Omul de piatra

 

 

 

 

OMUL DE PIATRA

 

Pe muntele Ţin erau o mulţime de stânci pe care nu se găsea nici o fărâmă, de pământ şi nu creştea nici un fir de iarbă, încât din depărtare străluceau de-ţi luau ochii. Dar să nu credeţi că acestea erau pietre sterpe. În ele se aflau nenumărate comori. Dacă nu mă credeţi, ascultaţi povestea Omului de Piatră.

Cu mulţi ani înainte, de prin părţile de miazăzi a venit aici un bătrân cam de vreo 60 de ani. Unii au văzut cum acesta, cu târnăcopul în spinare, s-a căţărat pe stânci, a dat ocol muntelui Ţin câteva zile, apoi şi-a luat târnăcopul şi a plecat. El n-a rămas să locuiască în satul de lângă muntele Ţin, ci a trecut mai departe către un cătun la vreo 80 de li depărtare. La marginea acestui cătun se afla o căsuţă neîmprejmuită cu zid. Prin fereastră se vedea lumina aprinsă. Bătrânul a bătut la uşă şi a intrat. In casă trăia un flăcău de vreo 17-18 ani, pe nume Li Peng, care-i spuse bătrânului că-i singur pe lume, având doar un prieten, pe Pao Iou, care locuieşte în partea de răsărit a râului. Bucuros că şi-a găsit un tovarăş, l-a poftit pe bătrân să rămână în casa lui. Şi se purta cu el ca şi când "i-ar fi fost părinte, iar bătrânul nu-l socotea mai prejos decât pe fiul lui. Li Peng o ducea destul de greu, aşa că bătrânul a scos banii din chimir şi i-a dat băiatului să cumpere orez şi carne. Azi aşa, mâine aşa, până ce bătrânul şi-a cheltuit toţi banii.

Într-o bună zi, i-a spus lui Li Peng:

- Băiete, azi e vreme frumoasă şi aş vrea să mă plimb puţin. Tu rămâi acasă şi fii cu ochii în patru! Bătrânul şi-a luat târnăcopul şi a plecat. S-a întors abia a doua zi seara, cu chimirul plin de bani. Zâmbind, i-a spus flăcăului:

- Băiete, avem din nou din ce trăi. După puţin timp, bătrânul s-a îmbolnăvit. Simţind că i se apropie sfârşitul, l-a chemat pe Li Peng şi i-a spus:

- Copile, mă doare capul de-mi plesneşte şi văd negru înaintea ochilor. Simt că mi se apropie sfârşitul. Să ştii că nu am pe nimeni pe lume, aşa că după ce voi muri să mă îngropi aici. Şi să mai ştii că pe muntele Ţin, în stâncile strălucitoare, se găseşte… Zicând acestea, bătrânul a simţit că i se strânge gâtul şi nu a mai putut continua. A mai arătat numai cu degetul spre chimir, s-a uitat afară şi a murit. Îndurerat, Li Peng l-a îngropat pe bătrân. Apoi, gândindu-se la cele spuse de acesta înainte de moarte, şi-a căutat prietenul şi i-a povestit tot. Când a auzit despre ce e vorba, Pao Iou a sărit în sus de bucurie, zicându-i lui Li Peng:

 -Înseamnă că bătrânul a vrut să-ţi spună că în stâncile luminoase se află bani, mulţi bani. Să mergem degrabă să căutăm! Li Peng de asemenea se gândea: „Nu ştiu ce se ascunde în aceste stânci, dar se pare că bătrânul a vrut să mă duc până acolo".

A doua zi, dis-de-dimineaţă, amândoi prietenii au plecat pe muntele Ţin. Drumul era foarte anevoios, aşa că de abia pe seară au ajuns la locul cu pricina. La lumina lunii, ei au privit cu atenţie, dar li s-a părut că toate stâncile sclipeau la fel. Atunci unde să caute mai întâi? În care stâncă să fie ascuns argintul? Şi-au adunat puterile şi s-au căţărat pe prima stâncă. Dar aceasta era la fel ca toate stâncile. Băieţilor le-a scăpat un oftat. S-au urcat cu mare greutate şi pe stânca următoare, dar tot n-au găsit nimic. Atunci s-au apucat să le cerceteze pe toate la rând. Noaptea, cântecul cucuvaiei şi urletul lupului făceau munţii şi mai fioroşi. Cei doi au căutat până s-a luminat, dar n-au găsit nimic. La lumina zilei, s-au mai căţărat pe câteva stânci, dar tot n-au găsit nimic. A căzut iarăşi noaptea. Norii au acoperit faţa lunii şi s-a stârnit un vânt de credeai că răstoarnă muntele. Brazii fremătau şi foşnetul lor răsuna în văi. Înfuriat, Pao Iou bodogănea mereu: „Cine ştie ce mincinos o fi fost boşorogul ăla mort. Ne-a trimis aici cu minciunile lui". Li Peng a încercat să-l liniştească:

- Bătrânul nu avea de ce să ne păcălească. înseamnă că nu ştim noi să căutăm. Îmbufnat, Pao Iou i-a răspuns:

- Dacă nu te-ai săturat, rămâi aici şi caută mai departe. Eu, unul, mă lipsesc şi plec. Şi s-a dus.

Văzând că Pao Iou pleacă cu adevărat, Li Peng s-a simţit tare mâhnit. Se tot mira de ce pentru o vorba acesta s-a supărat şi a plecat. Li Peng a rămas peste noapte pe munte, iar a doua zi, pe lumină, s-a căţărat pe o stâncă din dreapta lui. Stând el aşa, a simţit că pietrele de la picioare se mişcă şi în stâncă a apărut o crăpătură. Uitându-se cu băgare de seamă a văzut că stă pe capacul unei fântâni şi s-a mirat cum de se poate găsi o fântână în creierul muntelui. A dat încet la o parte capacul şi, uitându-se în jos, a văzut înăuntru o lumină. A coborât în fântână, unde a găsit un omuleţ de piatră de vreo 2 ci* [*Unitate de măsură egală cu 33 cm] înălţime. L-a privit cu atenţie şi a văzut că avea gură, nas, ochi, mâini şi picioare ca orice om. Tot întorcându-l pe o parte şi pe alta şi tot uitânduse la el, l-a îndrăgit nespus. A scos Omul de Piatră din fântână şi a început din nou să caute comoara. Dar n-a găsit nici urmă de argint. Văzând aşa, a luat Omul de Piatră în spate şi a coborât de pe munte. Omuleţul era tare greu de cărat. După o bucată de drum l-a lăsat jos, să se odihnească. Cu aşa greutate în spate mergea destul de încet şi mereu trebuia să se oprească spre a se odihni.

 A mers aşa toată ziua până s-a înnoptat, când, tocmai bine, a ajuns într-un sat. În faţa unei case stătea un bătrân. Li Peng l-a întrebat:

- Tăicuţule, sunt un trecător. Ai putea să-mi dai găzduire în noaptea asta? Bătrânul i-a răspuns:

- Eu am o cameră liberă, însă cum se întunecă se umple de zgomote, încât nimeni nu poate să stea în ea. Mai bine caută în altă parte. Li Peng nu fusese niciodată fricos, aşa că a spus:

- Tăicuţă, pentru un trecător, un colţ de casă, oricum ar fi ea, care să-l apere de vânt, e de ajuns. Unde să mai caut altă casă liniştită? Nu mie frică. Du-mă acolo! Bătrânul l-a trecut printr-o curte în care crescuse iarbă până la brâu şi a intrat într-o casă cu trei încăperi. Într-una din ele se aflau o băncuţă şi un pat de lac negru pe care era întinsă o rogojină. Totul era acoperit cu praf, aşa că se cunoştea că nu mai fusese locuită de mult. După ce i-a mai spus câteva cuvinte, bătrânul a plecat. Rămânând singur, Li Peng a ridicat rogojina s-o scuture şi din ea a ieşit atâta praf că a întunecat toată încăperea. Peste tot era linişte şi se auzea foarte desluşit foşnetul ierbii din curte. Li Peng a simţit că inima îi bate mai repede. A închis uşa, a tras zăvorul şi a proptit Omul de Piatră în uşă. Apoi, liniştit, s-a culcat. La miezul nopţii, l-a trezit o rafală de vânt. A deschis ochii şi a văzut că vântul stinsese lampa de pe masă. Apoi vântul s-a înteţit şi uşa a început să se zgâlţâie. Li Peng se bucura că i-a dat prin gând să înţepenească uşa cu Omul de Piatră, altfel ar fi deschis-o vântul. N-a apucat să se ridice din pat că a auzit cum Omul de Piatră spunea:

- Ei, tu, spirit al peştelui, nu mai împinge degeaba! Înăuntru sunt eu, Omul de Piatră, care-o propteşte! Apoi, s-a auzit vocea peştelui de afară:

 - Omule de Piatră, lasă-mă să intru! Omul de Piatră a răspuns:

- Doar n-o să te las să intri să faci iarăşi o faptă rea. Atunci, spiritul peştelui, supărat, a început să strige:

- Crezi că eu nu ştiu ce putere ai? E destul să te lovească cineva peste burtă şi începi să scuipi arginţi, ori să te atingă peste umăr că fu începi să-ţi mişti mâinile şi unde ţi se arată să loveşti acolo loveşti. Cu atâta te lauzi şi tu. Înfuriat, Omul de Piatră a spus:

- Şi eu ştiu în ce stă puterea ta. Nu eşti în stare decât să scuipi apă şi să stârneşti vântul cum se întunecă, şi cu asta vrei să mă sperii? N-a apucat să spună totul, că peştele, ţipând si mai tare, l-a întrerupt:

- Prăpăditule, ce te amesteci tu unde nu trebuie? Morfolindu-şi buzele, Omul de Piatră a adăugat:

- Ştiu că n-ai vrea să spun, dar tot am să spun. Tu trăieşti în iazul din spatele casei fecioarei Uang Ciun-Ţie din satul Uang Ţia. Boala de care suferă aceasta poate fi vindecată numai cu ficatul tău. Spiritul peştelui a început să-l ocărească şi mai tare, iar Omul de Piatră să ţipe şi mai tare. Li Peng a ţinut bine minte şi ce-a spus unul şi ce-a spus celălalt. Deodată s-a auzit cântecul cocoşului şi Omul de Piatră a amuţit. Iarba din curte a foşnit din nou şi iarăşi s-a stârnit vântul. După ce a trecut vântul, afară nu s-a mai auzit nici un zgomot. Se revărsau zorile. În cameră s-a făcut lumină şi Li Peng a văzut cum Omul de Piatră stătea proptit în uşă aşa cum îl pusese el de cu seară. Era mirat cum de în timpul nopţii Omul de Piatră putuse să vorbească. A coborât din pat şi s-a apropiat de el lovindu-l încet peste burtă. Omul de Piatră a deschis gura şi a lepădat un argint alb ca marmura; l-a mai lovit încă o dată şi a mai lepădat unul. Acum a înţeles Li Peng că ceea ce a vrut să spună bătrânul înainte de moarte s-a împlinit.

Afară se făcuse ziuă. Stăpânul casei împreună cu câţiva vecini au venit înfricoşaţi să vadă dacă băiatul mai trăieşte. Auzind zgomot la uşă, Li Peng a dat la o parte Omul de Piatră şi le-a deschis. Atunci, toţi au rămas cu ochii holbaţi de mirare. Cei dinaintea lui care rămăseseră peste noapte în casa aceea nu mai fuseseră găsiţi vii. Cum de acesta trăia? Ştiind că ei nu au auzit discuţia din noaptea trecută, băiatul i-a întrebat:

- Aveţi în apropiere un sat Uang Ţia? Iar aceştia au răspuns:

- Avem, se află la vreo 20 li depărtare. Li Peng a întrebat cum se poate ajunge acolo şi, cu gândul că trebuie s-o vindece pe acea fecioară bolnavă, şi-a luat Omul de Piatră în spate şi a plecat chiar în aceeaşi zi. A ajuns în satul Uang Ţia şi întrebând pe unul şi pe altul a dat de casa lui Uang Ciun-Ţie. A strigat de afară, dar neprimind nici un răspuns a deschis uşa şi a intrat. Tatăl fetei i-a ieşit în întâmpinare şi cu răsuflarea tăiată l-a sfătuit:

- Călătorule, dacă vrei apă, caută în altă parte, dacă vrei hrană, fă la fel. În casa noastră cineva stă să moară şi nu avem inima să tratăm musafiri. Li Peng i-a răspuns:

 - Tăicuţă, nu am venit nici să beau, nici să mănânc, ci să vindec bolnava din casa voastră. Bătrânul l-a iscodit pe Li Peng, apoi a zis:

- Proverbul spune că bolnavul trebuie să se caute. Şi, deşi vedea că acesta nu este nici doctor, nici vraci, l-a îndemnat:

 - Dacă zici că poţi s-o vindeci, intră degrabă s-o vezi. Dar să ştii, că au trecut pe aici mulţi doctori şi a luat nu ştiu câte leacuri, dar boala n-a lăsat-o. Fără să intre la faţă, Li Peng a întrebat:

- În spatele casei voastre se află cumva un iaz? Bătrânul i-a răspuns:

- Se află! În grabă, Li Peng a spus:

- În acest iaz se află un peşte uriaş. Fata ta poate fi vindecată numai cu ficatul acestui peşte. Du-te repede şi adună vreo 20 de flăcăi puternici. Bătrânul â găsit 20 de flăcăi şi împreună au mers la marginea iazului. Apa din iaz era neagră ca păcura.

- Apa din iazul acesta n-a fost secată de mulţi ani! i-a spus unul dintre flăcăi. Înarmaţi cu găleţi, Li Peng şi cei 20 de flăcăi au muncit toată dimineaţa să sece iazul. Către prânz, nu mai rămăsese decât puţină apă, încât se vedea spinarea peştelui care avea o lungime de aproape 1 geang* [1 geang = 10 ci]. Peştele a mişcat coada, a ridicat capul, a scuipat o gură de apă şi iazul s-a umplut la loc. Flăcăii s-au apucat din nou de treabă şi până la apusul soarelui au golit iarăşi apa din iaz. Dar peştele a scuipat a doua oară şi iazul s-a umplut iarăşi de apă. Şi aşa au păţit de trei ori. A patra oară, apa n-a mai crescut. Li Peng a coborât în iaz să prindă peştele care a început să se roage:

- Li Peng, ai milă de mine şi salvează-mi viaţa şi-ţi făgăduiesc că de azi încolo n-am să mai fac nici un rău nimănui. Pe fată poţi s-o vindeci şi cu doi solzi de pe spinarea mea. Lui Li Peng i s-a muiat inima şi a scos doi solzi de pe spinarea peştelui, lăsându-i viaţa. După puţin timp, apa din iaz a crescut la loc. Uang Ciun-Ţie a mâncat cei doi solzi şi boala i-a pierit ca şi când i-ar fi luat-o cu mâna. Bucuroşi, părinţii au sfătuit-o pe fată:

 - Du-te şi-i mulţumeşte acestui om care te-a vindecat! Fata a ieşit din cameră mergând încet spre Li Peng. Când i-a întâlnit privirea, s-a înroşit toată. Apoi şi-a plecat capul, gândindu-se: „înainte, când părinţii îmi spuneau să cinstesc un musafir, îmi era aşa de neplăcut, jar acum, nu numai că nu mă simt stingherită, dar sunt chiar bucuroasă". Li Peng, la rândul lui, a rămas cu ochii pironiţi la ea, zicându-şi: ,,E mai frumoasă decât o zână". După ce au schimbat câteva cuvinte, părinţii i-au spus fetei să intre în casă. Li Peng şi-a luat Omul de Piatră în spate şi s-a întors acasă. După câteva zile, a venit şi Pao Iou, încărcat cu băutură şi mâncare.

 - Frate, de când nu te-am văzut mă apucase dorul de tine, a spus acesta intrând pe uşă. Li Peng s-a bucurat şi nu i-a amintit nimic de întâmplarea de pe muntele Ţin. Apoi l-a întrebat:

- De ce ai adus atâtea bunătăţi? Mai bine rămâi cu mine şi vei mânca tot ce vei dori şi te vei îmbrăca aşa cum vei dori. Şi vorbind aşa, au intrat în casă. Pao Iou a rămas în casa lui Li Peng mai bine de două săptămâni şi în acest timp a văzut cum capătă acesta argintul de la Omul de Piatră. Au mai trecut câteva zile şi într-o dimineaţă Li Peng s-a trezit şi fără Pao Iou şi fără Omul de Piatră. Se purtase cum nu se mai poate mai bine cu Pao Iou şi acesta îl jefuise. Tocmai când era mai supărat a auzit nişte paşi afară. Nu era altcineva decât tatăl fetei. I-a ieşit în întâmpinare poftindu-1 să şadă, întrebându-1 dacă-i este sete şi dacă a mâncat. Dar bătrânului nu-i era gândul la mâncare şi la băutură şi a zis oftând:

- Iţi sunt recunoscător că mi-ai vindecat fata, dar acum te rog să-mi făgăduieşti un lucru. Văzând cât e de îngrijorat bătrânul, Li Peng a răspuns pe loc:

- Spune-mi ce doreşti şi dacă-mi stă-n puteri iţi voi îndeplini dorinţa. Dacă a văzut că băiatul făgăduieşte, bătrânul a spus:

 - N-am decât fata pe care o ştii şi aş face totul pentru ea. După ce te-a văzut pe tine, am primit peţitori de la răsărit şi de la apus, dar ea parcă n-ar vedea şi n-ar auzi. A întrebat-o maică-sa şi i-a spus că nu se mărită cu nimeni. Văd că şi tu eşti singur, aşa că poţi să te muţi la noi, să trăim împreună. Cuvintele bătrânului l-au bucurat aşa de tare pe Li Peng, cum nu l-ar fi bucurat nici o sută de oameni de piatră. De când o văzuse pe fată îşi pierduse liniştea şi se gândea mereu la ea. Li Peng s-a mutat la Ciun-Ţie acasă, au îndeplinit ritualul şi s-au căsătorit. Se iubeau nespus şi viaţa lor era mai dulce decât mierea. O clipă n-ar fi stat despărţiţi şi din cauza asta Li Peng nici nu prea ieşea la câmp Într-o zi, Ciun-Ţie i-a spus:

 - Mi-am brodat portretul, să-l porţi cu tine şi să nu-mi simţi lipsa. Şi ia dăruit portretul ei brodat cu mătase în cinci culori. Portretul semăna cu fata ca două picături de apă şi Li Peng l-a luat cu el şi a plecat la câmp. Când se odihnea, scotea portretul şi se uita la el, aşa că nu se simţea deloc obosit ori singur. Dovlecii pe care-i semăna el creşteau mari de să-i tai cu ferestrăul, ceaiul pe care-l planta el creştea de 1 geang şi 2 ci.

Într-o zi, pe inserat, Li Peng terminase treaba şi se pregătea să plece acasă când a scos portretul să se uite la el. Atunci, deodată, s-a stârnit un vânt care i-a smuls portretul din mână şi l-a ridicat în văzduh, ducându-l departe. Li Peng a fugit după el o bună bucată, dar deodată l-a pierdut din ochi. Se întunecase şi nu mai avea nici o nădejde să-l găsească, aşa că s-a întors acasă. N-avea inimă să mănânce şi i-a spus lui Ciun-Ţie întâmplarea cu portretul. Aceasta nu s-a plâns de el, dar a spus:

- Mi-e teamă să nu iasă vreun bucluc din cauza acestui portret. Vântul fusese stârnit de peştele cel mare care, deşi nu mai făcea nici un rău nimănui, era supărat foc pe Li Peng. Văzând portretul la Li Peng a pus la cale un plan. A stârnit vântul care a luat portretul şi l-a dus în vârtej până la uşa noului dregător care era Pao Iou. Acesta, după ce furase Omul de Piatră, îl pusese să scuipe o grămadă de arginţi ou care cumpărase funcţia de mare dregător. Omul care găsise portretul l-a dăruit lui Pao Iou şi acesta, la lumina lămpii, a început să-l cerceteze zicându-şi:

 - Am tot ce-mi trebuie: bani de la Omul de Piatră, putere câtă vreau, numai un lucru îmi lipseşte. Dintre cele nouă neveste ale mele, nici una nu e ca fata din portret. Aş fi cel mai fericit dacă aş găsi fata din portret şi maş însura cu ea. A doua zi, a tocmit un ghicitor, care să-i caute fata.

În ziua aceea Li Peng şi bătrânul se duseseră la câmp şi acasă nu rămăseseră decât Ciun-Ţie şi mamă-sa. Auzind bătăi în poartă, bătrâna a ieşit să vadă cine este, apoi i-a spus fetei:

- Ciun-Ţie, a venit domnul ghicitor. Îl poftesc înăuntru să ghicească unde ţi-a dus vântul portretul. Ciun-Ţie era îngrijorată de pierderea portretului şi a căzut repede la învoială cu maică-sa. L-au poftit înăuntru şi acesta a întrebat-o pe Ciun-Ţie în ce zi s-a născut şi în ce zi a brodat portretul. Apoi, făcându-se că se gândeşte, a început să râdă şi a sărit în picioare:

- Am găsit! Duceţi-vă în grabă şi căutaţi pe malul râului Giuan. Dacă se întunecă nu-l mai găsiţi. Fata şi mama sa n-au mai aşteptat să se întoarcă bărbaţii de ia câmp şi au plecat însoţite de ghicitor. Ele fugeau către râu şi ghicitorul pe urmele lor. Ajunseseră pe malul apei când ghicitorul a bătut din palme şi de pe pânza apei s-a desprins o barcă din care au sărit doi oameni care au împins-o pe Ciun-Ţie în ea, apoi s-a urcat şi ghicitorul. Mama fetei a rămas pe malul apei plângând. După ce barca nu s-a mai văzut, aceasta s-a întors acasă. Când a aflat Li Peng că Ciun-Ţie a fost răpită, parcă i s-ar fi stârnit o furtună în cap şi inimă i-ar fi luat foc. Şi într-o singură noapte a slăbit de nu-l mai recunoşteai. Când l-au văzut, a doua zi, soacra şi socrul s-au speriat de moarte.

 - Li Peng, ai slăbit de eşti de nerecunoscut! i-au spus ei. Auzind aceasta, Li Peng s-a întristat şi mai mult. El se gândea: „Unde şi-o fi petrecut Ciun-Ţie noaptea asta?" N-a mai putut să stea şi a plecat s-o caute.

 A plecat pe cursul apei şi după ce a trecut un pod, a ajuns în oraşul unde Pao Iou era mare dregător. Zidurile cenuşii ale oraşului se ridicau în faţa ochilor lui. Li Peng îşi zicea: „Poate că dacă intru în oraş, aflu ceva de Ciun-Ţie". Şi a intrat. A întrebat paznicii de la poarta oraşului, dar aceştia nu l-au băgat în seamă. I-a întrebat pe negustori, dar nici aceştia nu i-au răspuns. Atunci Li Peng şi-a zis: „Nu aflu nimic dacă întreb aşa". A mai mers câţiva paşi, gândindu-se ce să facă. S-a întors acasă şi a luat un dovleac mare de-l tăiai cu ferăstrăul şi a plecat ia oraş. S-a prefăcut că e negustor şi a început să-şi strige marfa. Veneau să vadă aşa minunăţie tot felul de oameni, şi pe unde trecea, peste tot era înconjurat de lume care se îmbulzea şi făcea gălăgie. Ajungând la poarta dregătorului, oamenii de aici au rămas miraţi de mărimea dovleacului. Ciun-Ţie, care era în curte, a auzit şi ea şi a ştiut că a venit Li Peng. Atunci l-a chemat pe Pao Iou şi i-a spus:

- Mi-ai răpit trupul, dar nu-mi poţi răpi inima. Ca s-o îmbuneze, Pao Iou a adus în faţa ei Omul de Piatră. Dar CiunŢie i-a spus:

 - Cu argint ai putut să-ţi cumperi rangul, dar nu şi inima mea. Apoi, mai îmbunată, i-a spus lui Pao Iou: Vreau să mănânc o felie de dovleac. Cheamă-i pe negustor înăuntru, că vreau să aleg singură. De când fusese adusă aici nu mâncase nimic, aşa că, plin de bucurie, Pao Iou a dat ordin să fie adus negustorul.

 Văzând cât a slăbit Li Peng, Ciun-Ţie a început să lăcrimeze. Li Peng l-a recunoscut pe Pao Iou şi a văzut şi Omul de Piatră. Pao Iou, însă, nu şi-a mai recunoscut prietenul. Li Peng s-a apropiat de Omul de Piatră şi, arătând spre Pao Iou, i-a atins umărul, iar acesta a început să-l lovească pe Pao Iou şi l-a lovit până l-a omorât. Li Peng a luat-o pe Ciun-Ţie şi Omul de Piatră şi au plecat. Nimeni nu a avut curajul să-i urmărească, pentru că se temeau de Omul de Piatră. Unde-i arăta Li Peng acolo lovea şi dobora totul, chiar şi zidurile. Au ieşit din oraş, au trecut podul şi s-au întors acasă în linişte. În aceeaşi zi, au plecat să caute un loc unde să nu fie nici dregători, nici împăraţi.


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu