Zeita florii de par

 

 

          Nici prea departe dar nici prea aproape de munţii Ţianşang se afla un cătun în care trăia un copil pe nume Man Şang. Orfan de mamă şi de tată, copilul era dat în grija unchiului şi mătuşii. La rândul lor, aceştia aveau şi ei un băiat cam de vârsta lui Man Şang. Unchiul se purta cu Man Şang ca şi cu propriul lui fiu, pe când mătuşa nu-l vedea cu ochi buni, ba mereu se certa cu bărbatul din cauza lui. Şi aşa unchiul şi mătuşa o ţineau tot într-o ceartă. Pe la vârsta de 13-14 ani, Man Şang a început să înţeleagă totul. Într-o zi, acesta i-a spus unchiului:

 

 - Unchiule, te-ai certat destul cu mătuşa din cauza mea, eu acum mam făcut mare, aş putea să-mi câştig singur pâinea. Auzind acesta, unchiul s-a întristat. Man Şang din nou i-a spus:

 - Unchiule, nu fi îngrijorat, rândunelele vin şi pleacă în fiecare an, dar n-am văzut nici una moartă de foame, peştii din apă nu au locuinţă, dar n-a murit nici unul de frig. După ce voi pleca eu, vei avea şi tu zile mai liniştite. Oftând, unchiul a rostit:

- Băiete, eu nu te pot opri, dacă vrei să pleci, pleacă! L-a luat pe Man Şang şi s-au dus la târg, unde din puţinii bani pe care-i avea i-a cumpărat câteva lipii şi cu ochii în lacrimi şi-a luat rămas bun de la ol.

Man Şang se afla pentru prima dată singur. Încotro s-o apuce? Uitându-se spre miazănoapte a văzut norii albi de pe muntele Ţianşang care sclipeau ca o oglindă în lumina razelor de soare. Dar oare de unde veneau acei nori argintii care acopereau muntele Ţianşang? Tare ar fi vrut băiatul să ştie. A început să se caţere pe munte. S-a căţărat ce s-a căţărat până ce, către seară, a ajuns la un mic cătun pe coasta muntelui. Aici a văzut cum dinspre apus veneau valuri, valuri de nori negri, iar în sat nu se auzea nici o mişcare. A intrat în prima casă şi s-a culcat. Afară se făcea din ce în ce mai întuneric şi în curând nu s-a mai văzut nimic. Deodată a început vântul care urla ca un lup înfometat. Apoi s-a pornit o furtună cu tunete şi trăsnete, după care a început să cadă ploaia. Lui Man Şang i se părea că tunetele vor dărâma casa, iar fulgerele vor arde pomii din curte. De-abia la miezul nopţii s-a oprit ploaia. Era primăvară, în luna martie, şi după ploaie s-a făcut frig. Man Şang era înfrigurat şi înfometat şi se gândea ce bine i-ar prinde puţină mâncare. Uitându-se afară, a văzut o luminiţă care se apropia din ce în ce. Înfricoşat, băiatul credea că stăpânul casei vine să-l alunge. Luminiţa apropiindu-se tot mai mult, Man Şang a văzut o femeie în alb care ţinea într-o mână o lampă-dragon şi în alta o tavă plină cu bunătăţi. Aceasta n-a luat-o nici la stânga, nici la dreapta, ci a intrat direct în casa unde era băiatul. Pe loc, încăperea s-a umplut de un miros plăcut. Apoi, femeia a rostit:

 - Nu te teme, ştiu că eşti flămând şi îngheţat. Ţi-am adus mâncare. Şi a pus mâncarea pe masă. La plecare, femeia i-a spus:

- Eu locuiesc nu departe de aici, în pădurea de peri, şi dacă vrei, poţi să vii să mă cauţi. Apoi a apucat iarăşi cu o mână lampa şi cu alta tava şi a plecat. Man Şang, încălzit şi sătul, a adormit. S-a trezit de-abia a doua zi, când s-a luminat. Uitându-se afară, a văzut un bătrân care mâna o turmă de oi. S-a luat după bătrân şi l-a întrebat:

- Bunicule, se află undeva, pe aici, o pădure de peri? Bătrânul a întins mâna şi i-a arătat:

- La răsărit de acest munte. Băiatul a luat-o la fugă către răsăritul muntelui. Ajungând acolo, n-a văzut nici o aşezare omenească, ci numai peri cât vedeai cu ochii.

Aproape credea că a înţeles greşit, când, întorcându-se, a dat eu ochii de femeia în alb care-i făcea semn cu mâna. Bucuros, Man Şang a fugit către ea. Femeia l-a luat de mână şi i-a spus:

 - Eu sunt Zeiţa Florii de Păr şi tare-mi este milă de tine aşa mic şi lipsit de ocrotire cum eşti. Rămâi să stai la mine. Apoi l-a dus în casă. Man Şang a trăit în bunăstare în casa zeiţei câţiva ani buni. Aceasta se purta cu el ca şi cu propriu-i frate. Zeiţa avea un evantai verde şi de câte ori se stârnea vântul îl ridica şi atunci vântul se oprea şi începea ploaia. într-o zi, zeiţa i-a spus:

- Man Şang, după câţiva ani, îţi voi dărui şi ţie un evantai. Câţiva ani au trecut pe nesimţite. într-o zi, zeiţa a spus:

- Mâine vărul tău se însoară. Man Şang s-a bucurat, dar pe dată s-a întristat gândindu-se că unchiul n-are- de unde lua bani să pregătească nunta. Veselă, zeiţa i-a spus:

- Unchiul tău s-a purtat bine cu tine, ar trebui să te duci să-l ajuţi. Şi a ieşit din curte mişcându-şi evantaiul. Atunci s-a stârnit vântul şi cât ai clipi din ochi a apărut o lectică împodobită cu flori, urmată de câţiva fluieraşi. In aceeaşi zi, Man Şang împreună cu lectica şi fluieraşii au ajuns la unchiu-său acasă. Mătuşa tocmai îşi făcea sânge rău că n-are bani să închirieze o lectică, aşa cum se obişnuieşte la nunţi. S-a bucurat nespus văzându-l pe Man Şang şi s-a arătat prietenoasă cu el. A doua zi, verişorul s-a urcat în lectică si împreună cu fluieraşii, bucuros nevoie mare, s-a dus să aducă mireasa. Când s-a terminat nunta, Man Şang le-a spus:

- Acum e timpul să plec şi eu acasă. Nemaiputând să-l oprească, unchiul şi mătuşa l-au petrecut până a ajuns la culmea muntelui; apoi s-au despărţit şi ei au rămas să se mai uite după el. După puţin timp, Man Şang s-a întâlnit cu zeiţa care-i ieşise în întâmpinare. Aceasta, văzând lectica şi fluieraşii, a zis:

- Ce să mai facem cu lectica şi fluieraşii? A mişcat evantaiul şi acestea au dispărut. Unchiul şi mătuşa au înmărmurit de uimire. Mătuşa a început să se întrebe:

- Oare ce treburi învârteşte nepotul nostru? Şi de ce n-a răspuns când l-am întrebat cu ce se ocupă? Auzind aceasta, unchiul s-a înfricoşat şi el. In aceeaşi seară, bătrâna beţivă a satului a venit la ei după băutură. Din vorbă în vorbă, aceasta lea zis:

- Ce vă pasă, v-aţi adus noră în casă, nepotul s-a ajuns, v-a adus lectică şi fluieraşi la nuntă! Auzind acestea, mătuşa s-a schimbat la faţă. Bănuind ceva bătrâna, a continuat:

- Man Şang a plecat de atâţia ani, ce treburi învârteşte pe unde se află? Mătuşa s-a speriat şi mai rău socotind că bătrâna văzuse cum au dispărut lectica şi fluieraşii şi, pentru a-i închide gura, a dat fuga în casă şi a adus o legătură cu bani.

- Ţi-am adus să-ţi iei de băutură şi să ştii că habar n-avem cu ce treburi se ocupă Man Şang. Să nu mai vorbim despre aceasta. Bătrânei nu-i venea să-şi creadă ochilor că a dat aşa noroc peste ea. Cu banii primiţi s-a dus la cârciumă, unde a mâncat şi a băut bine, apoi a plecat acasă. Ajunsă acasă, s-a trântit pe kang şi, ameţită cum era, a început să se laude la bărbatul ei care era slujbaş la împărat:

 - Voi, bărbaţii în slujba împăratului, tot vă făliţi că-i prindeţi pe răufăcători şi pe cei care s-au ridicat împotriva împăratului, dar aţi prins pe cineva până acum? Apoi a povestit cu de-amănuntul tot ce a văzut şi ce a făcut. Cei doi s-au sfătuit îndelung şi apoi s-au culcat. După câteva zile, bătrâna s-a dus iarăşi la unchiul lui Man Şang să-i ceară bani. Mătuşa, de teamă să nu fie pârâtă la stăpânire, a făcut rost de bani şi i-a dat, Cum a luat banii, aceasta s-a dus direct la cârciumă şi a băut pe săturate. A doua zi s-a dus iarăşi după bani şi aşa s-a dus zi după zi până ce aceştia nu-au mai avut de unde să-i dea. Atunci, bătrâna înfuriată l-a trimis pe bărbatusău la oraş să-i pârască la stăpânire cum că au legături cu cei care s-au ridicat împotriva împăratului.

 În acea zi, Man Şang se plimba împreună cu zeiţa prin pădurea de peri. Aceasta, uitându-se in evantai, a zis speriată:

- Nenorocire, mare nenorocire s-a abătut asupra unchiului şi mătuşii tale. Man Şang s-a speriat şi el. Zeiţa a rupt o frunză dintr-un păr, care pe dată s-a prefăcut într-un evantai verde. Apoi i-a spus băiatului:

- Ai crescut, acum ştii ce este binele şi ce este răul. A venit timpul să-ţi dau evantaiul care te va feri de ploaie şi de vânt. În el vei putea citi tot ce se întâmplă la mii de li, cu ajutorul lui vei putea ajunge oriunde vei vrea, te vei preface în orice doreşti şi vei putea face tot ce-ţi pofteşte inima. Man Şang a luat evantaiul şi, cât ai clipi, el şi zeiţa au fost în faţa casei unchiului. Unchiul şi vărul său tocmai erau luaţi de soldaţii împărăţiei. Furios, a mişcat evantaiul şi, pe loc, frânghiile cu care erau legaţi cei doi au căzut la pământ. Zeiţa a spus:

- Fiecare să-şi tragă ponoasele. Oare voi nu-i căutaţi pe cei care se împotrivesc împăratului? Noi doi suntem dintr-aceia, aşa că luaţi-ne şi faceţi ce vreţi cu noi. Soldaţii înfricoşaţi n-au îndrăznit să-i lege şi mergeau în urma lor potrivindu-şi pasul după ei. Aceştia, înadins, când mergeau mai tare, când mai încet, iar când au ajuns la palatul domnitorului din părţile acelea nici vorbă să îngenuncheze. Au adus cătuşe să le pună la mâini, dar nici nu apucară se apropie de ei că zeiţa a mişcat evantaiul şi cei doi s-au făcut nevăzuţi. Slujitorii au căzut cu fruntea la pământ. S-a auzit apoi glasul zeiţei, din grămada de cătuşe:

- După un drum atât de lung, să ne odihnim şi noi un pic. Oamenii stăpânirii au dat poruncă să fie aruncate cătuşele în foc. Dar şi de acolo s-a auzit glasul zeiţei:

- Man Şang, nu adormi, în curând trebuie să ne întoarcem!

Auzind, oamenii stăpânirii s-au speriat de moarte. Dacă cei doi plecau şi  stăpânirea afla, ei îşi pierdeau viaţa. Şi-au înmuiat glasul şi au zis:

- Vă rugăm să vă arătaţi, noi nu avem nici o vină, aşa am primit poruncă, iar dacă aveţi curaj, haideţi cu noi la împărat! Zeiţa şi băiatul au izbucnit în râs:

 - Şi ce mare lucru e să mergem la împărat? Suntem gata de drum. Şi au ieşit la iveală. În aceeaşi zi, oamenii stăpânirii au adus cai şi o lectică să-i ducă pe cei doi.

- Dacă vreţi mergeţi pe cai, dacă nu, în lectica»' Dar zeiţa le-a zis:

- Nu vreau nici pe cai, nici în lectică. Aduceţi-ne două sticle şi dacă veţi putea să ne căraţi cu sticlele, mergem, dacă nu, ne întoarcem. De teamă să nu se facă iarăşi nevăzuţi, oamenii stăpânirii au adus două sticle cu gura cât un bănuţ de argint. Zeiţa a mişcat evantaiul şi ea împreună cu Man Şang s-au făcut nevăzuţi. Apoi din sticlă s-a auzit glasul zeiţei:

 - Porniţi mai repede, altfel plecăm înapoi! Oamenii au ridicat sticlele, dar acestea parcă aveau câteva sute de ţinuri. Au făcut câţiva paşi şi n-au mai putut, atât de grele erau. Le-au lăsat jos şi au început să se roage:

- Nu putem să vă ducem, ieşiţi rogu-vă, afară! Iar zeiţa le-a răspuns:

 - Pe voi vă iertăm, dar să-l aduceţi pe cel care ne-a pârât, să ne care el. Oamenii stăpânirii au trimis repede după bărbatul bătrânei. Acesta a ridicat sticlele, dar după câţiva paşi era tot o apă de năduşeală, iar capul îi vâjâia. Şi mai mult de atât n-a mai putut. Atunci, oamenii stăpânirii au început să-l lovească cu bicele până ce acesta a căzut mort. Neavând încotro, oamenii stăpânirii au trebuit să care ei sticlele. Au ajuns la Beijing pe jumătate morţi de oboseală. Auzind împăratul că i-au prins pe rebeli, sa înfăţişat în sala tronului de aur împreună cu toată curtea. Apoi a dat poruncă să fie aduşi rebelii. Patru generali au ridicat cele două sticle şi leau înfăţişat împăratului. Nedumerindu-se, împăratul a întrebat:

- Dar unde sunt cei doi rebeli? Din gura unei sticle s-a auzit:

- Man Şang, trezeşte-te, am ajuns în sala tronului de aur. Iar din cealaltă sticlă:

 - Am tras un pui de somn pe cinste, parcă nu m-aş mai scula.

Auzind glasurile care ieşeau din sticle, dar nevăzând pe nimeni, împăratul s-a înfuriat şi a poruncit:

 - Spargeţi de îndată cele două sticle! Slujbaşii au adus ciocane şi au făcut bucăţele sticlele. Din nou s-a auzit o voce:

 - Păcat de sticlele astea! Şi mai înfuriat, împăratul a strigat: - Unde sunteţi? Vocea a răspuns:

 - Printre cioburile de sticlă. Împăratul a dat iarăşi poruncă să fie strânse cioburile de sticlă şi măcinate. Slujbaşii au măcinat cioburile, prefăcându-le în pulbere. Bucuros, împăratul a zis:

- De data asta am terminat cu voi.

Dar n-a apucat să-şi termine vorba, că s-a auzit din nou vocea:

- Păcat de timpul pierdut! Împăratul s-a cutremurat şi a dat poruncă să se arunce pulberea în apă. Slujbaşii, de faţă cu împăratul, au aruncat pulberea în apă. Mulţumit că scăpase de cei doi şi văzând, că nu mai aude nici un glas, împăratul se pregătea să se întoarcă în palat, când, deodată a auzit:

- Acum, că ne-ai prefăcut în pulbere şi ne-ai aruncat în apă, n-ai decât să vii aici şi să bei din apă!

Împăratul a simţit cum i se îngreunează capul şi i se înmoaie picioarele şi îndată a căzut în apă. Tot atunci, zeiţa, îmbrăcată toată în veşmintele albe, şi Man Şang, în veşminte verzi, s-au ridicat deasupra apei. Au mişcat evantaiul şi pe loc s-au făcut nevăzuţi. împăratul era cât pe-aci să se înece. Cu greu a fost scăpat de slujbaşii săi. Dar nici împăratul şi nici slujbaşii nu au mai îndrăznit să caute zeiţa şi pe Man Şang spre a-i pedepsi.

 


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu