Povestea izvorului rosu

 

 

 

 Într-un sat, nu se ştie dacă din nord sau din sud, trăia un flăcău vesel şi priceput, pe care-l chema Şî Tun. În primăvară îşi adusese mireasă, pe nume Yu Hua, frumoasă ca o perlă şi neîntrecută la lucru. Şi traiul lor era mai dulce decât mierea. Şî Tun avea însă o mamă vitregă, rea cum nu s-a mai văzut. Mâncarea pe care o pregătea Yu Hua nu era niciodată potrivită pentru gustul soacrei; ba era prea sărată, ba era nesărată, iar când nu era nici sărată, nici nesărată, nu avea nici un gust. Când orezul era fierbinte, se plângea că nora vrea s-o opărească, când nu era, ocăra nora zicând că-i dă orezul rece. Iar când Yu Hua îi ducea mâncarea nici prea caldă, nici prea rece, o certa că a adus-o prea târziu. Oricâtă treabă ar fi făcut Yu Hua, soacra era nemulţumită, şi de multe ori îşi bătea nora. Şî Tun era mai mâhnit decât dacă l-ar fi certat şi bătut pe el. Pe vremea aceea soacrele puteau să-şi bată nurorile, iar feciorii nu aveau voie să se amestece. Yu Hua slăbea şi se înnegrea văzând cu ochii. într-o zi, întorcându-se acasă, Şî Tun o găsi pe Yu Hua plângând amarnic. Privindu-şi bărbatul Yu Tua îi spuse: - Şî Tun, eu nu mai pot răbda. Numai dragostea pentru tine mă mai ţine aici. Cu inima îndurerată, Şî Tun i-a răspuns: - Yu Hua, văd cu ochii mei cum mama vitregă îţi face zile amare. Să fugim în alt sat în noaptea asta! Auzind aceasta, Yu Hua s-a bucurat nespus de mult.

 La miezul nopţii, au scos caii din grajd, au încălecat şi au plecat spre nord-vest. Proverbul spune: „Un cal bun se poate întrece cu stelele". Aşa erau şi cei doi cai, în ciuda faptului că erau foarte slabi. Şî Tun şi Yu Hua zburau ca vântul pe spinarea lor, neştiind prin câte sate au trecut şi unde au ajuns. La un moment dat, Şî Tun îi spune calului:

- Calule, calule, n-o lua numai pe drumuri de câmpie. Treci şi pe potecuţele de munte mărginite de prăpăstii. Calul, ca şi când ar fi înţeles vorbele lui Şî Tun, zbură ca gândul peste coastele muntelui. La lumina zilei, au ajuns la un munte mare pe unde nu călcase picior de om. Era primăvară. Iarba de pe munte era proaspătă, toate florile înfloriseră, cocorii se roteau în cârduri pe cer, păsările ciripeau în copaci. Yu Hua o oftat şi a zis:

- Fiecare pasăre îşi are cuibul său. Noi unde ne vom găsi cuibul? La auzul acestor cuvinte, Şî Tun a răspuns râzând:

- Putem să ne odihnim în peşteri sau la umbra copacilor. Au trecut astfel peste văi învăluite în ceaţă albă, peste creste de munţi înzăpeziţi şi, ajungând în vârful unui munte, Yu Hua a spus iarăşi:

 - Toată viaţa nu-mi mai trebuie nimic decât să fiu mereu împreună cu tine. Dar fiecare urcuş are şi un coborâş. La răsăritul soarelui, au dat peste o vale şi deodată caii s-au oprit. In faţa lor se afla un izvor nu prea mare, cu apa roşie şi strălucitoare ca razele lunii în nopţile senine. Florile şi iarba din jurul izvorului erau, de asemenea, de culoare roşie. Yu Hua a simţit un miros ciudat care venea ori de la apa izvorului, ori de la florile de pe malul lui. Ea îi spuse lui Şî Tun:

- Să ne odihnim puţin, suntem obosiţi şi noi şi caii! Şi au descălecat apropiindu-se de izvorul a cărui apă era limpede cum e cristalul. Deodată, Yu Hua a simţit că i se face sete şi întinzând mâna a luat în podul palmei o înghiţitură de apă pe care a băut-o. Era mai dulce decât mierea, şi cu cât bea mai mult din apa rece, cu atât simţea o căldură cuprinzându-i tot trupul. După ce şi-a potolit setea, şi-a ridicat capul şi faţa ei era mai proaspătă decât o floare de piersic. Şî Tun era foarte mirat. Caii au început să necheze şi tinerii, întorcându-se către ei, au văzut cum aceştia, care păscuseră din iarba roşie, se îngrăşaseră de strălucea părul pe ei. Neştiind ce să creadă, temându-se şi părânduli-se ciudat în acelaşi timp, au încălecat în grabă şi au pornit-o înainte. Acum caii alergau şi mai iute şi treceau peste culmile munţilor ca şi când ar fi mers pe drum drept. Şi au călărit aşa până ce munţii nu s-au mai văzut decât ca o dungă palidă la orizont.

 Într-o seară, au ajuns într-un sătuleţ cu câteva căsuţe în care pâlpâiau luminile opaiţelor. Au descălecat şi au bătut la uşa uneia dintre căsuţe. Le-a deschis o bătrână care i-a întrebat: - După câte văd, sunteţi străini de locurile acestea. Ce vânt vă aduce pe aici? Yu Hua a răspuns:

- Măicuţă, venim de departe. S-a înnoptat şi-ţi cerem găzduire. Bătrâna bucuroasă a răspuns:

 - Eu sunt singură şi dacă vreţi să înnoptaţi la mine veţi dormi în camera de apus, iar eu voi dormi în cea din răsărit.Yu Hua şi Şî Tun s-au bucurat şi au intrat în casă. Bătrâna le-a fiert orez şi supă şi le-a dat să mănânce. Tinerii i-au povestit cum au plecat de acasă şi cum în drumul lor au întâlnit izvorul acela ciudat. Auzind aceasta, bătrâna a izbucnit în lacrimi şi a spus:

- Oh, copii, mă tem că nu veţi mai putea fi mult timp împreună. Izvorul roşu pe care l-aţi întâlnit vine tocmai din muntele roşu pe care creşte un arţar mare. Apa izvorului musteşte din rădăcinile arţarului. În fiecare an, toamna, când frunzele arţarului se roşesc, copacul se transformă într-un zgripţuroi cu faţa roşie, care are nişte ochi ca nişte comete cu care străpunge o mie de ziduri de piatră şi zece munţi înalţi. El urcă pe vârful muntelui roşu, de unde pândeşte femeile care beau din apa izvorului şi-şi alege pe cele mai frumoase să-i fie neveste. După ce se topeşte zăpada, nu numai zgripţuroiul, dar şi nevestele lui se transformă în arţari. Mă tem, fetiţo, că nu vei putea scăpa de mâna lui. Şi bătrâna plângea, plângea. Auzind-o, Yu Hua s-a speriat cumplit. Văzând însă cât de îngrijorată e bătrâna pentru ei doi, a încercat s-o mângâie:

- Măicuţă dragă, zgripţuroiul nu va putea pune mâna pe mine! Iar Şî Tun a adăugat:

- Măicuţă, fii liniştită, zgripţuroiul cu faţa roşie nu ne va putea despărţi. Ştergându-şi ochii, bătrâna a spus:

- De când mi-a murit moşul sunt singură. Rămâneţi în casa mea şi-o să fim o familie. Şî Tun şi Yu Hua au rămas în căsuţa bătrânei. Acum bătrâna nu mai ducea grija că nu are cine să-i coase hainele şi să-i strângă recolta. Şî Tun muncea la câmp, iar Yu Hua pregătea mâncarea acasă. Zilele treceau una după alta. Au secerat grâul, au cules strugurii şi, apropiindu-se toamna, frunza arţarului a început să se înroşească. Bătrâna nu mai putea nici să doarmă, nici să mănânce de îngrijorare. Mereu număra zilele şi se ruga ca toamna să treacă mai repede. Zilele de toamnă sunt foarte scurte.

Şi iată că sosi şi clipa de care se temea bătrâna. Răsărise luna. Şî Tun şi Yu Hua se înapoiaseră acasă. In ziua aceea cosiseră iarbă la câmp şi acum îngrijeau de cai. Bătrâna pregătise masa şi de-abia ieşise în curte când, deodată, din văzduh a coborât plutind o frunză roşie de arţar care a început să se rotească din ce în ce mai repede, stârnind un vârtej În mijlocul vârtejului se afla zgripţuroiul cu părul şi ochii roşii, îmbrăcat într-o mantie roşie cu mânecile până în pământ. Mişcându-şi mânecile, frunza roşie s-a transformat într-o lectică împodobită. Văzând aceasta, bătrâna a scos un strigăt şi a căzut la pământ. Şî Tun şi Ya Hua, care dădeau la cai să mănânce, au venit în grabă. Văzând fata, zgripţuroiul a izbucnit în râs, şi-a mişcat mânecile şi într-o clipă Yu Hua a şi intrat în caretă. Zgripţuroiul a mai mişcat o dată din mâneci şi careta a pornit ridicându-se în văzduh şi făcându-se din ce în ce mai mică, până când a dispărut. O dată cu ea a dispărut şi zgripţuroiul. Din văzduh i s-a auzit vocea:

- Este a mea pentru că a băut apă din izvorul meu roşu! Bătrâna plângea, iar Şî Tun era răpus de durere. A ajutat-o pe bătrână să se ridice, spunându-i:

 - Măicuţă, orice ar fi, voi aduce-o înapoi! Neputându-şi stăpâni lacrimile bătrâna-i zise:

- Copile, nu pleca. Faţă-Roşie a răpit nenumărate neveste şi nici una n-a mai putut fi găsită. Îţi jertfeşti viaţa degeaba. Şî Tun nu i-a răspuns şi, conducând-o în casă, i-a spus:

 - Fii liniştită, măicuţă, eu voi pleca totuşi degrabă în căutarea ei. Văzând bătrâna cât este de hotărât, îi spuse plângând:

- Copile, nu poţi să pleci cu mâna goală, ia cu tine sabia asta, poateţi va folosi la ceva. Şî Tun a luat sabia, a încălecat pe cal şi s-a îndreptat direct către munţii izvorului roşu. Părându-i-se că nu este purtat destul de repede, acesta îi spuse calului:

- Calule, calule, zboară dintr-o dată peste vârfurile acestor munţi! Calul a trecut în zbor peste vârfuri. Apoi, Şî Tun din nou îi spuse calului: Zboară, calule, peste văi! Şi calul a trecut ca gândul peste văi. La lumina zilei, Şî Tun a ajuns la munţii cei mari. Dar oricât a căutat, nu a dat de urma izvorului. Lacrimile au început să-i curgă. Şi Tun se uita cu disperare spre munţii înalţi şi-i părea rău că aceştia nu pot cuvânta să-i spună unde a ascuns-o Faţă Roşie pe Yu Hua. A urcat până în vârful munţilor şi s-a uitat în cele patru zări, dorind din tot sufletul să afle unde a dus-o Faţă Roşie pe Yu Hua. Ştergându-şi lacrimile, Şî Tun ia spus calului:

 - Calule, calule, chiar dacă ar fi să merg până la capătul lumii, tot va trebui s-o găsesc pe Yu Hua. Zboară, calule, până la muntele cel mai înalt! Şi calul s-a avântat înainte. A zburat peste văi, peste munţi înalţi şi peste prăpăstii adânci şi, oricât ar fi fost primejdia de mare, Şî Tun nu l-a strunit. Au trecut munte după munte, dar tot n-au ajuns la muntele cel mai înalt. Pe vârful muntelui cel mai înalt se afla o peşteră. În această peşteră o dusese Faţă-Roşie pe Yu Hua. Peştera era împodobită foarte frumos: pe pereţi atârnau tablouri cu desene de munţi şi ape, pe pat era întinsă o plapumă de brocart. Zgripţuroiul cu faţa roşie se transformase într-un învăţat cu faţa albă, frumos şi delicat. Zâmbind, el i-a spus lui Yu Hua:

- Ai băut din apa izvorului roşu şi eşti a mea. Nu te mai gândi la bărbatul tău, care nu ajunge niciodată aici. Auzind acestea, Yu Hua a început să tremure de mânie. Şedea în peşteră şi nu auzea nici şuierul vântului, nici ciripitul păsărelelor. Inima ei ştia că, Şî Tun o caută, ghicea că Şî Tun varsă lacrimi pentru ea. Şi, deodată, a ridicat capul şi a spus:

 - Deşi am băut din apa izvorului tău, nu voi fi niciodată a fa! Faţă-Roşie a râs cu răceală.

 - Mai nădăjduieşti să-ţi vezi bărbatul! Ha! Ha! Ha! Nu că mă laud, dar dacă va ajunge aici, eu singur îi voi spune să te ia cu el. După aceea a început să râdă sigur de sine. Dar întorcând capul a împietrit de mirare. Sfredelind cu privirea o mie de stânci şi zece munţi înalţi, l-a văzut pe Şî Tun călare pe cal cum zboară peste munţi întreptându-se către ei. Atunci şi-a scos cu repeziciune cingătoarea de la brâu şi, mişcându-şi mânecile uriaşe deasupra ei, cingătoarea s-a transformat într-un şarpe mare dungat care, mişcând din coadă, a alunecat afară din peşteră.

Călare pe cal, Şî Tun a mai zburat peste cinci munţi şi uitându-se în jos a văzut ceva ca două lampioane roşii. Privind mai cu băgare de seamă a văzut că era un şarpe uriaş, ai cărui ochi luminau asemenea lampioanelor. Şî Tun n-a frânat calul şi, deodată, cal şi călăreţ s-au trezit înghiţiţi de şarpe. In burta şarpelui, Şî Tun se simţea ca într-un cazan cu apă fierbinte. Scrâşnind din dinţi să-şi potolească durerea, a înfipt cu putere sabia în burta şarpelui care a început să şuiere. Ieşind din burtă, nu a văzut decât un brâu înflorat întins pe pământ.

Călare pe cal, Şi Tun a mai zburat peste doi munţi mari, apropiinduse de muntele cel mai înalt. Faţă-Roşie tocmai îşi da ifose faţă de Yu Hua, închipuindu-şi că Şî Tun a fost mistuit de mult de cingătoarea sa prefăcută în şarpe. Dar Yu Hua plângea şi nu-i răspundea. Când a mai sfredelit o dată cu privirea a văzut că Şî Tun e din ce în ce mai aproape. Atunci a apucat în grabă un tablou cu munţi şi ape de pe perete şi, agitându-şi mâneca, din tablou s-a desprins cel mai prăpăstios şi cel mai alunecos munte, care s-a rostogolit din peşteră. Trecând şi ultimul munte care-l mai despărţea de Faţă-Roşie, Şi Tun a văzut deodată cum se ridică în faţa lui un munte lucitor, înalt şi prăpăstios. Şî Tun nu şi-a frânat calul, căutând să treacă în zbor şi acest munte, dar deodată calul a lunecat. Băiatul a descălecat şi a început să se caţere pe munte. Dar cum ajungea cu mare greutate la mijlocul lui, aluneca în jos. Faţa i se rănise de stânci, tot corpul îl durea, dar nu s-a dat bătut. Din nou s-a căţărat şi iarăşi a alunecat în jos. Şi din nou, şi din nou. Sudoarea îi udase hainele, îi curgea în ochi orbindu-l. Atunci şi-a şters sudoarea şi a zvârlit-o jos, pe munte, iar acesta s-a făcut deodată nevăzut. Când şi-a dat însă seama, a observat că se afla într-o prăpastie, iar alături de el, a văzut agăţat de un brad un tablou cu un munte ud de sudoare.

Şî Tun a încălecat pe cal şi a pornit-o mâi departe. Dintr-o săritură, calul a şi ieşit din prăpastie. Uitându-se în sus, Şî Tun a văzut ceva roşu. Atunci a ştiut că acela e muntele roşu şi, dând frâu calului, s-a îndreptat către el. In acel timp zgripţuroiul cu faţă roşie- şi-a agitat mânecile şi, deodată, Yu Hua a încremenit. Nu mai putea nici să se mişte, nici să vorbească. Apoi şi-a fluturat mânecile către două perne brodate care au căpătat aceeaşi înfăţişare cu Yu Hua. Şi s-a făcut nevăzut. Ajungând pe creasta muntelui, Şî Tun nu a văzut decât stânci roşii şi arţari cu frunze roşii. Voia să meargă mai departe, când a dat cu ochii de o peşteră încrustată cu pietre preţioase. Şî Tun şi-a zis: „Poate că aici locuieşte Faţă-Roşie". A descălecat şi, împingând poarta de piatră care închidea gura peşterii, a pătruns înăuntru. Dar, deodată, s-a oprit. În peşteră stăteau încremenite trei fete cu gene lungi şi ochi mari ce semănau leit cu Yu Hua: toate trei îl priveau nemişcate. Îndurerat, Şî Tun a oftat şi a spus:

- Yu Hua, Yu Hua, am trecut prin nenumărate primejdii să te găsesc şi acum nu scoţi nici un cuvânt. De ce nu-mi ieşi în întâmpinare? Auzind cuvintele lui Şî Tun, Yu Hua ar fi vrut să-i spună totul, dar limba ei era ca de piatră; ar fi vrut să-i iasă în întâmpinare, dar picioarele-i erau înţepenite. Lacrimile au început să-i curgă şiroaie. Şî Tun a înţeles pe loc că aceea este nevasta lui. S-a repezit la ea şi a luat-o în braţe scoţând-o afară din peşteră. Trupul lui Yu Hua era tare şi greu ca piatra. Din această cauză, Şî Tun nu putea să mai încalece pe cal, şi, ţinând-o în braţe pe Yu Hua, i-a spus calului:

- Calule, calule, tu cunoşti drumul pe care am venit. Să ne întoarcem acasă! Şi au purces de îndată la drum. Şî Tun o ducea în braţe pe potecile din vârful muntelui; o ducea în braţe mergând pe stânci abrupte; o ducea în braţe trecând prin hăţişuri; trupul lui era plin de răni, dar n-ar fi lăsat nici o crenguţă s-o atingă pe Yu Hua. Au trecut astfel valea in care se afla izvorul cu apă rece şi au ajuns într-o pădure de arţari. Picioarele-i tremurau, mâinile-i amorţiseră, dar nu voia s-o lase din braţe. Lacrimile din ochii lui Yu Hua picurau necontenit: Inima-i şoptea: „Şî Tun, Şî Tun, lasă-mă, până acasă mai sunt mii de munţi şi ape şi nu vei putea ajunge purtându-mă în braţe". Şi inima i se frângea de durere că nu poate vorbi. încercând s-o mângâie pe Yu Hua cea de piatră, Şî Tun îi spunea:

- Chiar dacă te-ai transformat cu adevărat în stană de piatră, nu te voi părăsi. Şi ţinând-o în braţe, continua să meargă mai departe. Sub ochii lui, frunzele roşii de arţar cădeau una câte una. Şi deodată, în faţa lui apăru zgripţuroiul. Ca însufleţit de o nouă forţă, Şî Tun apucă sabia cu o mână, iar cu cealaltă o ţinea strâns pe Yu Hua. Zgripţuroiul, care se afla la zece paşi în faţa lui, îi spuse:

 - Flăcăule, inima mea e mai tare decât fierul şi piatra. Niciodată nu m-am lăsat înduioşat de nimic, niciodată nu m-am recunoscut învins, Dar astăzi, mă recunosc învins şi nu voi mai despărţi niciodată un soţ de soţia lui. Spunând aceasta, lacrimile îi curgeau pe obraji şi, într-o clipă, se prefăcu într-un arţar înalt pe ale cărui frunze străluceau lacrimile ca nişte perle de rouă. Şi Tun o luă pe Yu Hua în braţe şi o duse sub arţar. Şi atunci ramurile arţarului începură să freamăte şi picăturile de rouă căzură pe trupul ei. Deodată, Yu Hua începu să vorbească şi trupu-i deveni la fel de mlădios ca înainte.

Amândoi încălecară pe cal care zbură peste munţii înalţi ajungând în drumul mare. Şi după puţin timp ajunseră la căsuţa bătrânei. Şi au trăit în dragoste şi învoire multe zile. Se zice că unii oameni au mai văzut acel izvor ciudat, unele fete au mai băut din apa lui roşie, dar când s-au înroşit frunzele arţarului acesta nu s-a mai transformat niciodată în zgripţuroi cu faţa roşie, iar fetele nu au mai fost niciodată răpite.

 


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu