Surorile gemene

 


Demult, tare demult, să înveţi carte era o treabă foarte anevoioasă. Dascălii care nu-şi băteau elevii erau socotiţi dascăli proşti, tot aşa cum părinţii care nu-şi băteau copiii se credea că nu ştiu să-i crească.

 Pe atunci, trăia o familie foarte înstărită care avea un singur copil: un băiat ce se chema De Iu. Capul familiei dorea din tot sufletul ca De Iu să se instruiască şi să ajungă demnitar. Şi a angajat un dascăl foarte aspru să se ocupe de instruirea băiatului. Acesta îi dădea lui De Iu să citească în fiecare zi câteva cărţi, şi în ziua următoare acesta trebuia să le ştie pe de rost chiar dacă nu înţelegea mai nimic din ele. În plus, mai încasa şi câte o bătaie cu linia peste mâini de i se umflaseră degetele. Învăţa bietul De Iu până la miezul nopţii, şi când se culca nu putea să adoarmă de frică, dar fără nici un folos, iar a doua zi dascălul îi dădea şi mai mult de învăţat. Slăbise băiatul şi intrase frica în el: numai ce-l vedea pe dascăl, că uita tot ce învăţase. Şi bătaia se înteţea tot mai mult, iar băiatul trăia cu frica în sân. într-o seară trecuse de miezul nopţii, dar De Iu tot învăţa, când a simţit aşa, dintr-odată, că i se face capul din ce în ce mai mare şi mai greu. Îi era aşa de somn, încât de-abia se mai ţinea pe picioare, dar strângea din ochi şi încerca să se ţină tare, până ce a adormit cu capul pe masă. Şi a visat că dascălul se îndrepta ameninţător către el, cu linia în mână. De frică s-a trezit, s-a frecat la ochi şi a văzut că în faţa lui se afla o fată cu faţa ca o piersică pârguită, care zâmbindu-i i-a spus:

 - Pe mine m-a adus vântul şi văzând că-i lumină, am intrat. Lasă-mă să înnoptez la tine! Speriat, De Iu a răspuns:

- Nu se poate, nu se poate! Nu pot să te găzduiesc! Caută-ţi un loc în altă parte! Dar fata, nici gând să se mişte:

- Cum de nu-ţi este milă de mine? Vin aşa de departe şi nu cunosc pe nimeni, unde să mă duc? Nemaiputând răbda, băiatul a zis:

- Nu-i vorba că n-aş vrea să te las să înnoptezi aici. Dar ce ştii tu câte necazuri am eu! Dacă mâine nu ştiu cărţile acestea pe dinafară şi mai află dascălul că am găzduit o fată, mă omoară în bătaie. Făta a început să râdă:

- Să înveţi lecţia pe dinafară e o treabă foarte uşoară. De Iu, înfuriat i-a răspuns:

- Dacă zici că e treabă uşoară, învaţ-o tu, să te văd! Fata a luat cartea, a citit o dată, a închis-o şi a spus lecţia pe dinafară. De Iu a rămas uluit cât de repede a învăţat fata. Atunci, aceasta i-a spus:

 - Dacă mă asculţi, îţi garantez că mâine ai să ştii lecţia. Şi acum nu te mai chinui toată noaptea. De Iu nu mai putea de bucurie şi de mirare. Fata a deschis gura şi a scuipat o perlă mică, zicându-i:

- Ţine-o în gură, dar nu cumva s-o înghiţi. Băiatul a încuviinţat, şi-a băgat perla în gură şi a simţit că, şi fără să citească, ştia toată cartea pe dinafară. Uşurat, a început să vorbească şi să râdă cu fata. Înainte, de unul singur, noaptea-i părea nesfârşită, dar acum, în doi, nici n-a simţit când s-a luminat de ziuă. De Iu s-a spălat pe faţă, a băgat perla în gură, a luat cartea şi s-a dus la dascăl. Acesta a aşezat linia pe masă şi l-a pus pe băiat să spună lecţia. De Iu nu mai tremura ca altădată şi a spus lecţia fără nici o greşeală de la început până la sfârşit. Dascălul a rămas mulţumit şi i-a dat pentru a doua zi de două ori pe atâtea lecţii de învăţat.

A fost pentru prima dată când n-a luat bătaie de când începuse să înveţe cu acel dascăl. S-a întors în grabă în camera lui, unde-l aştepta fata plină de bucurie, şi i-a înapoiat perla. Seara n-a citit decât o dată lecţia şi o ştia pe dinafară. Fata era foarte isteaţă şi toată noaptea i-a povestit fel de fel de lucruri, aşa că de-abia în zori a adormit o clipă şi apoi, cerându-i fetei perla, s-a apucat să mai repete o dată. Nici în ziua aceea De Iu n-a luat bătaie şi dascălul i-a dat şi mai mult de învăţat. întorcându-se în camera lui, fata l-a primit din nou cu bucurie şi iarăşi au vorbit toată noaptea. Fata i-a spus că se numeşte Şuan Ţie şi mai are o soră care se numeşte Şuan Mei. Ziua, De Iu trebuia să se ducă la bibliotecă şi să înveţe, iar noaptea şi-o petrecea discutând. Aşa au dus-o ei mult timp. într-o zi, De Iu, care toată noaptea nu dormise, a aţipit cu capul pe masă. Tocmai atunci le-a văzut dascălul care a dat un strigăt. Băiatul, speriat, a început să tremure şi din nebăgare de seamă a înghiţit perla. Când s-a întâlnit seara cu fata, aceasta, supărată, cu sprâncenele încruntate i-a zis:

- Ţi-am spus să nu înghiţi perla, dar tu ai înghiţit-o, aşa că trebuie să ne despărţim. Mâhnit şi nedorind să se despartă de fată, De Iu a spus:

- N-ai decât să-mi tai burta şi să scoţi perla. Îndurerată, fata l-a certat:

- Ne-am înţeles aşa de bine şi acum ce vorbe sunt astea? Nu mai pot rămâne aici şi trebuie să plec. Băiatul a întrebat-o:

- După ce pleci, unde să te caut? Fata i-a răspuns:

- N-am să-ţi ascund nimic. În Ţiao Gi Cuo se află Muntele Celor Opt Comori. Acolo stau eu. Băiatul s-a mirat şi i-a spus:

- N-am auzit în viaţa mea de Ţiao Gi Cuo. Poate sunt câteva mii de li până acolo. Cum ai să ajungi? Iar fata i-a răspuns:

- Nu te îngriji de mine. Vino în curte şi ai să înţelegi cum voi ajunge. Şi vocea-i devenea din ce în ce mai slabă. L-a apucat pe băiat de mână şi l-a dus în curte. Acolo a desenat o cruce pe pământ şi ş-a aşezat în mijlocul ei, apoi a zis: Vino, vântule de răsărit, şi tu, vântule de apus, şi duceţi-mă aşa cum am venit. Şi deodată s-a iscat un vânt şi fata a început să plutească precum frunzele copacilor, apoi s-a ridicat în văzduh şi s-a făcut nevăzută. Băiatul s-a uitat lung după ea, apoi s-a frecat la ochi şi a intrat în casă. Toată noaptea n-a dormit de supărare şi nici mâncarea nu i-a tihnit. Ziua şi noaptea se gândea la Şuan Ţie, iar când adormea o visa. Ar fi vrut să plece după ea, dar nu ştia unde se află acel loc, iar părinţii erau ' cu ochii pe el.

 Dar cu toate că nu dormea şi nu mânca mai nimic, acum era mai zdravăn decât înainte. Ţinea minte tot ce învăţa şi ştia să şi răstălmăcească. Cum punea mâna pe pană, literele se aşterneau pe hârtie, aşa că dascălul a fost nevoit să recunoască în faţa tatălui că l-a învăţat tot ce trebuia să ştie spre a putea să plece la examenul de demnitar. Părinţii i-au făcut băiatului bagajele, iar acesta, deşi nu prea avea tragere de inimă, se gândea că totuşi după ce va fi demnitar va scăpa de sub ochii părinţilor. A luat examenele la toate gradele şi împăratul a vrut să-l numească demnitar în capitală, dar el a cerut să fie trimis în cel mai îndepărtat colţ de ţară.

 Împăratul l-a trimis în Iun Nan, în partea de miazăzi a ţării. În drum spre Iun Nan, băiatul a văzut că munţii erau din ce în ce mai falnici şi mai împodobiţi, apele mai liniştite şi mai limpezi, aşa că s-a gândit că nu mai e mult până la Ţiao Gi Cuo. Unde ajungea întreba de numele acestui loc, dar nimeni nu putea să-i dea un răspuns. într-o zi a întâlnit un bătrân vânător care i-a spus că Muntele Celor Opt Comori se afla la câteva mii de li depărtare. L-a descusut pe vânător cum se poate ajunge acolo şi a plecat mai departe. A mers aşa două zile şi două nopţi, iar a treia zi a văzut cum satele se răresc şi pe drum erau din ce în ce mai puţini trecători.

După un timp a întâlnit un flăcău cam de vârsta lui care stătea tolănit la marginea drumului. Acesta era galben de parcă n-avea picătură de sânge în el. De Iu s-a gândit că poate e bolnav sau a fost jefuit de hoţi şi apropiindu-se de el l-a întrebat:

 - Ce stai aici întins, frăţioare, vrei cumva să te ajut să te ridici? Dar flăcăul i-a răspuns:

- Nu cumva să mă ridici! Eu sunt un om care n-are inimă. De Iu s-a apropiat şi s-a uitat la pieptul lui. Flăcăul îşi acoperea cu amândouă mâinile pieptul din care-i fusese scoasă inima. De Iu a vrut să plece mai departe, dar şi-a dat seama că flăcăul rănit pare un om bun care are nevoie de ajutor. Apoi l-a întrebat:

 - Spune-mi, băiete, cu ce pot să te ajut? Flăcăul l-a rugat pe De Iu să se aşeze lângă el, zicându-i:

 - Am să-ţi povestesc prin tot ce am trecut eu. În viaţa mea am întâlnit cel mai rău duh şi cea mai frumoasă femeie. De Iu s-a aşezat şi flăcăul i-a povestit păţania lui. Pe băiat îl chema Uang Gi şi era singurul copil la părinţi. Cu trei ani înainte, mama-i murise şi, răpuşi de durere, el şi tatăl lui au hotărât să se ducă la templu să ardă mirodenii în amintirea mamei. Au plecat înainte de revărsatul zorilor şi după o bucată de drum au ajuns la templul Regelui de Jad. După ce au ars mirodeniile au ieşit în curtea templului şi, deodată, de după o piatră albă a apărut o mândreţe de femeie care a început să le zâmbească. Tatăl a întrebat-o de unde vine şi ea a răspuns că vine din spatele pietrei; a întrebat-o pe cine mai are acasă şi ea a răspuns că nu mai are pe nimeni. Apoi femeia-a plecat.

A doua zi, tatăl a trimis peţitori la casa femeii, iar aceasta era deja pregătită pentru peţit şi-i aştepta la poartă. În aceeaşi zi, peţitorii au adus-o în casa tatălui. La puţin timp, tatăl a plecat după treburi. Rămânând singură, femeia şi-a pipăit faţa care deîndată s-a alungit şi s-a schimonosit, iar unghiile i-au crescut şi s-au prefăcut în nişte cârlige. Aceasta a întins mâinile să-l prindă pe Uang Gi, care de-abia a scăpat cu fuga. Seara, băiatul a povestit tatălui totul, dar acestuia nu i-a venit să creadă. De atunci, Uang Gi n-a mai îndrăznit să se arate în faţa mamei vitrege în lipsa tatălui. Au trecut câteva luni. Într-o zi, femeia, ştergându-şi lacrimile, a început să se plângă tatălui:

- Cu toate că nu-mi este fiu bun, eu îl socotesc ca şi copilul meu, iar el nici măcar mamă nu-mi zice. Auzind aceasta, tatăl, de teamă că Uang Gi o va supăra pe mama vitregă dacă va rămâne acasă, îl trimitea în fiecare zi la pădure să strângă vreascuri şi să taie iarbă. In pădure întâlnea zilnic o fecioară care se plimba de colo până colo, apoi se mai oprea din loc în loc şi îngâna ceva, iar câteodată îi arunca priviri furişe. Într-o seară, când s-a întors acasă, a auzit-o plângând pe mama vitregă care îi spunea tatălui:

- Dacă vrei să-l păstrezi pe fiul tău, am să plec eu, iar dacă mă vrei pe mine, trebuie să-mi dai inima lui. Auzind aceste cuvinte, Uang a vrut să intre să se măsoare cu mama vitregă, dar tatăl său l-a oprit. A doua zi a plecat din nou după vreascuri. Era mâhnit peste poate şi se gândea: „Dacă voi pleca de acasă poate că zgripţuroaica îl va pierde pe tata; dacă voi rămâne, poate că tata cu mâna lui mă va pierde pe mine". Tot gândindu-se şi socotindu-se, s-a pomenit în pădurea de sălcii şi amărât foc a oftat: „Munţii pot fi mutaţi, apele îşi pot schimba cursul, numai necazul meu este greu de urnit". Ridicându-şi capul, a văzut în faţa lui o fecioară care venea înceta spre el şi cu blândeţe l-a întrebat:

- Ce alt lucru mai greu există pe lume decât să muţi munţii şi să schimbi cursul apelor? Băiatul nu i-a răspuns, gândindu-se că aceasta este totuşi o fată şi încă prea tânără şi nu i-ar putea fi de folos cu nimic. Atunci fata i-a spus:

- Ştiu ce te frământă. Află că mama ta vitregă este zgripţuroaica din munţii de miază-noapte-apus şi vrea să-ţi mănânce inima. Dacă mă vei asculta, zgripţuroaica nu va putea să te piardă. A deschis mâna şi i-a dat băiatului o biluţă argintie, spunându-i: Zgripţuroaica îl va pune pe tatăl tău să-ţi scoată inima, dar tu să iei biluţa şi să spui: ,,Prefă-te!" şi biluţa se va preface într-o inimă pe care s-o dai tatălui tău, iar tu să fugi în pădurea de sălcii, unde vei găsi un cal. Să încaleci şi să nu te opreşti până când nu se va opri calul singur. Băiatul s-a întors acasă. Zgripţuroaica se jelea de mama focului. Oftând, tatăl l-a luat de mână, a ieşit din curte şi au mers, au mers până au ajuns în pădurea de sălcii. La umbra unei sălcii se afla un cal care aştepta. Atunci băiatul a spus:

- Tată, aşa-i că zgripţuroaica ţi-a spus să-mi smulgi inima? Tatăl lui nu se putea opri din plâns.

 - Nu mai plânge, tată, ştiu că-ţi este greu să îndeplineşti porunca zgripţuroaicei. Şi aşa cum i-a spus fata, a scos biluţa care s-a prefăcut întro inimă pe care a dat-o tatălui său, iar el a încălecat şi a plecat în goana calului.

După un timp a auzit un vaiet, calul continua să gonească, dar plânsetul se auzea din ce în ce mai aproape, parcă ar fi fost la urechea lui. Fără să-şi dea seama, a oprit calul şi când s-a uitat înapoi a văzut o femeie îmbrăcată în alb, cu un coş pe mână, care s-a oprit în faţa calului şi a început să se jeluiască:

- Doamne, doamne, mi-a murit bărbatul şi soacră-mea m-a trimis după iarbă-fără-miez, fie-ţi milă de mine şi spune-mi unde să găsesc iarbafără-miez. Uang Gi i-a spus:

 - Nu mai întreba pe nimeni, vieţuitoarele fără inimă mor, iar iarba piere, atunci cum să găseşti iarba-fără-miez? Cum a spus aceste cuvinte, calul s-a şi prăbuşit şi n-a mai putut fi ridicat. Femeia a aruncat coşul, şi-a pipăit faţa cu mâinile şi deodată faţa i s-a schimonosit, iar unghiile i s-au lungit ca nişte căngi. Atunci, zgripţuroaica a strigat:

- M-ai păcălit dându-mi o inimă falsă, dar acum ai să mi-o plăteşti! Şi s-a aruncat asupra băiatului, prinzân-du-1 în căngi şi smulgându-i inima. Când şi-a revenit, alături de el se afla fecioara. Ea nu l-a dojenit pentru că nu i-a ascultat sfatul, ci doar a spus:

- Ceea ce a înghiţit zgripţuroaica nu era o inimă falsă, ci o potcoavă în opt colţuri, iar ea deja a murit. Dar tu acum eşti un om fără inimă. Eu am să plec la cele opt insule din cele patru mări, să caut iarba vie care-ţi va ajuta să-ţi crească din nou inima. De data asta, te rog foarte mult să-mi asculţi sfatul! Şi s-a făcut nevăzută. După ce a terminat de povestit, Uang Gi, tulburat, a întrebat:

- Spune-mi, poate fi cineva mai bun decât ea? Ascultând povestirea lui Uang Gi, De Iu şi-a adus aminte de Şuang Ţie şi a oftat:

 - Şi eu am întâlnit o asemenea fată şi nu ştiu dacă în viaţa asta o voi mai întâlni vreodată. Dar n-a apucat să termine că s-a stârnit un vânt care a aşezat uşor pe pământ o fecioară. Înmărmurit de bucurie, De Iu a strigat-o:

- Şuang Ţie! Dar fata, ca şi când nu l-ar fi auzit, s-a îndreptat spre Uang Gi şi a presărat deasupra lui iarba vie, iar acesta s-a ridicat din iarbă plin de vigoare. De Iu, plin de îngrijorare, gândindu-se că fata poate s-a îndrăgostit de altul, a mai strigat-o o dată:

 - Şuang Ţie, de ce nu vrei să-mi răspunzi? Fata l-a privit mirată şi i-a spus:

- Ţi se pare, băiete, eu sunt Şuang Mei, pe sora-mea o cheamă Şuang Ţie. Dar tu eşti cumva De Iu? Bucuros că totuşi e pe urmele fetei de care se îndrăgostise, băiatul a întrebat-o:

- Unde este sora ta? Unde se află Muntele Celor Opt Comori? Şuang Mei i-a luat pe cei doi şi, trecând de pe o culme de munte pe alta, când a răsărit luna au ajuns la poalele unui munte falnic.

De jurîmprejurul acestui munte se întindea o apă limpede cum e cristalul. Pe munte se aflau brazi argintii printre care sclipea un pavilion înconjurat de nouraşi. Şuang Mei a făcut cu mâna un semn şi din tufişul de papură s-a desprins o bărcuţă care s-a apropiat cât ai clipi de mal. Din barcă au coborât două fecioare frumoase de picau, apoi au urcat cu toţii în barcă. La picioarele muntelui erau aşteptaţi de mulţi oameni care au început să le vorbească cu prietenie. De Iu a început să iscodească în dreapta şi în stânga, dar printre atâtea fete frumoase nu o vedea pe Şuang Ţie. Apoi au urcat cu toţii la pavilion, în poarta căruia îi aştepta un bătrân. Şuang Mei a spus:

- Acesta este De Iu! Iar bătrânul a răspuns:

- Bine aţi venit! Intraţi în curte. De Iu a intrat în prima curte şi din prima în a doua şi din a doua în a treia până a ajuns într-o cameră de oaspeţi mare şi răcoroasă. Acolo, bătrânul l-a ospătat pe cinste. Băiatul, însă, era cu gândul la Şuang Ţie şi se tot mira de ce nu mai apare odată. După ce au fost strânse bucatele, bătrânul i-a spus:

- Pari foarte obosit şi ar trebui să te odihneşti. N-a terminat bine de spus aceste vorbe şi băiatul s-a trezit condus într-o cameră liniştită, împodobită cu lucruri din lac roşu şi argint filigranat, dar fata tot nu era. La cuprins îngrijorarea şi cu greu a adormit. Nici a doua zi dimineaţa Şuang Ţie nu s-a arătat. Bătrânul a spus din nou:

- Şuang Mei, du-i pe băieţi la Muntele de Răsărit să se mai distreze! După ce au ieşti din curte, De Iu a întrebat:

- Unde este Şuang Ţie, de ce nu se arată deloc? Dar Şuang Mei s-a făcut că nu aude. I-a dus pe cei doi la Muntele de Răsărit: la poalele muntelui curgeau ape cristaline; pe munte erau numai flori. O mulţime de fete îmbrăcate în straie roşii şi verzi, fie că şedeau, fie că se plimbau pline de veselie. De Iu nu avea ochi să le vadă. Şuang Mei şi Uang Gi se ţineau de mână şi se bucurau, dar el se simţea şi mai singur. A treia zi, bătrânul a îndemnat-o pe Şuang Mei să-i ducă pe cei doi la Muntele de Apus. Muntele era acoperit cu bambus, iar stâncile erau mai frumoase decât cele pictate în tablouri. Fetele care se plimbau pe munte erau tot atât de frumoase ca Şuang Ţie. Şuang Mei şi Uang Gi erau şi mai fericiţi, iar De Iu şi mai întristat. A patra zi, bătrânul a trimis-o pe Şuang Mei cu băieţii la Muntele de Miazăzi. Când au ieşit din curte, nemaiputându-se stăpâni, De Iu a spus:

- Degeaba îmi arăţi toate frumuseţile, mai bine mi-ai arăta-o pe Şuang Ţie. Pentru ea am venit aici! Ascultându-i, Şuang Mei s-a schimbat la faţă şi a zis:

- Am să-i spun lui Şuang Ţie că vrei s-o vezi şi să vedem care e părerea ei. Apoi fata parcă ar fi zburat, aşa de repede a ajuns la Muntele de Miazănoapte, de unde s-a întors cu răspunsul că Şuang Ţie vrea să-l vadă pe băiat. Au plecat împreună la Muntele de Miazănoapte. Aici au intrat într-o peşteră de piatră. În fundul peşterii, pe o piatră, stătea căţărată o vulpe roşie care a sărit jos şi le-a ieşit în întâmpinare. Şuang Mei a spus:

-Aceasta este Şuang Ţie! Cuprins de durere, De Iu s-a aplecat şi a luat vulpea în braţe. Şuang Mei a spus:

- Şuang Ţie nu mai are perla, de aceea nu a mai putut să-şi recapete înfăţişarea omenească. De atunci s-a izolat aici, de unde n-a mai ieşit şi cu nimeni nu s-a mai văzut. Pe De Iu l-au podidit lacrimile, iar vulpea a început să plângă şi ea. După un timp, Şuang Mei a spus:

 - E timpul să plecăm. Vulpea a sărit din braţele lui De Iu, dar acesta, cu inima grea, a spus:

- Din cauza mea a ajuns Şuang Ţie ceea ce este şi stă închisă în această peşteră rece de atâta timp. Nu pot s-o părăsesc. Şi a luat din nou în braţe vulpea. Văzând aceasta, Şuang Mei a zis:

 - Dacă o mai iubeşti pe Şuang Ţie, aşteaptă aici şi eu mă voi duce în pădurea de pe Muntele de Miazănoapte şi oricât de tare va fi vântul, oricât de mare zăpada, nu mă voi întoarce până nu voi aduce cu mine iarba care să dea înapoi perla. Şi s-a făcut nevăzută. De Iu a aşteptat în peştera de piatră o zi, apoi o altă zi, şi în cea dea treia zi, deodată, a apărut în faţa lor Şuang Mei. În mână ţinea un fir de iarbă şi i-a spus lui De Iu:

- Dacă vei roade acest fir de iarbă, vei putea să scoţi perla înghiţită. De Iu a luat degrabă iarba şi a pus-o în gură, dar iarba era mai amară decât fierea. Băiatul nu s-a dat bătut şi a înghiţit-o toată. Atunci a simţit un zgomot în pântece şi când a deschis gura, a scuipat perla lui Şuang Ţie.

Vulpea s-a ridicat în două picioare şi s-a prefăcut din nou în fecioară. E greu de descris bucuria celor doi. În aceeaşi zi a fost mare sărbătoare: nunta celor două perechi care au trăit în fericire până la adânci bătrâneţi.


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu