Printesa furnicilor

Autor: DN

A fost odată ca niciodată în vremuri tare îndepărtate, când șoarecele era prieten cu pisica și își mâncau împreună laptele, lupul avea grijă de mielușei  în timp ce oile pășteau la pășune, vulpea și găina cloceau împreună ouăle pentru a aduce pe lume puișorii și multe alte minunății se întâmplau în acele vremuri, pe pământ sălășluia o împărăție tare vestită, ai cărei locuitori erau printre cei mai harnici, ordonați și cinstiți dintre cei care existaseră pe acest pământ.

               Împărația era condusă de o prințesă tânără și frumoasă, iubită și prețuită  nespus de mult de supușii  săi. Deși era tânără, prințesa avea grijă de toți locuitorii țărișoarei sale, și avea grijă ca acestora să nu le lipsească nimic niciodată, dând dovadă de multă întelepciune și cumpătare în toate faptele și vorbele sale.  Drept urmare, împărația era brăzdată de drumuri frumos pietruite, gospodării curate, cetăți de apărare puternice si bine amplasate, iar în mijlocul lor, palatul prințesei , totdeauna cu porțile larg deschise pentru oricare din supușii săi.

               Locuitorii aceste împărății în care ordinea si disciplina erau la rang, niște ființe mici si gingașe, harnice foc, sunt cunoscute astăzi sub numele de furnicuțe. Vă vine sa credeți, în acele timpuri, acele furnici aveau diferite meserii și slujbe, astfel  erau furnici agricultori, furnici meștesugari, bucătari, ostași-luptători, învățători, doctori, ce mai…nu era o meserie în lume care să nu fie știută și practicată cu succes  de furnicuțele din povestea noastră.

               Vestea despre frumusețea și inteligenta prințesei furnicilor s-a împrăștiat peste mări și țări, iar pețitorii au început să curgă cu daruri la curtea furnicilor. Supușii prințesei tare ar fi vrut ca aceasta să-și găseasca un soț vrednic de ea, care să o ajute la conducerea împărației. Trecuse prea mult timp de la moartea regelui furnicilor, tatăl prințesei, și furnicile simțeau nevoia unei mâini de fier care să conducă împărăția. În ciuda dorinței  împărtașite  de toată  împarația, prințesei nici prin gând nu-i trecea să se mărite. Era prinsă până peste cap de treburile împărației, iar dintre toți tinerii prinți veniti să-i ceară mâna, nici unul nu îi plăcuse în mod special.

               Așa trecea timpul și prințesa noastră se făcea tot mai frumoasă și mai râvnită de cei mai mari regi si împărați. Unul din petitorii prințesei trimis acasă cu buzele umflate, era fiul unui împarat crud si sângeros, de care se temeau toate vietățile. Era chiar împăratul șerpilor, de care ascultau toate târâtoarele pamântului și în fața cărora cele mai multe viețuitoare tremurau de frică. Acest împărat avea sub conducerea lui o armată de șerpi foarte puternică, care pe unde trecea tot distrugea.  Foarte supărat pe prințesa furnică, deoarece aceasta nu i-a acordat mâna, în ciuda cadourilor nespus de scumpe si frumoase cu care a copleșit-o, fiul împăratului șerpilor s-a întors în împărația tatălui său cu mintea întunecată de gânduri pline de venin și răzbunare. Furios peste măsură ca fiului său i-a fost refuzată propunerea, împăratul șerpilor ordonă un atac prin surprindere asupra împărăției furnicilor.

Și uite asa, armatele șerpilor au pornit împotriva împărăției furnicilor. Era o imagine cu adevărat înfricoșătoare să vezi târâtoarele cum se îndreptau sâsâind cu ură, spre regatul înfloritor al furnicilor, lăsând în urma lor venin si distrugeri. Atacul șerpilor a  căzut ca un trăznet asupra furnicilor, care nu mai purtaseră nici un război de multe sute de ani, și deși aveau trupe pregătite si antrenate pentru situații de criză, războiul gata început de un aliat de nădejde până atunci, ii luă pe toți prin suprindere. Până se dezmeticiră și începură să-și organizeze apărarea, șerpii au dărâmat tot ce au întâlnit în cale, case, cetăți, drumuri, gospodării.

Prințesa furnică se văzu confruntată cu o situație nemaiîntalnită de ea până atunci. Încă nu înțelegea de ce șerpii atacau cu atâta furie, fiindcă uitase de pețitorul sâsâit pe care-l refuzase și ii considerase dintotdeauna pe șerpi aliații părinților săi, și nici nu știa cum să se apere. Disperată alergă spre locul unde erau înmormântați părinții ei și plânse până a căzut jos de atâta durere și a adormit. În timp ce dormea avu un vis tare ciudat, îi apărură părinții săi, ținându-se de mână, care-i spuneau:

-Draga noastă fetiță, vremuri grele s-au abătut asupra împărăției tale, dar nu-ți pierde speranța, împreună vom reuși să-ți salvăm poporul.

-Dar oare cum? suspină prințesa. Armata șerpilor e numeroasă și nimicește tot ce întâlnește in cale.

-Puiul meu, îi spuse mama cu în care se citea blândețea si mila, în poiana cu iasomie trăiește un spirit care te va ajuta să scapi din acestă primejdie, împreună cu tot neamul. Se înfățișează numai celor cu suflet curat, sub forme diferite, du-te și așteaptă răsăritul în poiană și după ce va întâlniți, fă tot ceea ce îți cere. Și după ce depuseră un sărut pe fruntea brăzdată de griji a prințesei, părinții se facură nevăzuți într-un abur de ceață. 

În acel moment prințesa se trezi din somn, iar în minte îi răsunau ultimele cuvinte ale mamei sale. Porni în grabă spre poiana cu iasomie, deoarece răsăritul soarelui era aproape, umbre roșietice se zăreau aparând timide pe sub perdeau de frunze a pădurii în care se afunda tot mai adânc, și de unde spera să primească ajutorul atât de necesar. Ajunse acolo exact cu o clipă înainte de a se ivi la orizont discul luminos al soarelui, ale cărui raze jucaușe luminau vesele frunzișul si florile cu parfum îmbătător care împânzeau poiana. Privi cu băgare de seamă în jur, încercând să vadă cine o va ajuta să-și salveze poporul, dar nevăzând nici țipenie, prințesa furnică se așeză pe o floare de iasomie și începu să plângă de ți se rupea inima când o vedeai. Deodată se auzi un glas dintre florile celei mai frumoase iasomii din poiană:

-De ce plângi așa amarnic fată frumoasă?

Prințesa își ridică ochii și văzu o bătrână libelulă, cu un toiag strălucitor în mănă, plutind ușor din vârful unei iasomii spre locul unde stătea ea.

-Aaa...regatul meu este atacat de șerpii cei nemiloși și...nu știu cum să-mi salvez supușii, răspunse suspinând prințesa, gândindu-se că această bătrânică nu avea cum să o ajute.

-Ești fiica regelui furnicilor? întrebă libelula. În trecut, tatăl tău și cu mine am fost aliați, tare mi-e milă de suferința prin care treci, iar dacă ai venit până aici, află că doar eu pot să te ajut.

-Mulțumesc din inimă, doamna libelula, răspunse furnicuța nevenindu-i să-și creadă urechilor. Oare e posibil să  facem șerpii să plece?

-Din păcate, șerpii o dată ce au ocupat un teritoriu, cu greu îi poți face sa plece, iar voi sunteți un popor prea mic pentru a putea lupta cu un inamic atât de puternic. Pot doar să-ți salvez toate furnicuțele din împărăție, cu condiția să vă părăsiți palatul si cetățile pentru ca aceștia să le găseasca goale.

-De acord, spuse prințesa. Dacă îmi salvezi poporul fac tot ceea ce ma sfătuești tu, preabună libelulă. Dar unde ne vom duce oare?

-Puteți veni aici, în poiana cu iasomie, dacă vă place. Șerpii nu au voie să pătrundă aici datorită unui tratat pe care l-am încheiat cu mulți ani în urmă cu împăratul lor și nu vor îndrăzni să-l încalce.

-Mulțumim, ne-ar place nespus să locuim aici, dar nu știu cum aș putea scoate furnicile din mijlocul șerpilor și aduce până în poiană.

-Aici te voi ajuta eu, dar trebuie să ne grăbim, răspunse libelula. Urcă-te pe aripile mele si vom zbura către împărăția ta.

Prințesa nu aștepta să i se spună de două ori, urcă grăbită pe aripa întinsă de libelulă, așteptând cu sufletul la gură să ajungă la poporul său.  Ajunși acolo au văzut cu tristețe cum toată împărăția era devastată, iar furnicile speriate erau adunate cu mic, cu mare în palatul prințesei și împrejurimi, așteptându-și stăpâna.  O dată ajunsă în mijlocul lor, prințesa le aduse la cunoștință planul de salvare oferit de buna libelulă, după care, aceasta își ridică toiagul în razele soarelui, împrăștiind o lumină orbitoare peste toată adunarea furnicilor de acolo. Printre luminițele ce explodau în mii de culori deasupra capetelor furnicilor, un praf auriu se așeza pe corpurile lor delicate, iar vântul adia ușor aducand cu el miresme din poiana cu iasomie. Una câte una furnicuțele se ridicară în văzduh alături de prințesa lor și spre marea lor uimire, au observat că aveau aripi, ca și bătrâna libelulă, și că pot zbura.  Nespus de fericită, prințesa furnică mulțumi libelulei și o rugă să le arate drumul spre noua lor casă, desigur după aceea  își încolonă furnicile pentru a se îndrepta în zbor ordonat spre poiana cu iasomie.

De atunci, dragi copii, furnicile au trăit nestingherite în poiana cu iasomie și tot de atunci unele furnici au aripi. Iar prințesa cea frumoasă și înțeleaptă și-a găsit un prinț pe măsura ei....dar asta e o altă poveste pe care o să v-o spun altă dată. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa, și-am încălecat pe-o căpșună și v-am spus o maaareee....și... știți voi continuarea? (gogonată minciună?)....nuuu...o mare si frumoasa poveste.

":)"


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu