Traista cu minuni

 

 

 

Pe muntele Ţin creşteau mii de soiuri de flori parfumate şi ierburi din care se făceau tot atâtea feluri de leacuri. Acolo era un sat cu 99 de familii care aveau 99 de vaci. Şi în acest sat trăia un fecioraş de vreo 14-15 ani, pe nume Ta Tou, care cum se crăpa de ziua ieşea în drum şi începea să plesnească din bici. La auzul pocniturilor, cele 99 de vaci ieşeau singure din ogrăzi si şi se strângeau în jurul lui, iar băiatul le mâna la păşune. Trecând prin văi şi căţărându-se pe povârnişuri, Ta Tou îşi ducea cireada să pască cea mai bună iarbă, să bea cea mai bună apă. Vacile lui erau grase de plesneau şi pielea le strălucea de parcă ar fi fost de aur.

 Într-o zi de vară, pe vremea de arşiţă, când vacile se odihneau la umbra copacilor, băiatul a făcut numărătoarea şi a văzut că în loc de 99, are 100 de vaci. A numărat încă o dată şi încă o dată, dar tot 100 de vaci îi ieşeau. A intrat la bănuială, mai ales că în împrejurimi nu mai era nici o vacă şi nici nu văzuse când venise în cireadă vaca străină. Timp de trei zile în cireada băiatului au fost 100 de vaci. A patra zi, când Ta Tou era, ca de obicei, cu vacile la păşune, a văzut venind spre el un bătrân cu sprâncenele şi barba albe ca zăpada. În spate ducea o traistă, iar în mână avea un bici. Când sa apropiat de băiat, l-a întrebat:

 - Flăcăule, mi-am pierdut vaca, n-ai văzut-o tu cumva? Ta Tou a răspuns: .

- Cu trei zile în urmă, în cireada mea a apărut o vacă în plus. Du-te şi vezi dacă e a ta. Bătrânul a intrat în cireadă şi a ieşit trăgând o vacă de coarne. Băiatul i-a spus:

- Dacă e a ta, ia-o! Bătrânul a mângâiat vaca şi pe loc pielea acesteia a început să strălucească, iar coarnele i s-au poleit cu aur. Apoi a încălecat pe ea şi a plecat. După câţiva paşi s-a oprit, s-a întors către băiat şi i-a spus:

- Băiete, nu ai nici o dorinţă? Ta Tou s-a gândit ce s-a gândit, apoi a răspuns:

- Ceea ce doresc eu nu poţi tu să îndeplineşti, moşnege.

Îşi amintise că fusese odată într-un sat mai îndepărtat unde văzuse o mulţime de copii care citeau din cărţi şi i-a povestit acest lucru bătrânului. Bătrânul a zâmbit, şi-a dat jos traista de pe umeri şi scuturând-o i-a zis:

 - Spune, flăcăiaşule, ce vrei, că-n traista mea se găseşte orice! Uitându-se la traista aceea goală şi necrezând spusele bătrânului, băiatul a râs:

- Dacă ai, dă-mi o carte! Bătrânul şi-a vârât mâna în traistă, a scos o carte şi i-a aruncat-o. Fericit, băiatul a luat cartea cu scoarţe roşii de mătase şi a început s-o răsfoiască.

 Când şi-a ridicat capul, bătrânul dispăruse. Ta Tou avea acum o carte şi, deşi ştia numele a mii de ierburi şi de flori, nu ştia să citească. Cine să-l înveţe să citească? A socotit pe degete toţi oamenii din sat: erau bătrâni care ştiau să povestească mii de poveşti, fete care ştiau să cânte mii de cântece, dar nu era nimeni care să ştie carte. Atunci Ta Tou s-a hotărât să înveţe carte singur. A ars o rămurică şi cu tăciunele de la ea a început să scrie pe pietre. A scris aşa până s-a lăsat noaptea. Deschizând cartea, literele luminau încât băiatului nu-i mai trebuia lampă. Cartea lumina muntele, copacii, florile. In noaptea aceea, când învăţa mai cu râvnă din carte, s-a apropiat de el o fecioară mlădie, dichisită nevoie mare. Fără să spună un cuvânt, fata şi-a aşezat alături de el. Băiatul s-a uitat la ea cu uimire, iar fata îl privea cu ochii-i mari, în tăcere. A aşteptat ce a aşteptat şi văzând că fata nu pleacă, i-a zis:

- Pleacă, te rog, nu mă împiedica să învăţ! Cu blândeţe, fata a spus:

 - Dar nu te împiedic deloc. Ţi-e teamă că mă uit cum scrii? Fără să mai scoată un cuvânt, băiatul şi-a văzut înainte de treabă. După un timp şi-a ridicat capul. Fata se afla tot acolo. Aceasta i-a zâmbit şi i-a spus:

- Ai aşezat cartea cu scrisul în jos, nu ştii să citeşti? Ruşinându-se, Ta Tou a răspuns:

- Eu nu ştiu carte, dar tu ştii?

-Aşa, puţin ştiu şi eu. Băiatul, neîncrezător i-a dat cartea:

- Dacă ştii, citeşte să aud şi eu! Fata a început să citească. Ta Tou, plin de bucurie, a rugat-o:

- Surioară, fii bună şi învaţă-mă şi pe mine! Mişcată, fata s-a oprit din citit, apoi a început să-l înveţe pe Ta Tou. Băiatul îşi vâra în cap cu repeziciune tot ce-i spunea fata. Au învăţat până ce au început să se reverse zorile. Când stelele au început să se stingă de pe cer, când păsările au început să ciripească în copaci, fata s-a ridicat de îndată, a privit băiatul, a privit cartea, a oftat din adânc şi, fără să spună un cuvânt, a plecat. Ta Tou se simţea ca un înfometat ce a căpătat de mâncare, ca un însetat ce a căpătat de băut.

A doua zi, după ce a păscut vacile, când s-a lăsat înserarea şi licuricii au început să strălucească, Ta Tou a rămas în aşteptarea fetei. Luna se ridicase de mult pe bolta cerului şi băiatul se temea că fata n-o să mai vină. După un timp de aşteptare, a deschis cartea şi literele au luminat din nou totul în jur. Şi iată că fata a venit. Bucuros, băiatul i-a spus:

- Azi de ce ai venit atât de târziu? Mi s-a urât aşteptându-te. Râzând, fata s-a aşezat lângă el şi l-a învăţat să citească până s-a luminat de ziuă, când, încruntând din sprâncene, s-a ridicat şi a plecat. A treia zi, fata a venit şi mai târziu, aşa că n-a apucat să-l înveţe decât foarte puţin, că păsările au început să cânte şi s-a revărsat de ziuă. S-a uitat la băiat şi cu durere a spus:

 - Mâine-seară n-am să pot veni. Îngrijorat, băiatul a zis:

- Te respect ca pe o învăţătoare, te iubesc ca pe o soră, te rog, învaţă-mă până la sfârşit! Dacă te temi că-i drumul greu, vin eu la tine. Auzindu-l, fetei i se frângea inima şi ochii îi înotau în lacrimi. Oftând, i-a spus:

- Nu că nu aş vrea să te învăţ, nu că ar fi drumul greu. De când eram copilă mă aflu în mâinile vrăjitoarei care stă la miazănoapte de Muntele Ridichii de Aur. Ea m-a trimis să-ţi fur cartea vrăjită, dar n-am inima s-o fac. Ta Tou a întrebat-o:

 - De ce nu fugi de la zgripţuroaică? Cu ochii plini de lacrimi, fata i-a răspuns:

- Chiar şi la capătul lumii de m-aş duce, tot m-ar găsi! Se apropia răsăritul soarelui şi în grabă mare fata a plecat spre miază-noapte şi după câteva clipe nu s-a mai văzut.

A patra noapte, fata n-a mai venit. Ta Tou era nespus de mâhnit. Tot timpul se uita în partea unde plecase fata, dar nu vedea decât munţii înalţi şi pădurea. În zilele următoare, flăcăul împreună cu cireada lui s-au apropiat din ce în ce mai mult de peştera vrăjitoarei, dar tare se mai temea.

 Într-o zi, tocmai se uita spre miazănoapte, când a văzut două lumini ciudate: una albă, alta roşie, care străluceau de-ţi luau ochii. Ta Tou văzuse de multe ori cum strălucesc stelele căzătoare, dar ceea ce vedea acum strălucea mai puternic decât orice stea. Şi apoi era ziua în amiaza mare. Tot uitându-se aşa, a văzut că luminile nu erau prea departe şi o hotărât să se ducă până la ele. A mers el ce a mers, până a dat de un arbore cu ramurile întortocheate care creştea într-o crăpătura a muntelui. Pe una dintre crenguţele copacului se afla un merişor de aur şi pe alta, un merişor de argint care răspândea o lumină aurie şi una argintie. Ta Tou s-a urcat pe o piatră şi le-a smuls. Dar cele două merişoare s-au sfărâmat în bucăţele în mâinile lui. Muntele s-a clătinat şi, uitându-se în jurul său, băiatul a văzut că nu mai era pe piatra pe care se urcase. In dreapta lui se afla un munte de aur şi în stânga lui, un munte de argint care sclipeau de-ţi luau ochii. Făcându-şi curaj, băiatul a pornit-o înainte şi după puţin timp a ajuns la o colibă de piatră cu uşile deschise. A intrat şi în urma lui uşa s-a încuiat singură. În casă nu se afla decât un pat de mărime potrivită şi o lampă. A vrut să iasă, dar n-a mai putut. A strigat, dar nu l-a auzit nimeni. Pe înserate, uşa s-a deschis singură şi când băiatul se aştepta să vadă cine ştie ce vrăjitoare, a dat cu ochii de fata care-l învăţase să scrie şi să citească. Bucuros, băiatul a strigat:

- Aici locuieşti tu? Fata n-a răspuns nimic, a aprins lampa şi a început să croşeteze la lumina ei. Oricât a încercat băiatul s-o facă să vorbească, ea n-a scos nici un cuvânt. Ta Tou şi-a luat cartea să înveţe, dar fata tot nu l-a băgat în seamă.

Atunci, înfuriat, băiatul s-a oprit din citit, a închis cartea şi s-a întins pe pat prefăcându-se că doarme. La miezul nopţii, fata s-a sculat, l-a privit şi înlăcrimată a stins lampa şi a plecat. După ce s-a stins lumina, băiatului i-a părut că nu se mai află în pat, ci pluteşte pe valurile unei ape. Ba parcă auzea clipocitul valurilor şi vuietul vântului. A deschis repede cartea şi la lumina ei a încetat şi clipocitul valurilor şi vuietul vântului; se afla din nou pe patul din casa de piatră, iar uşa era deschisă. Acum îl apucase dorul de fată şi nu mai voia să fugă. In sinea lui se întreba de ce fata n-a scos nici un cuvânt când l-a văzut şi de ce a lăcrimat când a plecat, S-a gândit aşa până s-a luminat de ziuă şi uşa s-a închis din nou.

Băiatul a aşteptat în colibă toată ziua, iar când s-a înnoptat a venit fata, dar nici de data aceasta n-a scos nici o vorbă, iar la plecare a lăcrimat. Noaptea, băiatul şi-a zis că dacă e uşa deschisă şi dacă tot nu vine fata, să se ducă să-şi vadă vacile.

Cum a ieşit din casă, a dat cu ochii de un munte înalt şi întunecat care se ridicase între muntele de aur şi cel de argint. Căutând în stânga şi în dreapta pe unde să treacă, a hotărât să se caţere pe muntele de aur. Şi cu cât urca, cu atât muntele se făcea şi mai înalt. Tot urcându-se a auzit un răget de vacă şi s-a oprit mirat întrebându-se cum de sunt vaci pe muntele acesta ciudat. Apoi şi-a zis c-or fi poate vacile lui. S-a uitat dincotro a venit răgetul şi a văzut o cireadă de vaci cu coarnele şi copitele de aur, cu tot trupul de aur, iar păzitorul lor nu era altul decât bătrânul care-i dăduse cartea. Bucuros, băiatul s-a dus la bătrân şi l-a întrebat:

- Unde mă aflu, moşnege? Văzându-l, bătrânul a tras o sperietură, dar a răspuns:

 - Te afli în inima muntelui. Dar cum ai ajuns aici? Ta Tou i-a povestit cum a găsit coliba de piatră, cum a stat în ea şi tot ce s-a mai întâmplat. Bătrânul i-a spus:

 - Coliba de piatră e a vrăjitoarei, iar patul în care ai dormit e o punte îngustă deasupra unei prăpăstii. Când s-a stins lumina, fata urma să te împingă în prăpastie, dar cartea te-a salvat. Dacă nu vrei să te desparţi de fată îţi voi da un lucru fermecat pe care să-l pui deasupra lămpii când se aprinde. Şi zicând aceasta, a vârât mâna în traistă şi a scos un abajur vechi pe care i l-a dat. Apoi i-a mai zis: Păzeşte-mi trei zile vacile de aur şi eu am să mă duc să le păzesc pe ale tale. Nu se luminase încă şi băiatul s-a înapoiat în colibă. La lumina zilei, uşa s-a închis din nou.

 Seara a venit iarăşi fata şi a aprins lampa. Atunci, băiatul a spus:

- Lampa asta luminează prea puternic. Să-i punem abajurul acesta. S-a ridicat şi i-a pus abajurul. Fata tot n-a scos nici un cuvânt. Băiatul s-a întins pe pat şi s-a făcut iarăşi că doarme. De data asta, fata a plâns în toată regula uitându-se la băiat cum doarme şi apoi s-a dus să sufle în lampă s-o stingă. Dar ou cât sufla mai tare, cu atât flacăra lămpii creştea, până s-a făcut de 3 ciâuri* [*1 ciî = 33 cm]. Cu faţa scăldată în lacrimi, fata a smuls abajurul şi l-a aruncat, iar acesta s-a prefăcut într-o barcă. Casa a dispărut pe loc. Cei doi s-au urcat în barca ce plutea pe un râu căruia nu i se vedeau malurile. De data asta, fata a vorbit:

- De unde ai abajurul ăsta fermecat? Uitând de supărare, băiatul i-a răspuns cu o întrebare:

- În nopţile acestea de ce n-ai scos nici un cuvânt? Fata a răspuns:

- Cum aş fi putut să vorbesc cu tine când zgripţuroaica pândea să audă tot? Tu nu ştii, Ta Tou, cum mă chinuia zgripţuroaica în fiecare noapte când mă întorceam de la tine, dar orice mi-ar fi făcut nu aveam inima să te împing în prăpastie după ce stingeam lumina.

Uitându-se înapoi, cei doi au văzut o bărcuţă care-i urmărea apropiindu-se din ce în ce. Speriată, fata a spus:

- Ne urmăreşte zgripţuroaica! Şi şi-a smuls din cap un ac încrustat pe care l-a aruncat în apă. Atunci barca zgripţuroaicei a început să se învârtească pe loc, dar după puţin timp şi-a reluat urmărirea. Fata şi-a scos din păr alt ac pe care l-a zvârlii în apă şi barca zgripţuroaicei a început iarăşi să se învârtească. De şapte ori a început urmărirea şi de şapte ori a aruncat fata câte un ac în apă, până s-a luminat de ziuă şi barca s-a apropiat de mal. Cei doi au coborât pe mal şi când s-au uitat în jur au văzut că se află chiar la marginea satului băiatului. Ta Tou a dus-o pe fată acasă, dar după puţin timp a apărut şi zgripţuroaica. Cum a intrat în casă, fără un cuvânt, zgripţuroaica a suflat asupra fetei care a simţit dintr-o dată că îngheaţă; a mai suflat încă o dată şi fata şi-a schimbat culoarea.

Îngrijorat, băiatul şi-a amintit cuvintele bătrânului: „Dacă n-ar fi fost cartea, de mult ţi-ar fi făcut de petrecanie zgripţuroaica". A luat cartea şi a apropiat-o de corpul fetei care îndată şi-a recăpătat culoarea. Zgripţuroaica, văzând că fata nu mai tremura, a început să sufle asupra băiatului. Iar suflarea ei era mai rece decât gheaţa şi băiatul simţea că-i amorţesc oasele şi tremura din toate încheieturile. In sinea lui se gândea cum s-o scoată din casă şi atunci a luat-o la fugă eu zgripţuroaica după el, gata, gata să-l ajungă. Când îşi strânsese pumnii să se ia la luptă cu ea, a apărut şi bătrânul, călare pe o vacă de aur în mijlocul cirezii lui. Moşneagul a vârât mâna în traistă, a scos o frânghie lungă pe care a zvârlit-o asupra zgripţuroaicei. Frânghia s-a răsucit ca un şarpe în jurul mâinilor şi picioarelor acesteia. Apoi, bătrânul a zis:

- Nu aveam de gând să te ucid, dar văzând cum tu vrei să-i pierzi pe alţii, nu te mai pot ierta. A mai scos din traistă un băţ cu care a atins-o pe zgripţuroaica, şi aceasta s-a făcut nevăzută. Pe locul unde fusese a rămas o pata de sânge. Bătrânul a pus frânghia şi băţul în traistă şi râzând a zis:

- Ţi-am adus vacile. Acum ai şi carte, ai şi cine să te înveţe. Învaţă cât te ţin puterile! Apoi şi bătrânul şi vaca s-au făcut nevăzuţi.


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu