Praslea cel voinic si merele de aur

 

Era odată un împarat puternic şi mare şi avea pe lângă palaturile sale o gradină frumoasă, bogată de flori şi mestesugită nevoie mare! Aşa gradină nu se mai văzuse până atunci, p-acolo. În fundul grădinii avea şi un măr care făcea mere de aur şi, de când îl avea el, nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescând si pârguindu-se, venea oarecine noaptea şi le fura, tocmai când erau să se coaca. Toţi paznicii din toata împaraţia şi cei mai aleşi ostaşi, pe care îi pusese împaratul ca să pândească, n-au putut să prinză pe hoţi. În cele de pe urmă, veni fiul cel mai mare al împăratului şi-i zise:

- Tată, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin astă gradină de atâtea ori şi am văzut roade foarte frumoase în pomul din fundul gradinii, dar n-am putut gusta niciodată din ele; acum a dat în copt, dă-mi voie ca nopţile astea să păzesc însumi, şi mă prinz că voi pune mâna pe acel tâlhar care ne jefuieşte.
- Dragul meu, zise tată-său, atâţia oameni voinici au păzit si n-au făcut nici o ispravă. Doresc prea mult să vaz la masa mea măcar un măr din acest pom care m-a ţinut atâta sumă de bani şi de aceea, iată, mă înduplec şi te las ca să pândeşti, măcar că nu-mi vine a crede că o să izbutesti.

Atunci fiul împaratului se puse la pândă o săptamână întreagă: noaptea pândea şi ziua se odihnea; iară când fu într-o dimineată, se întoarse trist la tată-său şi-i spuse cum priveghease pâna la miezul noptii, cum pe urmă îl apucase o piroteala de nu se mai putea ţinea pe picioare, cum, mai târziu, somnul îl coplesi si cazu ca un mort, fara sa se poata destepta decât tocmai când soarele era rădicat de două suliţe, şi atuncea văzu că merele lipsesc.

Nepovestită fu mâhnirea tatălui său, când auzi spuindu-i-se astă întâmplare.
De silă, de milă, fu nevoit a mai aştepta înca un an, ca să facă şi voia fiului său celui mijlociu, care cerea cu staruinţă de la tată-său ca să-l lase şi pe dânsul să pândească, şi se legă că el va prinde pe hoţii care îi faceau atâta întristare.
Timpul veni, merele începură a se pârgui; atunci fiul său cel mijlociu păzi şi el; dară paţi ca si frate-său cel mare.
Tată-său, deznadajduit, pusese în gând să-l taie; dar fiul său cel mai mic, Prâslea, veni cu rugăciune către tată-său, şi-i zise:
- Tată, atâţia ani l-ai ţinut, ai suferit atâtea necazuri după urma acestui pom, mai lasa-l, rogu-te, si anul acesta, să-mi încerc si eu norocul.
- Fugi d-aci, nesocotitule, zise împăratul. Fraţii tăi cei mai mari, atâţi şi atâţi oameni voinici şi deprinşi cu nevoile n-au putut face nimic, şi tocmai tu, un mucos ca tine, o să izbutească? N-auzi tu ce prăpăstii spun fraţii tăi? Aici trebuie să fie ceva vrăji.
- Eu nu mă încumet, zise Prâslea, a prinde pe hoţi, ci zic că o încercare de voi face şi eu, nu poate să-ţi aducă nici un rău.
Împăratul se înduplecă şi mai lăsă pomul netăiat încă un an.
Sosi primavara: pomul înflori mai frumos ţi legă mai mult decât altădată. Împăratul se veseli de frumuseţea florilor şi de mulţimea roadelor sale, dară când se gândea că nici în anul acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite, se căia că l-a lăsat netăiat. Prâslea se ducea adesea prin gradină, da ocol mărului si tot plănuia. În sfârsit, merele începura a se pârgui. Atunci fiul cel mai mic al împăratului zise:
- Tată, iată a sosit timpul; mă duc să pândesc şi eu.
- Du-te, zise împaratul; dară negreşit că şi tu ai să te întorci ruşinat ca fraţii tăi cei mai mari.
- Pentru mine n-are să fie aşa mare ruşine, zise el; fiindca eu nu numai că sunt mai mic, dar nici nu mă leg ca să prânz pe tâlhari, ci numai o cercare să fac.
Cum veni seara, se duse, îşi luă carţi de citit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile. Îşi alese un loc de pândă într-un colt pe lângă pom, batu ţepuşele în pământ şi se puse între ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul la spate ca, dacă îi va veni somn şi ar moţăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui şi dacă ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi.
Astfel pândi până când, într-una din nopţi, cam după miezul nopţii, simţi că-l atinge încetişor boarea zorilor care îl îmbată cu mirosul său cel plăcut, o piroteală moleşitoare se alegă de ochii lui; dară loviturile ce suferi vrând să moţăiască îl deşteptară, şi rămase priveghind până când, pe la revarsat de zori, un uşor fâşâit se auzi prin grădină. Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta gata; fâşâitul se auzi mai tare şi un oarecine se apropie de pom şi se apucă de ramurile lui; atunci el dete o săgeată, dete două şi, când dete cu a treia, un geamăt ieşi de lânga pom şi apoi o tăcere de moarte se făcu; iară el, cum se lumină puţin, culese câteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur şi le duse la tatăl său.
Niciodată n-a simţit împăratul mai mare bucurie decât când a văzut la masă sa merele de aur din care nu gustase niciodată.
- Acum, zise Prâslea, sa căutam şi pe hoţ.
Dară împăratul, mulţumit că pipăise merele cele aurite, nu mai voia să ştie de hoţi. Fiul său însă nu se lăsă cu una cu două, ci, arătând împaratului dâra de sânge ce lăsase pe pământ rana ce facuse hoţului, îi spuse că se duce să-l caute şi să-l aduca împaratului chiar din gaură de şarpe. Şi chiar de a doua zi vorbi cu fraţii lui ca să meargă împreună pe urma hoţului şi să-l prinză.
Fraţii săi prinseseră pizmă pe el pentru că fusese mai vrednic decât dânşii şi căutau prilej ca să-l piarză; de aceea şi voiră bucuros să meargă. Ei se pregatiră şi porniră.
Se luară, deci, dupa dâra sângelui şi merse, merse, până ce ieşiră la pustietate, de acolo mai merse oleacă până ce dete de o prăpastie, unde se şi pierdu dâra. Ocoliră împregiurul prăpastiei şi văzură că dâra de sânge nu mai înainta. Atunci pricepură ei că în prapastia aceea trebuie să locuiasca furul merelor.
Dara cum să se lase înăuntru? Porunciră numaidecât vârteje si funii groase, şi îndată se şi gătiră. Le aşezară, şi se lăsă fratele cel mare.

- Dară, zise el, când voi scutura frânghia, să mă scoateti afară.

Aşa şi făcură. După fratele cel mare se coborî cel mijlociu şi făcu şi el ca cel dintâi, atâta numai că se lăsă ceva mai în jos.

- Acum e rândul meu să mă las în prăpastie, zise Prâslea, vazând că fraţii cei mari se codesc; când voi mişca frânghia, voi mai mult să mă lăsaţi în jos; şi după ce veţi vedea că frânghia nu se mai duce la vale, să puneţi paznici să păzească şi, când va vedea că frânghia se mişcă de loveşte marginile groapei, să o trageţi afară.

 

Se lasa si cel mai mic din frati si, de ce misca frânghia, d-aia îl lasa mai jos, si-l lasara, Şi-l lăsară, pâna ce văzură că frânghia nu mai stă întinsă, cum este când are ceva atârnat de capătul ei.
Atunci fraţii ţinură sfat şi ziseră:
- Să aşteptăm până ce vom vedea dacă face vreo izbândă, şi atunci, ori bine ori rău de va face, să-l pierdem, ca să ne curăţim de unul ca dânsul, care ne face de ruşine.

 

 

Prâslea ajunse pe tărâmul celălalt, se uită cu sfială în toate părţile, şi cu mare mirare văzu toate lucrurile schimbate; pământul, florile, copacii, lighioni altfel făptuite erau p-acolo. Deocamdată îi cam fu frică, dară, îmbărbătându-se, apucă pe un drum şi merse pâna dete de nişte palaturi cu totul şi cu totul de arama.
Nevăzând nici pui de om pe care să-l întrebe câte ceva, intra în palat, ca să vază cine locuia acolo. În pragul uşii îl întâmpină o fată frumuşică, care zise:
- Mulţumesc lui Dumnezeu că ajunsei să mai văz om de pe tărâmul nostru. Cum ai ajuns aice, frate, îl întrebă ea: aici este moşia a trei frati zmei, care ne-au rapit de la parinţii noştri, si suntem trei surori si fete de împarat de pe tarâmul de unde esti tu.
Atunci el povesti în scurt toată istoria cu merele, cum a rănit pe hoţ şi cum a venit după dâra sângelui până la groapa pe unde s-a lăsat în jos la ea, şi o întrebă ce fel de oameni sunt zmeii aceia şi dacă sunt voinici.
Ea îi spuse apoi că fiecare din zmei şi-a ales câte una din ele şi le tot silesc să-i ia de bărbaţi, iară ele se tot împotrivesc cu fel de fel de vorbe, cerându-le câte în lună şi în soare, şi ei se fac luntre si punte de le împlinesc toate voile.
- Ei sunt în adevar voinici, adaogă ea, însa cu vrerea lui Dumnezeu poate îi vei birui. Dară pâna una, alta, ascunde-te, vai de mine! undeva, să nu dea zmeul peste tine în casa lui, că e năbădaios şi se face leu-paraleu. Acum e timpul când are sa vină la prânz, si are obicei de aruncă buzduganul cale de un conac şi loveste în uşă, în masă şi se pune în cui.
N-apucă să ispravească vorba, şi se auzi ceva că şuieră, că loveşte în uşă, în masă, şi buzduganul se arătă şi se aşeză în cui. Dară Prâslea luă buzduganul, îl azvârli înapoi mai departe decât îl azvârlise zmeul; şi, când era prin dreptul lui, îl atinse pe umere.
Zmeul, speriat, stătu în loc, se uită după buzdugan, se duse de-l luă şi se întoarse acasă. Când era la poartă, începu să strige:
Hâm! Hâm! aici miroase a carne de om de pe tărâmul celălalt; şi, văzând pe fiul de împarat ce-i ieşise înainte, îi zise: Ce vânt te-a adus pe aici, omule, ca să-ţi rămâie oasele pe alt tărâm?
- Am venit ca să prinz pe furii merelor de aur ale tatalui meu.
- Noi suntem, îi zise zmeul; cum vrei să ne batem? În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în lupta să ne luptam?
- Ba în lupăa că e mai dreaptă, răspunse Prâslea.
Atunci se apucară la trântă, şi se luptară şi se luptară, pâna când zmeul băgă pe Prâslea în pământ până la glezne; iar Prâslea se opinti odată, aduse pe zmeu şi, trântindu-l, îl băgă în pamânt pâna în genunchi şi-i tăie capul.
Fata, cu ochii plini de lacrimi, îi mulţumi că a scăpat-o de zmeu, şi-l rugă să-i fie milă şi de surorile ei.
Dupa ce se odihni vreo doua zile, porni, după povaţa fetei, la soră-sa cea mijlocie care avea palaturile de argint.
Acolo, ca şi la cea mare, fu primit cu bucurie; fata îl rugă să se ascunză; iar el nu voi; ci, când veni buzduganul să se aşeze în cui, pe care îl aruncase zmeul ei cale de doua conace, el îl aruncă mult mai îndărăt, izbind şi pe zmeu în cap; iară zmeul veni turburat, se luptă cu Prâslea ca şi frate-său cel mare, şi rămase şi el mort.
Fata, după ce îi mulţumi, îl povăţui cum să facă ca să scape din robie şi pe sora lor cea mică.
- Deşi e mai puternic, zise fata, decât fraţii lui pe care i-ai omorât, dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi mai ales că e şi cam bolnav din lovitura ce i-ai dat cu săgeata când a vrut să fure merele, nădăjduiesc că-i vei veni de hac.

O săptamâna întreagă se desfătară împreună cu amândouă fetele, şi Prâslea, odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni şi către zmeul de al treilea.
Văzând palaturile de aur în care locuia zmeul cel mic, rămase cam pe gânduri, dară, luându-şi inima în dinţi, intră înăuntru. Cum îl vazu fata, îl rugă ca pe Dumnezeu să o scape de zmeu, care, zicea ea, e hotărât ca, îndată ce se va face sănătos bine, să o silească oricum să se însoţească cu dânsul.

Abia isprăvise vorba şi buzduganul, izbind în uşă şi în masă, se puse în cui. Prâslea întrebă ce putere are zmeul şi îi spuse că arunca buzduganul cale de trei conace; atunci el îl aruncă şi mai departe, lovindu-l în piept.
Zmeul, turburat de mânie, se întoarse numaidecât acasă.
- Cine este acela care-a cutezat să calce hotarele mele şi să intre în casa mea?
- Eu sunt, zise Prâslea.
- Daca esti tu, îi raspunse zmeul, am să te pedepsesc amar pentru nesocotinţa ta. Cum ai vrut, venit-ai; dară nu te vei mai duce cum vei voi.
- Cu ajutorul lui Dumnezeu, îi răspunse Prâslea, am eu ac şi de cojocul tău.
Atunci se învoiră să se ia la luptă dreaptă,
şi se luptară,
şi se luptară,
zi de vară
până seară;
iară când fu pe la nămiez, se făcură amândoi două focuri şi aşa se băteau; un corb însă le tot da ocol, croncănind. Văzându-l zmeul îi zise:
- Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale şi pune peste mine, că-ţi voi da stârvul ăsta ţie.
- Corbule, corbule! îi zise şi Prâslea, dacă vei pune peste mine seu, eu îti voi da trei stârvuri.
- Unde dă Dumnezeu să cază o asemenea tiflă peste mine! Mi-aş sătura sălaşul întreg.
- Adevăr grăieşte gura mea, îi răspunse Prâslea.
Corbul, fără a mai întârzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste viteazul Prâslea, şi prinse mai multa putere.

Către seară zise zmeul către fata de împarat, care privea la dânşii cum se luptau, după ce se făcuseră iară oameni:
- Frumuşica mea, dă-mi niţică apă să mă răcoresc, şi-ţi făgăduiesc să ne cununăm chiar mâine.
- Frumuşica mea, îi zise Prâslea, dă-mi mie apă, şi-ţi făgăduiesc să te duc pe tărâmul nostru şi acolo să ne cununam.
- Să-ţi auză Dumnezeu vorba, voinice, şi să-ţi împlinească gândul! îi răspunse ea.
Fata de împărat dete apa lui Prâslea de bău şi prinse mai multă putere; atunci strânse pe zmeu în brate, îl ridică în sus şi, când îl lăsă jos, îl băgă pâna în genunchi în pământ; se opinti şi zmeul, ridică şi el în sus pe Prâslea şi, lăsându-l jos, îl băgă pâna în brâu; punându-şi toate puterile, Prâslea mai strânse o dată pe zmeu de-i pârâi oasele şi, aducându-l, îl trânti aşa de grozav, de îl băgă până în gât în pământ şi-i tăie capul; iară fetele, de bucurie, se adunară împrejurul lui, îl luau în braţe, îl sărutau şi îi zisera:
- De azi înainte frate sa ne fii.
Îi spusera apoi ca fiecare din palaturile zmeilor are câte un bici, cu care loveşte în cele patru colţuri ale lor şi se fac niste mere.
Aşa făcură, şi fiecare din fete avură câte un măr. Se pregătiră, deci, să se întoarcă pe tărâmul nostru.
Ajungând la groapă, clătină frânghia de se lovi de toate marginile gropii. Paznicii de sus pricepură că trebuie să tragă frânghia. Se puseră la vârtejuri şi scoaseră pe fata cea mare cu mărul ei de aramă.
Ea, cum ajunse sus, arătă un ravaşel ce-i dase Prâslea, în care scria că are să ia de bărbat pe frate-sau cel mai mare. Bucuria fetei fu nespusă când se vazu iară pe lumea unde se născuse.
Lăsară din nou frânghia şi scoase şi pe fata cea mijlocie, cu mărul ei cel de argint şi cu o altă scrisoare, în care o hotara Prâslea de soţie fratelui celui mijlociu.
Mai lăsară frânghia şi scoase şi pe fata cea mică: aceasta era logodnica lui Prâslea; însă mărul ei cel de aur nu-l dete, ci îl ţinu la sine.
El simţise de mai-nainte că fraţii săi îi poartă sâmbetele şi, când se mai lăsă frânghia ca să-l ridice şi pe el, dânsul legă o piatră şi puse căciula dasupra ei, ca să-i cerce; iară fraţii, dacă vazură caciula, socotind că este fratele lor cel mic, slăbiră vârtejile şi dete drumul frânghiei, care se lăsă în jos cu mare iuţeală, ceea ce facu pe fraţi să crează că Prâslea s-a prăăadit.

Luară, deci, fetele, le duseră la împaratul, îi spuseră cu prefăcută mâhnire că fratele lor s-a prăpădit, şi se cununară cu fetele, după cum rânduise Prâslea. Iară cea mai mică nu voia cu nici un chip să se marite, nici să ia pe altul.
Prâslea, care şedea doparte, vazu piatra care căzuse cu zgomot, mulţumi lui Dumnezeu ca i-a scăpat zilele şi se gândea ce să facă ca să iasă afară. Pre când se gândea şi se plângea dânsul, auzi un ţipăt şi o văietare care îi umplu inima de jale; se uită împregiur si vazu un balaur care se încolăcise pe un copaci şi se urcă ca să mănânce nişte pui de zgripsor. Scoase paloşul. Prâslea, se repezi la balaur şi numaidecât îl făcu în bucăţele.
Puii, cum văzură, îi mulţumiră şi-i ziseră:
- Vino încoa, omule viteaz, să te ascundem aici, că, de te va vedea mama noastră, te înghite de bucurie.
Traseră o pană de la unul din pui şi-l ascunseră în ea.
Când veni zgripsoroaica şi vazu grămada aia mare de bucatele de balaur, întrebă pe pui, cine le-a facut ăst bine?
- Mama, ziseră ei, este un om de pe tarâmul celălalt şi a apucat încoa spre răsărit.
- Mă duc, le zise ea, să-i mulţumesc. Ea porni ca vântul înspre partea încotro îi spusese puii că a apucat omul. După câteva minute, se întoarse:
- Spuneţi-mi drept, le zise, încotro s-a dus.
- Spre apus, mamă.
Si într-o bucata de vreme, ca de când începui să vă povestesc, străbătu cele patru parţi ale tărâmului de jos şi se întoarse cu deşert. Ea ceru ca numaidecât să-i spuie. În cele mai de pe urmă, îi ziseră puii:
- Dacă ţi l-om arăta, mamă, ne făgăduieşti că nu-i vei face nimic?
- Vă făgăduiesc, dragii mei.
Atunci ei îl scoaseră din pană şi îl arătară; iară ea, de bucurie, îl strânse în braţe şi cât p-aci era să-l înghită, dacă nu l-ar fi acoperit puii.
- Ce bine vrei să-ţi fac şi eu, pentru că mi-ai scăpat puii de moarte?
- Să mă scoţi pe tărâmul celălalt, răspunse Prâslea.
- Greu lucru mi-ai cerut, îi zise zgripsoroaica; dară pentru că ţie îţi sunt datoare mântuirea puilor mei, mă învoiesc la asta. Pregăteşte 100 oca de carne făcută bucăţele de câte o oca una, şi 100 de pâini.
Făcu ce făcu Prâslea, găti pâinile şi carnea şi le aduse la gura gropii. Zgripsoroaica zise:
- Pune-te dasupra mea cu merinde cu tot şi, de câte ori oi întoarce capul, să-mi dai câte o pâine şi câte o bucată de carne.

Se aşezară şi porniră, dându-i, de câte ori cerea pâine şi carne. Când era aproape, aproape să iasă dasupra, pasărea uriaşă mai întoarse capul să-i mai dea de mâncare; dară carnea se sfârşise. Atunci Prâslea, fără să-şi piardă cumpătul, trase paloşul şi-şi tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului de sus şi o dete zgripsoroaicei.
Dupa ce ajunsera dasupra si vazu ca Prâslea nu putea sa umble, îi zise zgripsoroaica:
- Dacă nu era binele ce mi-ai făcut şi rugăciunea puilor mei, mai că te mâncam. Eu am simţit că carnea pe care mi-ai dat-o în urmă era mai dulce decât cea de mai înainte, şi n-am înghiţit-o; rău ai făcut de mi-ai dat-o.

Apoi o dete afara dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de al său, şi se lipi. Atunci se îmbrăţişară, îşi multumiră unul altuia, şi se despărţiră; ea se duse în prapastia de unde ieşiseră şi Prâslea plecă către împărăţia tatălui sau.

Plecând către oraşul în care locuiau părinţii şi fraţii lui, îmbrăcat fiind în haine proaste ţărăneşti, întâlni nite drumeţi şi află de la dânşii că fraţii lui au luat de soţii pe fetele care le-a trimis el, dupa cum le hotarâse însusi, ca parintii lui erau foarte mâhniti de pieirea fiului lor celui mai mic, că fata cea mică e îmbrăcată în negru şi-l jeleşte şi că nu voieşte a se mărita nici în ruptul capului, măcar că au peţit-o mai mulţi fii de împărat; că acum, în cele din urmă, fraţii lui i-au adus un ginere preafrumos şi că o silesc cu toţii să-l ia şi că nu se ştie de va putea scăpa.

Prâslea, auzind de toate acestea, nu puţin s-a întristat în sufletul lui şi, cu inima înfrântă, a intrat în oraş. Mai cercetând în sus şi în jos, află că fata a zis împăratului că, dacă voieşte să o mărite cu tânarul pe care i-l aduseră, să poruncească a-i face şi a-i aduce la odoare o furcă cu caierul şi fusul cu totul de aur şi să toarcă singură, fiindca aşa îi facuse şi zmeul şi asta îi plăcea mult. Mai află că împaratul chemase pe starostea de argintari şi-i poruncise, zicându-i: "Iată, de azi în trei săptămâni să-mi dai gata furca pe care o cere fata mea cea mică; că de unde nu, unde-ţi stau picioarele, îţi va sta şi capul"; şi bietul argintar se întoarse acasă trist şi plângând.

Atunci Prâslea se duse de se băgă ucenic la argintar.
Prâslea tot văzând pe stăpânu-său văitându-se fiindca nu izbutise a face furca după porunceală, îi zise:
- Stapâne, te văd trist că nu poţi să faci furca ce ţi-a poruncit împaratul, iată, mai sunt trei zile pâna să se împlinească sorocul ce ţi-a dat; lasă-mă pe mine să o fac.
Argintarul îl goni, zicându-i:
- Atâţi meşteri mari n-au putut să o facă, şi tocmai un trenţeros ca tine să o facă?
- Daca nu-ţi voi da furca de azi în trei zile, răspunse Prâslea, să-mi faci ce vei voi.
Atunci se învoiră a-i da o odaie să lucreze numai Prâslea singur, şi pe fiecare noapte să-i dea câte o trăistuţă de alune şi câte un pahar de vin bun.
Argintarul îi ducea grija, fiindcă, ascultând pe la uşă, n-auzea alt decât cum spărgea la alune pe nicovală! Iară când fu a treia zi, el ieşi dis-de-dimineaţă din odaie cu furca pe tavă, pe care o scosese din mărul zmeului, ce era la dânsul, şi o dete argintarului ca să o ducă fetei împaratului.
Argintarul nu mai putea de bucurie, şi-i făcu un rând de haine; iar pe la nămiez, când venise slujitorii împăratului ca să-l cheme la palat, el se duse şi îi dete furca ce torcea singură.
După ce împăratul se minună de frumuseţea ei, dete argintarului doi saci de bani.
Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă; ea cunoscu furca şi pricepu că Prâslea cel viteaz trebuie să fi ieşit dasupra pământului. Atunci zise împaratului:
- Tată, cine a facut furca poate să-mi facă încă un lucru pe care mi l-a adus la odoare zmeul.
Iara împaratul chemă îndată pe argintar şi-i porunci să-i facă o cloşcă cu pui cu totul şi cu totul de aur, şi-i dete soroc de trei săptămâni, şi, daca nu i-o face-o, unde îi stă picioarele îi va sta si capul.
Argintarul, ca şi de-lalt rând, se întoarse acasă trist; despreţui ca şi întâia oară pe Prâslea, care îl întrebase şi de astă dată; iară dacă se înţeleseră la cuvinte, se învoiră şi lucrul se şi săvârşi cu bine.

Când văzu argintarul cloşca cloncănind şi puii piuind, cu totul şi cu totul de aur şi ciugulind mei tot de aur, înţelese că trebuie să fie lucru maiestru.
Argintarul luă closca, o duse la împaratul, iară împaratul, dupa ce se minună îndestul de frumusetea ăi gingăşia lor, o duse fetei şi-i zise:
- Iată, ţi s-au împlinit toate voile; acum, fata mea, să te găteşti de nuntă.
- Tată, îi mai zise fata, cine a făcut aste două lucruri, trebuie să aibă şi mărul de aur al zmeului; porunceşte, rogu-te, argintarului să aducă pe meşterul care le-a facut.

Primind porunca asta argintarul, se înfăţişă împăratului, rugându-se să-l ierte şi zicându-i:
- Cum o să aduc înaintea măriei tale pe meşter, fiindca este un om prost şi trenţeros şi nu este vrednic să vază luminata faţă a măriei tale.
Împaratul porunci să-l aducă oricum ar fi.

Atunci argintarul, după ce puse de spălă pe Prâslea şi-l curăţi, îl îmbrăcă în niste haine noi şi-l duse la împaratul, iară împaratul îl înfăţişa fetei.
Cum îl vazu fata, îl şi cunoscu. Ea nu putu sa-şi ţie lacramile care o podidiseră, de bucurie mare ce avu, şi zise împaratului:
- Tată, acesta este viteazul care ne-a scăpat din mâna zmeilor.
Şi, dând în genuche, îi sărută mâinile şi pe faţă şi pe dos.
Luându-i seama bine împaratul îl cunoscu şi dânsul, măcar că foarte mult se schimbase. Îl îmbraţişă şi-l sărută de sute de ori. Dar el tăgăduia.

În cele mai din urmă, inima lui înduioşată de rugăciunile tatălui său, ale mamei sale şi ale fetei care rămăsese în genuche rugându-l, mărturisi că, în adevăr, el este fiul lor cel mai mic.
Prâslea le povesti apoi toată istoria sa, le spuse şi cum a iesit deasupra pământului şi le arătă şi mărul de aur al zmeului.
Atunci împaratul, supărat, chemă pe feciorii lui cei mai mari; dar ei, cum văzură pe Prâslea, o sfecliră. Iară împaratul întrebă pe Prâslea cum să-i pedepsească. Viteazul nostru zise:
- Tata, eu îi iert şi pedeapsa să o ia de la Dumnezeu. Noi vom ieşi la scara palatului şi vom arunca fiecare câte o săgeată în sus şi Dumnezeu, dacă vom fi cineva greşiţi, ne va pedepsi.
Asa facură. Ieşiră câte trei fraţii în curte, dinaintea palatului, aruncară săgeţile în sus şi, când căzură, ale fraţilor celor mai mari le căzură drept în creştetul capului şi-i omorâră, dar a celui mai mic îi cazu dinainte.

Iară dacă îngropară pe fratii cei mai mari, făcură nuntă mare şi Prâslea luă pe fata cea mică. Toata împaratia s-a bucurat că le-a adus Dumnezeu sanatos pe fiul cel mai mic al împaratului şi se mândrea, fălindu-se, de vitejiile ce făcuse el; iara dupa moartea tătâne-său se sui el în scaunul împărăţiei, şi împăraţi în pace de atunci şi pâna în ziua de astăzi, de or fi traind.

Trecui si eu pe acolo şi stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai
O bucată de batoc
Ş-un picior de iepure schiop,
Şi încalecai p-o şa,
Şi v-o spusei dumneavoastră aşa.

 

 

 


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu