Duhul scorpionului

 


                        Cu mult timp înainte, când orezul se măcina aproape zilnic cu piatra de moară, trăia un tânăr însurăţel. Lângă casa lui locuia vărul său care avea doi copii. într-o zi, flăcăul a ajutat-o pe tânăra-i nevastă să ducă orezul la moară, apoi a plecat pe deal să taie iarbă. După o bucată de timp, răzbindu-l foamea şi setea, s-a întors. Apropiindu-se de moară, s-a mirat văzând că măgăruşul mai învârtea roata şi peste tot era atâta linişte. Bruma de grăunţe trebuia să fie măcinată de mult, de acum trebuia să fie şi masa gata. Când a ajuns mai aproape a văzut cum coşul era tot acolo unde-l aruncase, iar grăunţele se făcuseră pulbere. Roata tot se mai învârtea, dar nici umbră de nevastă. Să fi zis că a plecat la mamăsa, nu s-ar fi putut să plece fără să-i spună şi lui; să fi zis că a fugit, n-avea de ce: de când se luaseră nu se certaseră niciodată. De ce se gândea, de aia era mai nedumerit. S-a apucat şi a deshămat măgarul, a strâns făina, a plecat acasă, dar nici acasă n-a dat de nevastă. Se mâhnise aşa de tare că nu mai avea poftă nici de mâncare, nici de băutură.

 A început să întrebe în stânga şi în dreapta, dar nimeni nu-i văzuse nevasta. S-a întors iarăşi la moară, a intrat înăuntru, a ridicat piatra şi a văzut dedesubt o crăpătură din care a ieşit un scorpion negru de parcă era dat cu lac, cu un ac mai mare decât un ci. Atunci a înţeles că acel scorpion îi ucisese nevasta. În acea clipă, scorpionul s-a repezit la el, dar băiatul, sprinten, s-a ferit în grabă. A alergat, a luat secera pe care o lăsase lângă moară şi a lovit cu ea în burta scorpionului, tăindu-i acul. Când să mai lovească o dată, scorpionul s-a prefăcut într-un nor negru care s-a ridicat în văzduh. Din mijlocul norului s-a auzit un glas:

- Băiete, băiete, peste trei ani să te pregăteşti că-ţi voi lua viaţa. înfuriat, băiatul a zvârlit secera după nor, dar norul a început să se rotească spre miazănoapte-apus. Uitându-se în jos, a văzut în piatra de moară o gaură adâncă şi întunecată unde erau îngrămădite lucrurile nevestei lui. De atunci, băiatul ducea o viaţă singuratică. Când se întorcea de la muncă nu mai găsea masa pusă şi lampa aprinsă, nu mai avea cu cine schimba o vorbă. Ascuţise secera ca briciul şi o purta totdeauna cu el. Aşa a trecut mai bine de o jumătate de an, până ce, într-o zi, când se întorcea de pe deal, a văzut o fecioară care stătea pe o piatră la marginea drumului şi vărsa lacrimi amare bocindu-şi mama şi tata. Băiatul s-a apropiat de fată şi a întrebat-o:

- E târziu, de ce stai aici şi plângi? Plângând în continuare, fată i-a răspuns:

 - Frăţioare, vezi-ţi de drum, sunt o biată orfană, am rămas şi fără mamă şi fără tată şi nu mai are nici un rost să trăiesc. Şi a început din nou să plângă. Băiatul şi-a simţit şi el ochii umezi. S-a uitat în jur, dar nu se vedea nimeni. Afară se întunecase, lumea în sat dormea. Îşi frământa mintea ce să facă cu fata. Luându-şi inima în dinţi, i-a spus:

- Nu mai plânge, hai acasă la mine! Fata şi-a şters lacrimile şi a plecat cu el. Ajungând acasă, băiatul s-a gândit că dacă va găzdui fata îi vor ieşi tot felul de vorbe. S-a dus alături, la vărul său, să se sfătuiască. Nevasta acestuia nu se culcase încă şi tocmai se căznea să croiască nişte boneţele pentru cei doi copii ai săi, dar oricum măsura, tot nu ieşeau două boneţele dintr-un peticuţ de material. Băiatul le-a povestit cum a găsit fata pe drum şi cum a adus-o acasă. Apoi a zis:

- Vere, dacă vrei, vino la mine să dormim împreună şi trimit fata aici să doarmă cu nevasta ta. Zis şi făcut. Băiatul a luat fata şi a dus-o acasă la vărul său. Copiii adormiseră, dar femeia tot se chinuia cu măsuratul. Văzând că băiatul îi zice acesteia verişoară, a început şi ea: verişoară-n sus, verişoară-n jos, parcă se cunoşteau de când lumea. După ce au plecat cei doi, fata a zis:

 - Verişoară, dacă nu te superi, dă-mi să-ţi fac eu boneţelele. A luat foarfecă şi din două tăieturi le-a croit, apoi le-a cusut. A mai brodat pe ele câte un bujor. Verişoară nu mai putea de bucurie uitându-se la ele. În sinea ei se gândea: „Fata asta e frumoasă, e harnică, e pricepută, noroc de cine o va lua de nevastă". A întrebat-o pe fată:

- Cum ţi se pare vărul meu? Dacă ar fi după mine, aş zice că vă potriviţi. Tu nu mai ai pe nimeni pe lume, lui văru-meu i-a murit nevasta. Fata a lăsat capul în jos şi a îngăimat:

- Mi-e teamă că vărul dumitale nu mă vrea! Verişoara, bucuroasă că fata nu e împotrivă, a luat-o de mână şi i-a zis:

- Fii liniştită, vorbesc eu cu el. A doua zi, cum s-a luminat, verişoară s-a dus la băiat şi i-a zis:

- Vere, ţi-am găsit o nevastă cum nu se poate mai bună! Bănuind despre ce e vorba, băiatul a întrebat-o:

- Despre ce nevastă vorbeşti? Verişoară îi tot dădea înainte cu laudele. Bărbatu-său, fire care nu se aprindea atât de uşor, a încruntat sprâncenele şi a zis:

- Dar nu ştim nici de unde vine, nici ce-i cu ea. Să te însori cu o fată găsită pe drum? Nevastă-sa nu s-a lăsat:

 - Ce nevoie are de toate astea? Se vede cât de colo că e o femeie bună şi vărul nostru are nevoie de o nevastă care să-i facă de mâncare şi să-i coase hainele. Tu habar nu ai cât de greu e să trăieşti singur . Bărbatu-său n-a mai avut ce zice, iar băiatul s-a supus.

Băiatul s-a însurat cu fata şi o duceau foarte bine. Fata era potolită la vorbă şi tare harnică. Băiatul era mulţumit şi toată lumea-i vorbea numai de bine. După vechiul obicei, băiatul îşi ascuţea mereu secera şi ziua o purta cu el, iar noaptea dormea cu ea sub pernă. Nu se ştie din ce motive, nevasta, cum vedea secera, se schimba la faţă. într-o zi a început să plângă în faţa lui bărbatu-său. Acesta, crezând că-şi plânge iarăşi părinţii, s-a apropiat de ea s-o mângâie, dar fata l-a îmbrâncit. Băiatul n-a ştiut ce să creadă. Fata s-a oprit din plâns, şi-a şters lacrimile şi şi-a văzut mai departe de treabă. În aceeaşi seară, înainte de culcare, nevasta a zis:

 - Cum să nu fiu supărată, sunt nevasta ta, dar te porţi cu mine ca şi cu o străină. Băiatul nu se dumerea despre ce e vorba şi a întrebat-o:

 - De ce crezi treaba asta? Oftând, fata a zis:

- Dacă nu vezi în mine o străină, de ce nu te desparţi de secera asta nici ziua, nici noaptea?Băiatul i-a răspuns:

- Port secera spre a mă apăra de Duhul Scorpionului. Fata a izbucnit în râs:

- Dar viteaz mai eşti! Despre ce duh tot vorbeşti? Şi chiar dacă ar fi aşa, crezi că se sperie Duhul Scorpionului de secera ta? Vezi-ţi de treabă, bărbate, cu nălucile tale! De atunci, băiatul n-a mai purtat cu el secera, iar nevastă-sa n-a mai plâns. Şi au trecut câteva luni fericite şi liniştite. Într-una din zile, mieroasă, nevasta i-a spus:

- Bărbate, înainte de moarte, părinţii au mai lăsat unele lucruri. Pe cât văd, anul acesta nu ne va fi de ajuns orezul. Mă duc să vând lucrurile alea şi să mai cumpărăm măcar un mu* [*A paisprezecea parte dintr-un hectar] de pământ. A strâns prin casă şi a plecat. In ziua aceea, văru-său se dusese să culeagă vreascuri. Tocmai se căţărase într-un copac înalt şi tăie nişte uscături. Aruncându-şi ochii în jos, a văzut femeia cum alerga şi apoi s-a strecurat în mare grabă într-o peşteră. Părându-i-se ciudat, vărul a rămas cu ochii la peşteră. A aşteptat, a aşteptat, dar femeia n-a mai ieşit. A coborât din copac şi tiptil, tiptil, s-a apropiat de peşteră. Printr-o crăpătură s-a uitat înăuntru. S-a speriat aşa de rău de ce-a văzut că i s-a ridicat părul în cap. In peşteră se afla un scorpion uriaş, lângă care era o piele verde ca veninul. De frică n-a mai apucat să strângă vreascurile pe care le tăiase, a fugit acasă şi i-a spus lui văru-său tot ce a văzut. Acesta a luat din nou secera şi a început s-o ascută.

A doua zi s-a întors şi nevasta. A dat banii bărbatului, zicându-i: - Ai grijă ce faci cu banii, nu-i cheltui într-o singură zi. Tot ce mai aveam acolo am vândut, dar n-am adus decât o parte din bani. Ce-a mai rămas, am să iau la anul. Apoi s-a apucat zorită de treabă. Văzând toate acestea, băiatul şi-a zis:

- Uite ce nevastă bună am! De unde până unde să fie ea Duhul Scorpionului? Şi a pus secera bine. După câtva timp i-a spus lui văru-său:

- Vere, poate că n-ai văzut bine atunci. A mai trecut o bucată de. timp. Văru-său îi purta mereu de grijă, dar nevastă-sa nu credea nimic:

 - Dacă ar fi Duhul Scorpionului, aşa cum spui tu, n-ar mai trăi cu el de atâta timp. Bărbatu-său n-avea chef să se certe cu ea şi doar dădea din cap. După puţin timp, şi-a adus aminte că scorpionul îşi schimbă pielea la un an o dată. În anul următor, el a început să se ducă mai des după vreascuri şi de câte ori se ducea dădea târcoale în jurul peşterii, până când, într-o zi, când s-a uitat prin crăpătură, iarăşi a dat de scorpionul cel verde şi alături de el se afla o altă piele. A rupt-o la fugă spre casă, l-a luat de mână pe văru-său şi l-a dus la peşteră.

Se lăsase întunericul, tot muntele era scufundat în beznă, doar în peşteră licărea o lumină. S-a uitat prin crăpătură şi a văzut că acea lumină erau ochii scorpionului care luceau ca nişte bulgări de foc. Pe burta scorpionului crescuse un alt ac, dar nu atât de mare cât cel pe care-l tăiase. A luat un bolovan şi a vrut să-l arunce în scorpion, dar în peşteră s-a făcut întuneric şi n-a mai văzut nimic. Când s-a întors acasă, nevasta deja venise şi i-a dat iarăşi o legătură de bani, veselă şi zâmbitoare, mai mieroasă ca oricând. Văzând acestea, băiatul a lăsat iarăşi secera.

Zilele treceau una după alta. Văru-său pândea tot timpul. Într-o zi l-a chemat pe băiat la el acasă să se sfătuiască. A luat o furcă de fier, au înroşit-o în foc şi văru-său l-a trimis să omoare scorpionul. Dar văzându-şi nevasta dormind, băiatului i s-au înmuiat mâinile. Tocmai atunci, aceasta s-a trezit şi, dând cu ochii de furca înroşită în mâinile bărbatului, a sărit în sus, s-a rostogolit o dată şi s-a prefăcut în scorpion. Ochii ca doi bulgări de foc au început să strălucească. Băiatului i-a trecut slăbiciunea şi s-a repezit la scorpion, vârând furca în el. Atunci scorpionul a zis:

- Mai trebuia să-mi schimb pielea o singură dată şi-mi creştea la loc acul cel veninos. Mai aveam numai un an şi te omoram. Şi şi-a dat duhul.


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu