietrele de sub el. Fata curajoasă s-a tras într-o parte, a sărit în spatele şarpelui şi ridicând sabia fermecată i-a tăiat gâtui. Apoi s-a avântat în peşteră prin foc. Dar focul n-o atingea. Fumul o orbea, iar lacrimile-i acopereau ochii. Ea răbda totul cu gândul să-l scape pe Şî Ming. L-a scos din peşteră, dar el nu mai putea s-o vadă. Faţa-i privea şi simţea cum i se sfarmă inima în piept. Îndurerată, şoptea:

- Şî Ming, cât am dorit să fiu cu tine, cât am dorit să cânt împreună cu tine! Dar orice ar fi spus, Şî Ming n-o mai auzea, oricât de tristă ar fi fost, Şî Ming n-o mai vedea. În vremea aceasta a ajuns la peşteră şi bătrânul care i-a spus fetei:

- Ai omorât şarpele cel veninos şi cu asta socoteşte că l-ai răzbunat pe Şî Ming. Nu mai fi tristă, Pai Ni, ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă. Fata a dat din cap şi din gură a scuipat o biluţă verde, strălucitoare ca o perlă. Speriat, bătrânul a strigat: - Copilă, aceasta e rădăcina vieţii tale şi nu trebuie s-o dai. Fără ea, tu nu mai poţi fi ceea ce eşti. Vara vei fi bătută de ploi, iarna îngropată de nămeţi. Doar ai cunoscut gustul vântului şi ploii, vrei să le simţi din nou? Fata l-a rugat cu blândeţe:

 - Sloboade-mă să-i dau lui rădăcina vieţii mele! Şi zicând aceasta, faţa ei s-a înnegrit, pielea i s-a întărit, mâinile i sau prefăcut în două crengi groase, capul i s-a prefăcut într-un arbore înalt şi golaş, fără ramuri unduioase, fără frunze verzi. Bătrânul a vârât perla în gura băiatului care a căpătat îndată culoare la faţă şi s-a ridicat în picioare. Trezindu-se, Şî Ming nu ştia ce se întâmplase cu el. Bătrânul plângea şi arăta spre arborele despuiat:

- Copile, aceasta e Pai Ni! Noi suntem duhuri ale arborelui ginkgo. Spre a te scăpa, ea şi-a tăiat părul şi ţi-a dat rădăcina vieţii ei, iar acum nu va mai putea să-şi ia înfăţişarea dinainte. Nimeni nu poate să-şi închipuie durerea lui Şî Ming, tristeţea lui. Lacrimile îi curgeau, durerea îi îneca glasul. A spus numai atât:

 - Am să stau lângă ea toată viaţa, toată viaţa am să-i cânt cântece de munte.

Într-adevăr, Şî Ming nu s-a mai întors la tovarăşii săi şi de lângă arborele golaş de ginkgo se auzeau tot timpul cântece de munte sau răsuna un viers din fluier. Povestea spune că Şî Ming s-a prefăcut în spirit şi că după o sută de ani ramurile copacului vor înverzi şi atunci Pai Ni se va preface din nou într-o femeie mult mai frumoasă decât înainte.

 

 


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu