Calutii si insula fermecata

Autor: Dorina Neamtu

 

 

               A  fost odată ca niciodată un loc minunat, neştiut de nimeni în care trăiau în liniste şi pace strămoşii calului din zilele noastre, căluţii nazdravani. Aceştia aveau coama albă ca spuma laptelui, copitele aurii si pinteni de argint. Mai demult erau mii de cai năzdrăvani care trăiau nestingheriţi pe o insulă de cleştar, cu munţi de smarald, izvoare de lapte, flori parfumate si fluturi neasemuit coloraţi. Aceştia erau singurii stăpâni ai insulei pe care o conduceau după legile lor, nefiind deranjaţi de prezenţa oamenilor, de a căror existenţă nu ştiau.

            Într-o zi, pe plaja cu nisip auriu, valurile au adus rămăşiţele unei bărci şi două trupuri pe jumătate însufleţite. Erau două făpturi omeneşti care se aventuraseră prea departe de ţărmurile lor si pornindu-se furtuna, au rătăcit drumul spre casă, valurile mari zdrobindu-le barca şi aducându-i pe malurile insulei de cleştar. Locuitorii acestei insule minunate nu mai văzuseră până atunci oameni, de aceea au rămas uimiţi când au văzut răsărind din marea albastră asemenea vieţuitoare. Neştiind ce să facă , au hotărât să-i ducă pe străini la conducătorul lor pentru a le hotărî soarta. Conducătorul locuitorilor insulei era un cal vrăjitor care trăia de sute de ani şi care, datorită înţelepciunii sale, făcuse din insula de cleştar unul dintre cele mai frumoase şi linistite locuri de pe pământ.

            Aşadar, căluţii i-au dus pe străini la bătrânul  lor conducător pentru a le desluşi misterul existenţei creaturilor nemaivăzute până atunci. Înţeleptul cal, pe numele lui Mago, la vederea oamenilor porunci să se adune sfatul bătrânilor cai. Vestea apariţiei străinilor se duse până în toate colţurile insulei şi toţi veneau în galop să îi vadă. De atâta forfotă cei doi oameni se treziră şi se ridicară în picioare, nevendindu-le să creadă ochilor văzându-se înconjuraţi de atâtea vieţuitoare frumoase despre care nici ei nu ştiau nimic.

            - Buna ziua, spuseră ei, aplecând niţel din cap în direcţia lui Mago, pe care îl recunoscură ca fiind conducătorul lor, după coroniţa de aur din coamă şi respectul care il arătau ceilalţi.

            - Buna ziua străinilor, le răspunse Mago în mijlocul unei linişti adânci. Cine sunteţi voi si de unde veniţi? Mago auzise de la străbunii lui de existenţa oamenilor si de tărâmurile  îndepărtate unde aceştia trăiau, însă păstrase totul secret deoarece nu vroia să tulbure linistea locuitorilor insulei sale.

            - Slăvite conducător, suntem doi călători pe mare pe care ne-a prins furtuna si ne-a adus până în aceste locuri necunoscute nouă. Nu vrem răul nimănui, doar să găsim o cale de întoarcere acasă.

            - Fie atunci, răspunse înţeleptul Mago, care fiind vrăjitor le citi gândurile si văzu că  oamenii ziceau adevărul. Veţi sta pe insula noastră până când vom afla o cale cuvenită să vă trimitem acasă. Până atunci sunteţi oaspeţi în palatul meu.

            Astfel cei doi oameni rămaseră la palatul lui Mago unde erau cinstiţi cu bucate alese, pregătite din fructe de pădure şi băuturi cu arome ispititoare aşa cum nu întâlniseră nici la curţile celor mai mari împăraţi. Căci cei doi călători erau fiii unui împărat mare de la capătul pământului, care îi trimisese în lumea largă pentru a străbate împărăţiile lumii şi a aduce toate învăţăturile folositoare din locurile văzute în împărăţia sa. Aceştia au rămas uimiţi de frumuseţea acestor locuri şi voiră  să  descopere cât mai multe din  secretele acelei insule minunate şi ale locuitorilor ei. Într-un loc atât de minunat, se gândeau ei, trebuie să fie o mulţime de lucruri neştiute de alţii… Aşa că, cei  doi tineri străbăteau insula în lung şi lat cât era ziulica de lungă, iar seara se întorceau la palatul lui Mago, unde participau cu mare băgare de seamă la toate adunările care aveau loc şi în care se luau hotărâri importante privind viaţa de pe insula. Cei doi fii de împărat rămâneau uimiţi de lucrurile simple şi înţelepte după care se conduceau locuitorii insulei de cleştar sub oblăduirea lui Mago şi recunoaşteau că din multele împăraţii pe care le-au cutreierat, aici li se arăta o pildă de simplitate şi cinste cum nu mai întâlniseră.

            Într-una din seri, când  făceau planuri de construire a bărcii pentru a-şi putea  continua călătoria, în sala sfatului dădu năvală un străjer prăfuit şi rănit.

            - Stăpâne Mago, insula este atacată de duşmanii din nord, dragonii de gheaţă,  spuse şi se prăbuşi pe pământ.

            - Pregătiţi-vă de luptă, tună Mago, cu o voce aspră. Toţi săriră de la locurile lor si începu o mare forfotă, în scurt timp  pregătirile  fiind gata. Dragonii de gheaţă erau duşmanii vechi ai căluţilor de pe insula, deoarece râvneau la frumuseţea acestor meleaguri şi atacau ţinutul lui Mago pentru a-l cuceri. Dar căluţii îşi apărau cu străşnicie pământul, fiind tot timpul pregătiţi de luptă. De aceea,  în scurt timp de la aflarea veştii, trupele de luptă erau pregătite pentru întâmpinarea atacatorilor.

            Bătălia a fost cruntă, dragonii veniseră  fără număr, ca niciodată până atunci. A fost prima înfrângere a căluţilor în faţa dragonilor de gheaţa, foarte puţini scăpând cu viaţa din luptă. Aceştia s-au retras în grabă în palatul lui Mago, care era ascuns de privirile dragonilor printr-o vrajă. Toata  lumea de pe insulă era adunată în refugiul construit la adăpostul palatului lui Mago, aşteptând hotărârile sfatului bătrânilor şi organizarea unui nou atac asupra dragonilor.

            Când văzură lumea căluţilor ameninţată, cei doi tineri cerură voie să-i lase să participe la lupta împotriva dragonilor. Mago şi sfatul bătrânilor au acceptat imediat  ajutorul celor doi feciori de împărat, datorita numărului mic de luptători care le-au mai rămas. Fiii de împărat aveau cunoştinţe de luptă din cele mai felurite, pe care le-au învăţat  de-a lungul cutreierărilor prin împărăţiile lumii. În plimbările făcute pe insulă tinerii descoperiseră o pădure tare ciudată, într-un colţ retras al insulei, nelocuit de nimeni deoarece se credea că acolo bântuie forţele răului. Această pădure era în întregime uscată, iar în mijloc avea o baltă mare de pucioasă neagră, urât mirositoare. În această pădure plănuiau fiii de împărat să-i atragă pe dragoni şi să-i prindă în capcană,  să le slăbească puterile şi să-i  învingă. Planul tinerilor le plăcu tare mult căluţilor şi hotărâră  

să-l pună imediat în aplicare.

            Aşa că  Mago urmat de  un convoi  format din câţiva bătrâni ai sfatului şi luptători porniră spre pădurea ciudată de la marginea insulei. Nici n-au ajuns bine lângă balta de pucioasă, că au şi  fost atacaţi de dragonii de gheaţă care pândeau ieşirea lui Mago din palat pentru a-l nimici. Toţi dragonii se repeziră asupra convoiului din pădurice, dar  fiii de împărat stăteau ascunşi cu restul trupelor de bătaie, iar în momentul în care au fost siguri că toţi dragonii erau în pădure în luptă cu convoiul lui Mago, şi-au făcut apariţia  la marginea pădurii. Însă spre marea mirare a căluţilor, fiii de împărat nu-i lăsară să se arunce în toiul luptei alături de ceilalţi, ci au început să frece două pietre şi nişte beţigaşe până când apăru un lucru ciudat, nemaivăzut de ei, care lumina si dădea căldură totodată. Era un foc. Astfel, pădurea fiind uscată se aprinse repede încălzind foarte tare aerul din împrejurimi. Flăcări uriaşe se ridicau până la cer, vâlvătaia cuprinse şi balta de pucioasă, iar dragonii,  încercând să scape, vroiau să se ridice în zbor, însă nu reuşeau să fugă deoarece flăcările erau prea înalte.  Pe măsură ce focul se întindea, puterile dragonilor scădeau, gheaţa din care erau făcuţi topindu-se la căldură. La semnul celor doi tineri Mago sună retragerea, părăsind în grabă pădurea cuprinsă de flăcări. Dragonii, cu puterile scăzute, rămaseră blocaţi în mijlocul focului, prăbuşindu-se unul câte unul în balta cu pucioasă încinsă în care îşi aflară sfârşitul.

            Dupa  înfrângerea temuţilor duşmani,  pe insula de cleştar  începu o mare sărbătoare, de acum căluţii putând sta liniştiţi pe tărâmul lor fermecat. Mago le aduse mulţumirile şi onorurile cuvenite celor doi fii de împărat spunându-le să rămână pentru totdeauna în acele locuri. Dar tinerii vroiau să plece cât mai repede spre casă, deoarece trecuse mult timp de când erau plecaţi şi li se făcuse dor de bătrânul lor tată. Mago se întristă la aflarea veştii că oaspeţii lui se pregăteau de plecare aşa repede, deoarece în timpul şederii lor acolo prinsese drag de ei şi îi vedea ca pe copiii lui. Pentru a le mulţumi pentru ajutorul acordat în înfrângerea duşmanilor insulei, Mago le făcu cadou feciorilor pe doi dintre cei mai credincioşi sfetnici ai săi, să îi ajute în lumea lor şi să îi slujească cu credinţă.

            Şi iată că ziua plecării de pe insula de cleştar sosi. Mago îşi luă rămas bun de la fiii de împărat şi de la cei doi sfetnici pe care îi trimitea pe tărâm îndepărtat şi le binecuvântă  barca pentru a-i duce cât mai grabnic spre casă. Căci Mago, vrăjitor fiind, văzu că bătrânul împărat, tatăl oaspeţilor lui era grav bolnav şi aştepta cu nerăbdare întoarcerea fiilor săi trimişi în lume.

            Aşa au ajuns  căluţii  în lumea oamenilor, ca răsplată a lui Mago pentru faptele de vitejie ale celor doi feciori de împărat. Şi au rămas alături de oameni până în zilele noastre pentru a-i ajuta şi sprijini la bine şi la rău.


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu