Cei trei frati si zmeul

 

 

A fost odată ca niciodată etc.

A fost odată un om atât de sărac, încât nu avea nici ce să mănânce; Dumnezeu însă îl dăruise eu trei băieţi tot unul şi unul şi-l învrednicise, cu chiu, cu vai, să îi crească până să-i vadă flăcăiandri cu mustăcioara mijind pe buze. Atunci Dumnezeu avu îndurare de el şi se hotărî a-l culege dintr-astă lume, care pentru el fu ciumă în loc de mumă. Căzând la pat greu de tot, chemă la sine pe cei trei flăcăiandri şi le zise:

— Feţii mei, vedeţi că nu vă las la moartea mea altă stare decât plugul ce e rezemat afară de peretele casei; luaţi-l, duceţi-l la fierarul din marginea satului, faceţi din el trei coase şi puneţi-vă cu nădejde pe muncă, căci munca este fântâna cea nesecată din care se poate îndestula omul fără a avea teamă că-i va da de fund.

După aceste cuvinte, unchiaşul închise ochii şi se culcă ca să nu se mai scoale. Copiii plânse cât plânse, dar pe urmă stropoliră cum putură de-l îngropară; şi după ce îl văzură cu ţărâna în gură, scoase fierul plugului dintre lemne, unul din ei îl luă în spinare şi se duse cu el la covaci1 ca să le făurească trei coase.

După ce se văzură căpătuiţi fiecare cu câte o coasă, o luară la spinare şi apucară şi ei pe ăl drum mare încotro văzură cu ochii, asteptând când din când să le pice în cale acea fântână nesecată ce se numeşte muncă. Căutarea lor nu fu atât de lungă, căci într-una din laturile drumului pe care umblau zăriră o câmpie mare şi întinsă pe care se legăna, ca talazurile pe luciul mării, mănoasele spice ale unui orz încă verde.

— Iată lucru de muncit! strigă fratele cel mai mare; pe el, băieţi, doar o ţâşni din mijlocul său acea fântână îmbelşugată.

Orzul era încă crud şi spicul încă necopt; cu toate acestea, ei se puse pe cosit şi munciră din zori de zi până la nămiezi, şi nu se lăsară până nu culcară la pământ o tarla bunicică.

Pe când soarele era drept deasupra capetelor lor şi-i săgeta cu razele lui cele învăpăiate, ei lăsară lucrul şi se aşezară sub un copac stufos ca să se adăpostească puţin de arşiţa soarelui şi să momească cu un guleai de somn acea pustie de foame care-i muncise de când se pomenise şi ei oameni în lume, şi care de la moartea tatălui lor îi chinuia şi mai cumplit.

După ce dete puţin ochii în gene, se sculară şi puind iar mâinile pe coase, începură din nou să muncească, dar deodată se scorni un vânt furios fără să fie pe cer măcar o palmă de nor, şi începu să sufle cu aşa turbare şi putere, încât încovoia până la pământ crăcile copacului sub care stau pitulaţi.

Deodată cu vântul se ivi spre soare-apune un nor negru gălbinicios, care venea repede şi posomorât de ţi se făcea părul măciucă. Norul se despică în două şi din nor ieşi un zmeu îngrozitor, care venea spre ei cu o falcă în cer şi cu alta în pământ. Văzând astă dihanie spurcată, flăcăiandrii înţeleniră în loc îngheţaţi de frică şi-şi aşteptau ceasul pierzării din clipă în clipă; dar zmeul, în loc de a-i prăpădi, se apropie de ei cu o înfăţişare voioasă şi le zise:

— Bun lucru, băieţi!

— Mulţumim dumitale, stăpâne! răspunse cu inima pierdută unul din flăcăiandri.

— Dar ştiţi c-aţi cosit mult! zise iarăşi zmeul cam rânjind, plim- bându-se prin holdă. Bravo! halal de orzul meu că este cosit de aşa  mâini harnice. Dar ia ascultaţi, cine v-a zis dumneavoastră ca să-mi cosiţi orzul?

— Aiti! ne-am topit, şoptea în sine flăcăiandrul cel mare.

— Să vezi, stăpâne, răspunse cel mijlociu, n-avem de lucru, şi ca să nu stăm degeaba, îndată ce am întâlnit în drum acest orz ne-am pus şi l-am cosit, necrezând că facem ceva rău.

— Rău! de unde? Dimpotrivă, foarte bine aţi făcut; dar ia ascultaţi, aţi mâncat voi ceva de nămiezi?

— Nici o îmbucătură, răspunse fratele cel mare.

— Şi nu-mi spuneţi mai curând? Dar lăsaţi, măi oamenilor, din mână ale pustii de coase şi veniţi după mine, că masa vă aşteaptă. Zicând aceste cuvinte, se întoarse de unde a venit şi făcu cu mâna semn flăcăilor ca să-l urmeze.

Feciorul cel mic era năzdrăvan, adică om care ghicea gândurile altuia, fie bune, fie rele, citea în viitor şi ştia de mai nainte ce are să i se întâmple.

— Fraţilor, zise el după ce se depărtă zmeul puţintel, bucatele ce vrea să ne dea zmeul să mâncăm şi vinul ce vrea să ne dea să bem sunt amestecate cu sânge de om; să nu mâncaţi, ci mai bine să fugim.

— Eu nu fug, ci mă duc să mănânc, măcar de-or fi gătite chiar cu sânge de drac, căci mi-e foame de-mi scapără ochii, răspunse fratele cel mare.

— Şi eu asemeni, răspunse cel mijlociu.

— Bine, faceţi ce vreţi; eu mi-am făcut datoria de v-am vestit; ce s-a întâmpla îţi vedea, murmură cu întristare cel mic. Mâncaţi voi, dar cel puţin faceţi tot ce vă va sta prin putinţă ca eu să nu mănânc, dacă vreţi să fie bine de voi. Spuneţi că eu, de când m-am născut, carne n-am mâncat şi vin n-am băut şi lăsaţi-mă să mănânc numai mămăligă goală, căci ea nu e amestecată cu sânge.

— Fie precum vrei, răspunseră fraţii, plecând după zmeu; fratele mai mic îi urmă de departe.

Merse cât merse, dar nu merse mult, căci după ce tăie în două o limbă de pădure şi coborâră o muche de deal, văzură o casă mare de arendaşi şi, pe bătătură, o masă mare pe care fumegau nenumărate mămăligi şi bliduri pline cu merinde. Astă masă era inconjurată cu o mulţime de argaţi şi muncitori care stau cu lingurile în mână, gata de mâncare, precum stă soldatul cu puşca în mână, gata de război. Cum sosi zmeul, se aşeză în capul mesei şi pe flăcăiandri îi aşeză lângă sine, doi în dreapta şi unul în stânga, şi începură să mănânce.

— Dar asta pe tine! zise zmeul văzând că băiatul cel mic mănâncă numai mămăligă, pe când fraţii lui şi toţi argaţii ceilalţi înghiţeau la merinde şi sorbeau la vin parcă s-ar fi bătut zece nebuni la gura lor: pentru ce nu mănânci şi tu merinde şi nu bei vin?

— Să-l iertaţi, măria ta, răspunse fratele cel mare: el de când s-a pomenit pe lume n-a mâncat alt decât mămaligă şi n-a băut decât apă. Carne şi vin de mic n-a pus pe gură, căci mama la moartea ei l-a legat cu juramânt să se ţie de post cât va trăi.

— Aşa e, încredinţă şi cel mijlociu. Zmeul se încruntă, se uită lung la ei, dar nu zise nimic, necitind minciună sau vicleşug în căutătura lor, fiind o parte din ceea ce a spus adevărat, adică că pân’ atunci sărăcia îi împiedicase d-a da cu gura de carne.

După ce se sfârşi masa, zmeul se sculă în sus; aşişderea şi argaţii şi muncitorii; atunci băiatul cel mic găsi vreme cu prilej, pe când toţi se uitau aiurea, de furişă în sân un codru de mămăligă.

— Aide, băieţi, întorceţi-vă la lucru, zise zmeul, şi munciţi cu inimă până la scăpătat, că diseară viu să vă iau ca să vă duc unde aveţi să cinaţi şi să dormiţi.

 Pe la sfinţitul soarelui, cei trei fraţi încă coseau când văzură că vine spre ei zmeul, însă nu trăsnind şi bufnind cu furtună şi tunete ca la nămiezi, ci binişor şi potolit ca toţi oamenii, şi cum ajunse lângă ei, le zise:

— Bun lucru, băieţi!

— Bună să-ţi fie inima, stăpâne! răspunseră fraţii.

— Aide lăsaţi, că uite a sfinţit soarele şi până la conac e o bucată zdravănă de drum.

Băieţii lăsară şi plecară împreună cu zmeul.

Ei făceau paşii ca oamenii, iar zmeul saitoc-saitoc cu crăcanele lui cât doi paşi omeneşti, astfel că după câteva sărituri abia se mai vedea înaintea lor, deşi ei iuţeau paşii şi se sileau din toate puterile ca să se ţină după dânsul. Pe când era aşa de departe, băiatul cel năzdrăvan zise fraţilor săi:

— O mare primejdie ne aşteaptă acolo unde ne duce zmeul; bucatele şi vinul amestecat cu sânge are să vă arunce la o piroteală cumplită îndată ce veţi ajunge acolo, după care veţi cădea într-un fel de zăpăceală care să vă prostească mintea. De nu mă veţi asculta pe mine, mâine are să vă zacă capetele unde vă stau picioarele; iar dacă mă veţi asculta, atunci o să fie bine de noi şi o să dăm peste cap pe procletul de zmeu.

— Ce trebuie să facem? întrebară cei doi fraţi.

— Să vă siliţi din toate puterile să nu adormiţi; când vi se vor lipi ochii de somn, să vă ciupiţi ca să goniţi somnul, şi dacă se va întâmpla să cădeţi doborâţi, îndată ce vă voi deştepta eu, să vă sculaţi fără zgomot şi să nu mă întrebaţi pentru ce.

— Bine, aşa vom face, răspunseră fraţii.

Zmeul se depărtase mult, dar ştiindu-si, se vede, patarama, se opri în loc, se ciuşdi la rădăcina unui copac şi-şi aşteptă oamenii. Băieţii nu întârziară d-a-l ajunge după urmă. Atunci el se sculă în sus şi iar începu să şontăcăiască şi să se oprească în loc pe la soroace, până ce se văzură într-o câmpie largă şi verde ca smarandul, de-ţi era drag să-ţi petreci zilele într-însa. În mijlocul acelei câmpii ochii lor se izbiră de o lumină ce strălucea mai abitir ca un soare.

— Ce o fi asta? strigă feciorul cel mare, punând mâna la ochi, căci i se pupăzase văzul.

— Sunt razele soarelui care se răsfrâng în învelitoarea de aur a palatului zmeului, răspunse fratele său cel mic.

— Acolo ne duce el?

— Da, acolo.

— Atunci, zise fratele cel d-al doilea, nu crez să ducem o proastă viaţă într-o casă învelită cu aur.

— Nu te prea lua, frate, după podoabele de d-asupra, căci dedesubt sunt tainiţe în care zac de amar de ani zecimi şi sute de nenorociţi în cele mai groaznice chinuri.

— Poate, eu însă merg spre el fără de teamă, căci zmeul mi se pare a fi om bun şi casa lui mândră la înfăţişare.

— Să fie precum zici, însă să nu uitaţi ce mi-aţi făgăduit.

— Nu.

În sfârşit, ajunse dinaintea palatului şi lumina cea orbitoare scăzu, până ce pieri împreună cu soarele ce apusese. Atunci o altă lumină se ivi înaintea ochilor lor, o lumină roşiatică ca de vălvătaie de foc care ieşea ca din pământ în mii şi mii de limbi care înconjura palatul. Apropiindu-se şi mai mult, văzură că palatul era într-un ostrov şi împrejurul lui, în loc de apă, curgea un râu de foc.

— Ce ne facem noi acum? strigă băiatul cel mare, văzând balaurii de foc ce se ridicau din râu până în slava cerului.

— O să vedeţi, răspunse zmeul rânjind, — şi numaidecât se descinse de un bici care-i înfăşura mijlocul, şi începu să plesnească cu el peste râul de foc; şi deodată râul se desfăcu în două, o parte se dete la dreapta, alta la stânga şi mijlocul rămase uscat, de putu zmeul şi flăcăii să treacă prin el ca pe uscat.  După ce trecu dincolo, zmeul iarăşi plesni, şi râul îşi veni în fire la locul său. Atunci, văzând zmeul pe băieţi că rămăsese cu gura căscată şi cu ochii ţintă la bici, zise:

— Vedeţi acest bici? cu el faci orice vrei, deschizi orice uşă, prefaci orice casă într-un măr de aur, fie palat ca ăsta, îţi faci orice drum şi te schimbi în orice fel de lighioană vrei, numai să te dai de trei ori peste cap şi să plesneşti o dată din bici.

La cei doi fraţi mai mari aceste vorbe intrară pe-o ureche şi ieşiră pe alta; cel mic însă le săpă pe lespezile inimii şi când intră înăuntrul palatului, se uită unde pune zmeul biciul şi oftă din băierile inimii, văzând că-l atârnă deasupra căpătâiului patului.

După ce puse biciul la locul său, zmeul zise băieţilor:

— Veniţi să vă duc acum la casa ce v-am pregătit, ca să vă ospătaţi şi să dormiţi.

Cei trei fraţi se luară după el, trecură prin mai multe săli şi cămări, intrară într-o casă în care mâncau la o masă trei fete tinere şi mândre, şi după ce trecu şi printr-însa, intrară într-altă cămară, care n-avea nici o altă ieşire decât uşa ce răspundea în cămara fetelor.

— Iată locuinţa voastră, uite şi masa vă aşteaptă, zise zmeul, arătând o masă îmbelşugată ce era întinsă dinaintea unui pat moale, şi lat; mâncaţi, benchetuiţi şi apoi vă odihniţi, dar să nu vă culcaţi cu capul spre perete, căci zidurile sunt de piatră şi puteţi să vă bolnăviţi, ci puneţi-l la margine, că vă va fi mai bine.

— Aşa vom face, stăpâne, răspunse flăcăii punându-se la masă.

— Noapte bună, copii, şi mâine cu bine.

— Noapte bună, stăpâne.

— Ia vedeţi să nu-mi supăraţi fetele peste noapte, că atâta vă e.

— Fii pe pace, stăpâne.

Zmeul plecă şi, după ce ieşi, cei doi fraţi mai mari începură să mănânce cu poftă, iar cel mai mic nu se amăgi de frumosul miros al bucatelor, ci scoase din sân codrul de mămăligă şi-l mâncă până la cea din urmă îmbucătură. Cum isprăvi de mâncat, capetele tinerilor se îngreunară de somn aşa de tare, încât începură sa mătăhăiască pe piept, ochii li se lipiră şi mâinile şi picioarele se moleşiră ca cum s-ar fi îmbătat; cel mai mic însă era vioi şi deştept şi somnul nu se lipise de el nici hici. Văzându-i într-acea stare, el îi luă pe braţe, îi culcă astfel cum le zisese zmeul, le puse căciulile în cap şi, după ce îi înveli cu plapuma, stinse lumânarea, se desculţă şi se duse până la uşa fetelor, o crăpă niţel, se uită înăuntru şi văzu că fetele s-au culcat în pat de-a curmezişul patului, dar cu capetele la perete, însă n-adormise, ci se zbenguiau în plapumă. Văzând toate acestea, închise binişor uşa, se culcă şi el în pat, dete puţin ochii în gene, dar n-adormi de teamă ca să nu-l fure somnul. Peste un ceas şi mai bine, zmeul veni binişor în vârful picioarelor, se apropie de uşă, pe care o deschise încetinel, şi văzându-i că dorm astfel cum le-a zis el, se întoarse înapoi şi se duse să se culce. Îndată ce se depărtă zmeul, năzdrăvanul se sculă şi el, deschise iarăşi uşa fetelor, intră binişor înăuntru, se apropie de dânsele, trase cu urechea

şi se încredinţă că le-a furat sântul şi dorm duse. Atunci luă pe una dintr-însele binişor în braţe, o duse în cămara sa, o culcă în locul său cu capul la margine, îi puse căciula lui în cap, apoi luă pe unul din fraţii săi care sforăia, îl duse în cămara cealaltă, îl culcă cu capul la perete în locul fetei luate şi pe urmă luă altă fată ca s-o culce în locul lui. Aşa făcu cu toate fetele şi cu toţi fraţii lui. După ce le văzu pe câte trele fetele culcate în locul lor, le puse la câte trele căciulile lor în cap cam pe ochi şi le înveli bine cu plapuma. Pe urmă ieşi din cămară, închise uşa la loc şi, culcându-se şi el în pat, se prefacu că doarme.

Pe la miezul nopţii auzi răsunând în depărtare zgomot de paşi, apoi uşa deschizându-se şi închizându-se; pe urmă zări o mică lumină şi, crăpând puţin ochii, văzu pe zmeu trecând pe lângă el şi intrând în cămara în care dormeau fetele. În mână ţinea o sabie lată şi detecată. Inima era în el cât un purice, însă nu făcu nici un zgomot, tăcu ca pământul şi ascultă. Peste câteva minute se auzi un sunet surd ca de izbitură, apoi un întreit zgomot ca cum ar fi căzut ceva greu pe pământ.

După aceea, zmeul ieşi repede din cămară plin de sânge şi cu chipul sperios, trecu ars pe lângă patul lui, ieşi repede ca vântul din cămara lor fără să închidă uşa şi se depărtă în fugă de locul în care mâinile i se umpluse de sânge.

După ce trecu încă câteva ceasuri, năzdrăvanul nostru se sculă din pat, intră în cămara d-alături şi văzând pe bietele fete, care cu câteva ceasuri mai nainte se zbenguiau în pat vesele ca nişte privi- ghetori, că zăceau într-un lac de sânge, moarte şi fără de cap, zise clătinând din cap:

— Iată în ce stare eram să fim noi acum, dacă făceam şi eu ca fraţii mei.

Vremea era scumpă, loc de înduioşare nu încăpea, trebuia iute să lucreze, şi iute lucră flăcăiandrul nostru. Numaidecât se întoarse în cămara în care sforăiau fraţii săi, începu să-i zguduie cu putere, şi cu mare greutate putu să-i facă să deschidă ochii după ce dormiseră ca buştenii o sumă de vreme.

— Ce e? Ce vrei cu mine? întrebă fratele cel mai mare, frecându- se la ochi.

— Uite ce vreau, răspunse năzdrăvanul, trăgându-l repede din pat şi ducându-l în cămara d-alături; priveşte şi judecă singur ce e de făcut. Vederea groaznicei privelişti deşteptă pe fratele cel mare, asemenea şi pe cel de-al doilea, care se deşteptă mai în urmă, şi-i dezmetici pe dată.

— Aici suntem în primejdie de moarte, zise el.

— Vedem bine, răspunseră fraţii săi, dar cum sa scăpăm?

— Îmbrăcaţi-vă numai iute şi urmaţi-mă.

După ce se îmbrăcară, nu se încălţară, ci-şi luară încălţămintele în mâini, ieşiră binişor pe uşile ce le lăsase zmeul date de perete şi merse, merse, până ce se văzură în sala de ieşire în care răspundea cămara de culcare a zmeului. Uşa de la ieşirea afară era încuiată, iar cea a cămării zmeului deschisă şi prin ea se auzea un sforăit zgomotos.Atunci năzdrăvanul făcu fraţilor săi semn ca să stea pe loc şi să-l aştepte fără să facă zgomot, iar el intră în cămara zmeului uşurel ca o pisică, se apropie de patul lui şi, aplecându-se peste dânsul, luă binişor biciul din cui şi când să plece, se văzu deodată oprit în loc. Atunci sângele îi îngheţă în vine, crezând că zmeul s-a deşteptat şi l-a apucat de haine, dar nu-şi pierdu cumpătul, ci se uită cu băgare de seamă împrejurul său şi văzu că zmeul dormea tot dus, dar că haina s-a apucat de un cârlig al patului şi de aceea se simţise oprit în loc. Când văzu aceasta, îi veni inima la loc, se desprinse numaidecât şi, ieşind iute afară, plesni încetinel cu biciul; uşa de la intrare se dete de perete; plesni încă o dată cu biciul de se desfăcu râul de foc şi câte trei îl trecu d-a-n fuga. Când ieşiră la mal, auziră tunete şi trăsnete în urmă, văzură un nor gros din care ieşeau mii de fulgere; dar până să se spargă el, năzdrăvanul plesni iarăşi din bici şi râul îşi veni la loc, norul se risipi şi zmeul se ivi pe malul celălalt desculţ, şi numai în cămaşă, ca orice muritor neputincios, scrâşnind din dinţi şi silindu-se în deşert să răzbească dincoa prin râul de foc:

— Ah! fecior de lele ce-ai fost, strigă el după ce văzu că toate cercările lui rămâneau fără de folos; orzul mi-ai stricat, fetele mi-ai tăiat, biciul mi-ai luat!

— Dac-o vrea Dumnezeu, şi capul tău, răspunse băiatul de- părtându-se.

Pe la nămiezi, cei trei fraţi care, cum scăpase din ghearele zmeului, o luase la fugă încotro văzură cu ochii, ajunse în marginea unui oraş mare şi se aşezară jos pe pragul unei case ca să se mai odihnească. Oamenii acelui oraş văzându-i că intră prin acea poartă şi vin de pe acel drum, se uitară la ei uimiţi de mirare şi se făcură numaidecât roată împrejurul lor şi chemară şi pe alţii ca să ia parte la mirarea lor.

— Dar asta ce noimă o fi mai având? zise fratele cel mare încet fraţilor săi; ce o fi văzând oamenii ăştia la noi de se uită ca la urs?

— O să trăim şi o să vedem, răspunse feciorul cel mic.

— Ar face mai bine ca în loc d-a-şi codălbi ochii în ochii noştri, zise cel mijlociu, să ne dea o bucată de pâine şi ceva merinde, că mă usuc d-a-n picioarele de foame.

— Las’ sa se adune, frate, cât de mulţi, răspunse iarăşi cel mic, că cu cât se va face mai multă gloată şi îmbulzeală, cu atât mai mare noroc are să ne ajungă.

— Ce tot spui tu de noroc? Nu vezi că murim de foame?

— Elbet, zice turcul! Nu aduce anul ce aduce ceasul.

Dorinţa feciorului celui mic se îndeplini cu prisos; lumea se înmulţea împrejurul lor şi oricine venea se minuna şi se crucea şi se îmbulzea ca să-i vază ca cine ştie ce minune ar fi văzut, iar cei doi fraţi mai mari mureau de ciudă, căci nu ştiau pentru ce, fiindcă ei zbenghi pe frunte n-aveau, coarne de bou nu purtau pe cap şi nici unul nu era ca neoamenii. Pe când îmbulzeala era mai mare, pe când lumea nu mai putea să umble pe uliţă de colo până colo, se auzi în depărtare glasuri de oameni strigând:

— Faceţi loc, faceţi loc, că trece măria sa împăratul.

Lumea se dete la o parte cu multă greutate până în dreptul celor trei fraţi, dar în cealaltă parte nici gând n-avură, astfel că împăratul şi suita sa care se întâmplase sa treacă-p-acolo în plimbare fu nevoit să se oprească şi să întrebe ce însemnează acea îmbulzeală.

— Să trăiţi, măria-ta, răspunse unul din mulţime, s-a întâmplat o minune care nu s-a mai pomenit din moşi-strămoşi şi lumea dă năvală ca s-o vază.

— Ce minune? întrebă, apropiindu-se şi el de trâmba de gură-cască.

— Azi, pe la nămiază, au intrat pe poarta cea părăsită trei flă- caiandri, care veneau drept despre palatul zmeului care v-a pustiit jumătate din împărăţie.

— Despre palatul zmeului! strigă împăratul cutremurându-se. Ce, sunteţi copii? sau poate or fi oameni d-ai lui?

— O! nu, stăpâne, n-au înfăţişarea de oameni răi; dimpotrivă, parcă

sunt zdrobiţi de foame şi osteneală.

— Duceţi-i la palatul meu, ca să văd însumi cu cine am a face. Tinerii, care nu ştiau nimic din ceea ce se petrecea la spatele astei trâmbe deasă şi nici bănuiau că împăratul a trecut p-acolo şi i-a văzut, se pomeniră numai luaţi pe sus techer-mecher de o ceată de slujbaşi împărăteşti şi duşi, de voie, de nevoie, spre nişte case mândre care se cunoşteau cât de colo că erau palate domneşti. Ei cu chiu, cu vai se supuse, merse până la poarta acelor palate cu lumea duium după ei, dar văzând că poarta se închide după ei şi liota de lume rămâne afară, începură să intre la grijă şi să se creadă puşi la popreală, fără să ştie pentru ce. Se liniştiră însă pe dată când văzură că iese din palat un om numai fir şi catifea pe el şi dă poruncă guleraţilor ce-i târâse până acolo să-i ducă în palat că vrea să vorbească cu ei măria sa. Frumuseţile şi minunăţiile ce văzură cei trei fraţi născuţi într-o colibă ticăloasă îi făcură să rămâie cu gura căscată şi să le fie frică să calce p-acele covoare de mare preţ şi p-acele lespezi de marmură strălucitoare ca oglinda, de frică să nu fie tânjiţi de cineva, — dar de chiu de vai merseră înainte, căscând mereu gura. Aveau şi de ce: pereţii erau numai oglinzi, tavanurile numai polială şi pardoseala numai chilimuri şi catifele. Ţi-era drag să te uiţi şi să tot priveşti. După ce trecură prin mai multe cămări, care de care mai mândre şi mai bogate, slujitorii deschise nişte uşi cu totul şi cu totul de aur şi-i băgară într-o cămară mai mândră ca toate, în mijlocul căreia sta pe un tron de aur un moşneag verde şi drept ca un brad.

— Ne închinăm cu porunca care ne-aţi dat-o, slăvite împărate, zise capul slujitorilor, închinându-se până la pământ înaintea moşneagului.

Împăratul făcu semn slujitorilor ca să se depărteze şi alt semn celor trei fraţi ca să se apropie.

— Ce-aţi căutat voi pe poarta cea părăsită? zise împăratul cam răstit.

— Ne iertaţi, slăvite împărat, că n-am ştiut, strigă fratele cel mare căzând cu faţa la pământ; noi suntem străini şi nepricepuţi în şiarturile poruncilor măriilor voastre.

— De unde veneaţi voi?

— Din lumea cea mare, prin care pribegim ca nişte săraci ce suntem.

— Nu se poate! Acel drum nu e umblat de oameni, căci nu duce nicăieri; acel drum e părăsit de orice suflare omenească de amar de ani, de când s-a pripăşit p-acolo un zmeu cumplit care taie şi mănâncă pe orice om nenorocit ce calcă pe acel drum blestemat. Pentru aceea şi eu am dat poruncă straşnică ca să se părăsească aceea poartă şi nimeni să nu treacă prin ea şi să umble p-acel drum.

— Ne iertaţi, că n-am ştiut, stăpâne!

— Eu nu sunt supărat că din neştiinţă aţi umblat p-acea cale, zise împăratul mai domol, ci mă mir cum de nu v-aţi întâlnit cu cumplitul de zmeu şi n-aţi păţit ceva.

— Ne-am întâlnit, stăpâne, răspunse fratele cel mai mic.

— Cum se poate? strigă împăratul mirat.

— Da, şi am şi mâncat împreună cu el.

— Ce spuneţi voi? strigă împăratul din ce în ce mai uimit.

— Ba încă ne-am şi culcat sub un acoperiş cu el, şi chiar în patul său.

— Şi nu v-a făcut nici un rău?

— Dimpotrivă, noi i-am făcut rele; i-am cosit orzul încă necopt, i-am tăiat trei fete la care ţinea el ca la luminile ochilor şi i-am luat arma lui cea mai puternică, care îl făcea să fie primejdios.

— Să fie cu putinţă?

— Da; de-acum poarta cea părăsită poate să fie deschisă la toată

lumea, şi drumul cel năpustit poate să fie bătătorit de oricine, căci zmeul este închis în ostrovul său, din care nu mai poate să iasă cu nici un chip.

— Asta-i peste poate!

— Fă o cercare, măria ta, dăruieşte iertare la câţiva osândiţi la moarte, cu îndatorire numai d-a se duce până la marginea râului ce înconjoară palatul zmeului şi apoi să se întoarcă, şi vei vedea că n-are să paţă nimic.

Împăratul puse deocamdată la popreală pe cei trei fraţi, îi găzdui şi ospătă împărăteşte, dar nu le dete voie să se depărteze până ce nu va face încercarea cu osândiţii. A doua zi, deschise temniţa la trei osândiţi la moarte şi, petrecân- du-i până la poarta cea părăsită, le zise:

— Duceţi-vă pe drumul cel pustiu până la palatul zmeului, şi dacă vă veţi întoarce teferi şi nevătămaţi, să ştiţi că vă dăruiesc iertarea. Osândiţii apucară drumul cel blestemat cu inima cătrănită, ştiind că se duceau la o moarte sigură, dar pe sub seară se întoarse teferi şi nevătămaţi, fără să fi întâlnit în cale pui de zmeu. Vestea să lăţi în tot oraşul, chiar în acea seară, că cei trei voinici au scăpat lumea de groaznicul zmeu, pe care l-a închis în ostrovul său şi, de a doua zi, începu să umble pe drumul cel părăsit care, caruţe, călăreţi şi pedestraşi, mergând la oraşele vecine, pe drumul cel drept care fusese lăsat în paragină de când se pusese în calea lor acel proclet de zmeu. Împăratul, de bucurie, scoase pe cei trei voinici de la popreală, îi opri pe lângă sine şi le dete la fiecare câte o sarcină de taină, crezând că face bine să aibă pe lângă el nişte oameni care au fost în stare să dea de mal un zmeu aşa de spurcat. Cei trei fraţi petrecură multă vreme la curtea împăratului, care-i iubea şi le făcea fel de fel de daruri; făcură chiar stare, dar nu fură de loc fericiţi: demonul pizmei şi al râvnei intră pe sub pielea lor şi le amăra zilele.

 Fraţii cei mai mari pizmuiau pe cel mai mic, căci prin deştep- tăciunea şi isteţimea minţii sale căpătase dragostea împăratului şi se urcase pe o treaptă mai înaltă decât ei. Cu toate acestea, el, mărindu- se, nu uitase pe cei ce ramăsese pe sub el, ci îi iubea, îi ajuta, îi miluia şi totdauna le slujea drept mână dreaptă. Tocmai aceasta îi înfuria şi îi făcea să crape de necaz şi să întrebe cu ciudă pentru ce ei, fraţi mai mari, sa fie siliţi d-a primi milă şi ajutor de la un frate mai mic şi pentru ce el întotdeauna să-i umilească pe ei, apăsându-i cu greutatea binefacerilor lui. Ăst demon cumplit, care când se încuibează în inima omului nu-l mai slăbeşte până la moarte, îi chinui multă vreme şi mult îşi bătură capul nemulţumitorii ca să dea în cap pe binefăcătorul lor. Fără să se gândească că, fără el, ei ar fi daţi pe bete din curtea împărătească, căci nu-i tăia capul nici două mere degerate. Aşadar, ca să-şi ajungă la scop, se siliră, căutară, cercetară doar vor găsi vreun cusur fratelui lor, doar îl vor prinde cu mâţa în sac, dar nu fu chip, căci năzdrăvanul era vrednic şi cinstit; fură nevoiţi dar ca să alerge la clevetire.

În cuprinsul acelei împărăţii, şi mai cu seamă la palat, se vorbea multe minunăţii despre palatul zmeului şi despre avutul lui; unii spuneau că zmeul avea o cloşcă la care ţine ca la ochii din cap, căci vorbeşte cu omul şi face numai ouă şi pui de aur; alţii spuneau că are un cal care mănâncă foc şi jăratic şi are douăsprezece aripi, cu care se înalţă până la slava cerului şi într-o clipă zboară de la răsărit la apus, numai nu poate ca să treacă peste pustiul de foc; alţii, în sfârşit, că în pivniţele zmeului sunt atâtea comori, încât întrece în bogăţie pe toţi împăraţii pământului, iar pietrele lui nestemate sunt mai mari şi mai strălucitoare decât toate pietrele.

Auzind aceste zgomote, nerecunoscătorii fraţi îşi plănuiră să scoată din ele un mijloc ca să piardă pe frăţiorul lor, şi căutară vreme în prilej ca să-l puie în lucrare. Astfel, într-o zi, pe când împăratul se plimba în grădina palatului său, ei îi ieşiră înainte şi, căzându-i la picioare, zise:

— Să trăieşti întru mulţi ani, slăvite împărate!

— Să trăiţi şi voi, fraţii preaiubitului meu sfetnic de taină! răspunse împăratul, făcându-le semn ca să se ridice în sus. Dar ce vreţi voi, ce aveţi să-mi cereţi?

— Nimic, măria ta, nimic, alt decât să dăm pe faţă viclenia şi lăcomia unui om pe care l-aţi îndopat cu toate bunătăţile şi care drept recunoştinţă se arată de reacredinţă.

— Numiţi-mi acel om, ca să piară la minut, strigă împăratul furios.

— Acel om, răspunse fratele cel mare zâmbind cu bucurie, e nepricopsitul de nefrate-meu.

— Cum aţi zis?... strigă împăratul sărind din loc.

— Da, măria ta, răspunse cel d-al doilea; nu e vorba, fratele nostru e; ar fi trebuit să-l acoperim, dar datoria ce avem d-a fi credincioşi măriei tale ne face să deschidem gura şi să vă dăm pe faţă adevărul.

— Ei, şi ce rău mi-a făcut fratele vostru? întrebă împăratul încruntându-se.

— Făţiş nimic, dar pe sub ascuns mult: noi câtetrei v-am scăpat cuprinsul împărăţiei de prigonirile zmeului şi cu toate aceste numai el singur are asupră-şi un bici fermecat care ar putea sa vă scape de zmeu oricând ar vrea. Cu acest bici el ar putea să ia cloşca cu puii şi cu ouăle de aur în care stă toată puterea zmeului, dar n-o face. Ieri, nu mai departe,      l-am rugat să vă aducă acea cloşcă, şi ştiţi ce ne-a răspuns? Ne-a zis: “Dacă împăratul m-ar face cel dintâi sfetnic al său de taină, i-aş aduce cloşca, iar de unde nu, nu”.

— Aduceţi încoa pe fratele vostru, strigă împăratul bătând furios cu picioarele în pământ.

Porunca împăratului fu pe dată îndeplinită şi bietul băiat, deşi năzdrăvan, se miră foarte şi nu putu ghici pentru ce l-a chemat împăratul înaintea sa cu aşa mare grabă, nefiind atunci ceas de slujbă.

— Ia ascultă-mă, zise împăratul cu răstire; lumea te laudă şi chiar dumneata ai spus prin lume că poţi să-mi aduci cloşca zmeului dacă te voi face cel dintâi sfetnic de taină; du-te îndată de mi-o ad-o, şi dacă vei izbuti, pe cinstea mea împărătească mă jur că te fac cel dintâi sfetnic, iar de unde nu, îţi pui capul unde-ţi stau picioarele.

— Măria ta, răspunse tânărul uitându-se cu jale în ochii fraţilor săi; acei ce m-au lăudat măriei voastre nu m-au lăudat ca să mă crească, ci ca să mă prăpădească; cu toate acestea, eu mă voi cerca, nu ca să capăt slavă de la măria voastră, căci mi-aţi dat destul, ci ca să vă fac plăcerea. Vă las sănătoşi...

După aceste cuvinte, ieşi din cetate, se abătu la umbra unui copac şi cât fu ziulica de mare plânse întruna, nu pentru că se ducea la o pieire sigură, ci pentru că era vândut chiar de fraţii săi. Stătu acolo până ce veni murga în sat. Cum se înnoptă, plecă p-aci încolo spre palatul zmeului şi merse, merse până ce ajunse la malul râului de foc. Acolo plesni cu biciul de foc, despică râul, trecu dincolo şi, apropiindu-se de palat, se uită pe fereastră şi văzu pe zmeu tocmai punându-se în pat ca să se culce.

Ca să-i mai treacă vremea, intră în pădurea ce înconjura palatul, se culcă pe iarbă verde şi trase un pui de somn. Când se sculă, stelele începuse să scapere şi în palatul zmeului nu se mai auzea nici un zgomot. Atunci se apropie din nou de fereastra cămării în care dormea zmeul şi auzindu-l sforăind şi horcăind, plesni din nou cu biciul, deschise uşa coteţului în care era închisă cloşca cu puii de aur şi întinse mâna ca s-o ia de pe cuibul pe care dormea.

— Câr! sari, stăpâne, că mă fură Făt-Frumos! strigă cloşca dând din aripi. El cum auzi, plesni iarăşi din bici, se dete de trei ori peste cap şi, făcându-se musculiţă, se ascunse sub aripa cloştii, chiar în minutul când ea strângea aripile.

Zmeul dormea dus, dar totuşi auzi ţipătul cloştii şi sări ca vijelia din pat şi intră în coteţ; acolo însă nu văzu nimic, decât cloşca care aţipise din nou pe ouă.

Crezând că i s-a părut şi a visat că cârâie cloşca, zmeul se întoarse în casă ca să se culce, dar abia aţipi şi din nou cloşca începu să strige:

— Sari, stăpâne, că mă fură Făt-Frumos!

De astă dată zmeul căută cu băgare de seamă prin coteţ şi p-afară, dar nu găsi nimic şi se întoarse în casă trăsnind şi bufnind. Cum se culcă, însă, auzi iarăşi cârâitul păsării şi iarăşi veni, iarăşi se uită pe tavan, scotoci pe sub cuib, scormoni pământul pe jos, nici un perete nu rămase necăutat de el, dar nu fu chip să găsească ceva, căci cui îi da în gând să caute prin aripile cloştii? mai cu seamă că nici ea nu-i văzuse zburând pe la spate între pene, schimbat în muscă. După ce plecă zmeul fără de ispravă ca şi mai înainte, musca iar ieşi din aripă, iar luă chipul lui Făt-Frumos şi iar întinse mâinile ca să ia cloşca. Pasărea iarăşi strigă:

— Sari, stăpâne, că mă fură Făt-Frumos!

— Să te ia cu paie pe spinare, răspunse zmeul deznădăjduit, că de frica şi groaza lui nu pot să mai trăiesc.

Auzind acestea, cloşca se lăsă să fie luată, şi năzdrăvanul ieşi fuga cu ea din coteţ, plesni cu biciul peste râu, îl trecu în fugă şi când el era dincoa, zmeul dincolo gata să se năpustească după el. Noroc că plesni din bici la vreme şi râul îşi veni într-ale sale.

— Ah! fecior de lele ce-ai fost, strigă zmeul înfuriat: orzul mi-ai stricat, fetele mi-ai tăiat, biciul mi-ai luat şi cloşca mi-ai furat!

— Dac-o vrea Dumnezeu, şi capul tău, — răspunse voinicul, dând dosul cu cloşca în braţe.

Pe sub seară el ajunse la palat şi, dând cloşca cu ouăle şi puii în mâna împăratului, îi zise:

— M-am închinat, stăpâne, cu slujba ce mi-ai dat!

— De azi încolo eşti cel dintâi sfetnic al meu de taină, strigă împăratul minunându-se de frumuseţea cloştii.

Fraţii cei nemulţumitori, văzând că pâra lor a adus fratelui lor noi cinstiri şi mai multă dragoste împărătească, se înfuriară şi mai mult împotriva lui şi se jurară ca cu orice chip să-l piardă; aşadar, căutară vreme cu prilej să găsească pe împăratul în nişte toane mai îndrăcite, şi văzându-l într-o zi că intră în cămara lui trăsnind şi bufnind supărat foc, chiar pe hoţul de păgubaş, câine ştie pentru ce, se furişară ca pisicile în cămara împărătească şi căzând în genunchi la picioarele lui amândoi strigară deodată:

— Măria ta, s-a trecut cu obrăznicia fratele nostru.

— Ce, iar a mai îndrăznit să zică ceva? strigă împăratul scânteind de mânie.

— Da, şi mai cu asupra ca oricând.

— Ce fel mila şi bunătăţile mele l-au făcut sumeţ până într-atâta, cu cât cutează să-şi dea păreri şi să se împotrivească poruncilor mele?

— Mila măriei tale l-a făcut să se creadă cel mal mare om din împărăţia măriei tale, fiinţa care ne mai ţine pe acest pământ.

— Şi ce s-a mai lăudat încă? strigă împăratul cu mânie.

— A zis că, dacă l-ai face mare vornic, ţi-a aduce calul zmeului cel cu douăsprezece aripi.

— A îndrăznit să se laude că-mi face astă treabă?

— Da, măria ta.

— Prea bine; tocmai va prinde bine un asemenea cal în războiul ce voi să încep cu un vecin obraznic. Chemaţi-l iute încoa.

Porunca împăratului fu în grabă îndeplinită, şi cum îl vazu împăratul, îi zise:

— Am auzit că te-ai lăudat în lume că dacă te-aş face mare vizir mi-ai aduce calul zmeului cu douăsprezece aripi, purcede în grabă şi adu-mi-l până mâine de dimineaţă,   şi-ţi făgăduiesc că, izbutind, până seara eşti mare vornic, iar dacă nu, sa ştii că unde ţi-au stat picioarele are să-ţi zacă capul.

— Ei, măria ta! zise bietul tânăr dând din cap cu întristare şi uitându-se drept în ochii fraţilor lui — mult mă laudă lumea, măria ta, dar nu ca să mă crească, ci ca să mă prăpădească.

De astă dată el nu mai plânse, nici se mai boci, ci aşteptă în cămara lui până să se însereze, şi cum s-a înnoptat, ieşi din cetate, apucă drumul spre palatul zmeului şi, despicând râul cu plesnitul biciului, trecu dincolo, şi după ce se încredinţă că zmeul doarme, intră în grajd şi puse mâna pe frâul calului care dormea întins pe paie proaspete.

 Cum simţi mână străină, calul se zbârli, se sculă repede în sus şi, nechezând cu putere, începu să strige:

— Sari, stăpâne, de mă scapă, că mă fură Făt-Frumos!

Până să vie zmeul, el se schimbă într-o muscă de cal şi se ascunse sub coama calului; pas’ de-l mai găseşte! Degeaba se trudi zmeul, săracul, de trei ori d-a rândul, degeaba căută, degeaba omorî toţi gândacii şi gângăniile ce găsi prin grajd, căci chip d-a da peste duşmanul lui de moarte nu fu, căci el se odihnea schimbat în muscă, când sub coamă, când sub coada calului. Şi când calul necheză pentru a treia oară şi strigă: “Sari, stăpâne, de mă scapă, că mă fură Făt-Frumos!” el, obosit şi zdrobit de atâta căutătură nefolositoare, căzu din nou pe pat şi răspunse:

— Fură-te, facă ce-o vrea, că de frica şi de groaza lui nu ştiu ce o să mai fac.

De astă dată calul se supuse, ca şi cloşca. Făt-Frumos încălecă pe dânsul, după ce ieşi afară din grajd, plesni cu biciul si trecu ca vântul prin râu tocmai când zmeul ieşea din casă ca să vie înc-o dată în ajutorul preaiubitului său telegar, dar era prea târziu; năzdrăvanul trecuse râul şi-i da cu sâc de dincolo, după mal.

 — Ah! fecior de lele ce eşti! strigă zmeul scrâşnind din dinţi: orzul mi-ai stricat, fetele mi-ai tăiat, biciul mi-ai luat, cloşca şi calul mi-ai furat!

— Dac-o vrea Dumnezeu, şi capul tău, răspunse voinicul zburând în slava cerului şi apoi coborându-se drept la scara împăratului.

— M-am închinat, stăpâne, cu slujba care mi-ai dat, zise el intrând în cămara impărătească.

Împăratul, după ce văzu calul şi zbură cu el câtva timp prin văzduh, se coborî jos şi, luând în braţe pe tânăr şi sărutându-l pe amândoi obrajii, îi zise:

— De azi încolo eşti mare vornic.

Fratele năzdrăvan, ajungând mare vornic, uită relele ce-i gândeau fraţii săi şi, ca să-i împace şi să-i facă să uite pizma ce le pricinuia mărirea sa, îi făcu pe amândoi sfetnici de taină împărăteşti şi-i îmbogăţi cu fel de fel de daruri şi bani; ei însă cu cât se înălţau şi se însufleţeau prin ajutorul lui, cu atât se aprindea şi mai tare în ei dorinţa d-a-i face de petrecanie.

Împăratul avea o fată frumoasă ca un luceafăr, încât la soare te puteai uita, dar la ea ba, şi dorea s-o căsătorească cu un fecior de împărat vrednic de ea. El o iubea ca ochii din cap şi voia s-o vadă cu mult mai mare şi mai puternică ca dânsul; de aceea toţi feciorii de boier ai împărăţiei sale, care-şi ridicase ochii până la dânsa şi îndrăz- nise s-o ceară de la tată-său de soţie, plecase cu nasul în jos şi fără de nici o ispravă, căci tată-său voia s-o vadă lucru mare.

Cei doi fraţi duşmani ştiau aceasta şi se hotărâră într-o zi ca să aţâţe pe împăratul împotriva fratelui lor chiar prin fiica lui. Mai întâi se cercară prin laude şi cuvinte înfierbântătoare să aţâţe în inima lui dragoste pentru fată şi să-i dea fel de fel de nădejdi îndemnătoare şi văzând că băiatul îşi cunoştea lungul nasului şi nu se întindea mai mult decât îi era pătura, se duse la împăratul şi-i zise:

— Împărate, măria-ta, marele vornic s-a îndrăgostit de fata măriei tale.

— Cum se poate? strigă împăratul, spumegând de mânie; a îndrăznit mocofanul să-şi ridice ochii până la o fată de împărat, care n-a găsit de potriva ei pe cei mai de neam şi mai bogaţi feciori de boieri?

— Da, măria ta, ba încă s-a lăudat că, dacă i-ai da-o, ţi-ar aduce chiar pe zmeul legat cobză şi băgat într-un buriu1.

— S-a lăudat el cu una ca aceasta? striga împăratul cuprins de mirare.

— Da, măria ta.

— Bine, fie, primesc; să-mi aducă zmeul închis într-un buriu şi-i dau pe fie-mea de nevastă.

Bietul vornic, auzind din gura împăratului porunca d-a se duce să-şi împlinească astă laudă, căzu la picioarele lui şi-i strigă:

— Nu-ţi face păcat cu mine, slăvite împărate, nu mă da pierzării degeaba, căci cu nimic nu sunt vinovat. Niciodată n-am îndrăznit să-mi ridic ochii până la luceafărul ceresc ce se numeşte fiica măriei tale, niciodată n-am îndrăznit să rostesc o asemenea laudă, ci alţii au făcut-o pentru mine, dar nu ca să mă crească, ci ca să mă prăpădească.

— Chip de scăpare nu e, strigă împăratul: du-te!

— Maria ta, ia-mi tot ce mi-ai dat: bogăţii, ranguri, mărire, lasă- mă să ajung iarăşi ce m-au lăsat părinţii, un muncitor sărac şi dosădit, dar dăruieşte-mi zilele!

— Nu se poate, pleacă, sau de nu, îţi zace capul unde îţi stau picioarele.

De astă dată, bietul băiat plecă amărât şi cătrănit de nu-l mai ţineau picioarele; lesne lucru să furi o cloşcă şi un cal, dar un zmeu groaznic şi puternic, care a băgat spaima într-o mulţime de împăraţi şi a pustiit toate împărăţiile vecine, nu era de loc lucru lesne; dimpotrivă, era peste putinţă, cu tot biciul ce avea el înfăşurat pe după coapse.

Năzdrăvănia lui de astă dată nu-i folosi la nimic alt decât să-i dea în gând sa facă o cercare într-o doară, ce o ieşi să iasă, şi să se căpătuiască într-un noroc cu nişte unelte de dogar, adică: secure, bardă, fierăstrău şi nişte cercuri de fier. Cu aste unelte în desagă apucă el drumul spre palatul zmeului, coti la dreapta ca să ajungă la malul râului drept în dreptul pădurii şi, ajungând acolo, despică râul şi se înfundă în bungetul1 întunecos.

După ce aduse râul în starea lui de mai nainte, se dete de trei ori peste cap şi, schimbându-se într-un bătrân alb colilie şi cu barba până la brâu, începu să taie rădăcina unui copac mare şi să facă ziua nămiaza mare un zgomot de auia pădurea întreagă. Zmeul, de când rămăsese închis în ostrovul său ca leul în cuşca îmblânzitorului de dobitoace, nu făcea alt decât da ocol ostrovului şi cât ziulica de mare îl învârtea şi iar îl învârtea, ca doar să găsească un locşor pe unde să treacă dincoa, dar pustiul de foc care giulea şi ustura nevoie mare îl făcea să se tragă înapoi şi să-şi rumege turbarea cu nădejdea d-a şi-o vărsa pe cineva, când va găsi vremea cu prilej. Când auzi zgomotul ce ieşea din pădurea sa, scoase un ţipăt de bucurie şi ca uliul alergă spre partea locului, strigând:

— El trebuie să fie; în sfârşit am pus mâna pe dânsul, ca să-mi izbândesc de toate neajunsurile ce mi-a făcut. Într-adevăr, el era, dar dânsul nu îl cunoscu şi, luându-l drept un unchiaş gârbovit de zile, îşi înecă un suspin de părere de rău şi încruntându-şi sprâncenele, îi zise:

— Cine eşti tu care îndrăzneşti d-a-mi călca moşiile mele şi d-a-mi tăia lemnele mele?

— Om bun, răspunse unchiaşul tăind fără contenire; dar dumneata cine eşti?

— Cine sunt eu? Ce, nu mă cunoşti?

— Nu, căci nu te-am văzut de când sunt şi pe lângă asta am şi vederea scurtă.

— Eu sunt puternicul zmeu, stăpânul acestor cuprinsuri, răspunse zmeul cu măreţie.

— Măria ta! strigă unchiaşul aruncând securea cât colo şi cu- prinzându-i genunchii şi sărutându-i picioarele. Oh! Dumnezeu te-a pus în calea mea ca să mă izbândeşti şi ca să mă scapi de prigonirea afurisitului de Făt-Frumos care mi-a furat copila, un mărgăritar de fată, şi apoi, ca să se scape de mine, m-a luat pe calul său cu douăsprezece aripi, m-a trecut râul de foc şi m-a aruncat într-ăst bunget de pădure, de unde nu mai pot ieşi.

— Făt-Frumos! strigă zmeul; ce Făt-Frumos?

— Unul care se laudă că a cosit orzul încă necopt al unui zmeu puternic, apoi i-a tăiat trei fete ca nişte cadre şi, în sfârşit, i-a furat o cloşcă cu ouă şi pui de aur şi acel cal minunat care zboară prin slava cerului.

— Eu sunt acel nenorocit de zmeu.

— Măria ta? strigă moşneagul uitându-se la el cuprins de mirare;

să fie cu putinţă?

— Da, a fost, răspunse zmeul oftând din băierile inimii.

— Şi stai pe loc cu mâinile în sân şi nu-ţi izbândeşti?

— Ah! dac-aş putea, i-aş sorbi tot sângele, picatură cu picătură!

— Nu poţi? şi te numeşti că eşti zmeu! strigă bătrânul încrucişându-şi mâinile cu ciudă; eu, vorba vine, sunt un biet muritor şi nu mi-a făcut alt rău decât mi-a furat o fată ca să se cunune cu ea, fără voia mea, şi tot cum m-am văzut într-astă pădure, m-am gândit numaidecât la izbândire şi m-am pus pe treabă.

— Dar ce ai de gând să faci?

— Ai să vezi.

— De ce tai ăst copac aşa de gros?

— Ca să fac un butoi mare şi destul de gros ca să nu-l poată sparge când se va umfla şi se va opinti în el.

— Şi ce să faci cu dânsul?

— Să închid în el pe duşmanul meu de moarte şi apoi să-l arunc în foc.

— Bună idee, dar cum s-o îndeplineşti? cum să-l îndupleci pe el ca să intre înăuntru.

— Cu ajutorul fetei mele voi răzbi la dânsul noaptea, pe când doarme dus.

— Ştii unde şade?

— Cum de nu!

— Dar cum vrei să ieşi d-aici peste râul înflăcărat peste care n-am putut trece chiar eu?

— Asta e taina mea; nu sunt de-a surda vrăjitor.

— Vrăjitor!

— Da, d-aceia ce încheagă apele şi amorţesc înfierbinţeala flă- cărilor.

— Dacă-ţi voi da mână de ajutor, mă treci şi pe mine dincolo?

— Auzi întrebare! cum de nu?

— Atunci să ne punem pe treabă.

Cât te ştergi la un ochi, copacul fu răsturnat la pământ şi, până la sfinţitul soarelui, doagele tăiate şi netezite cu cuţitoaia, şi butoiul înfundat într-o parte şi cercuit.

— Ah! ce mai butoi ţeapăn, strigă unchiaşul, însemnând pe unde să tragă gardenul pentru fundurile de sus; drac să fie diavolul de Făt- Frumos şi tot nu va ieşi din el, dacă-l voi închide o dată înăutru.

— Nu te prinde, căci el e mai puternic decât dracul, răspunse zmeul.

— Păcat că nu sunt în floarea anilor mei! murmură unchiaşul suspinând, căci aş fi intrat în el, m-aş fi umflat, ştii colea voiniceşte, şi aş fi făcut o cercare să văd poate să-l spargă cineva, ori nu.

— S-o fac eu, dacă vrei, zise zmeul.

— De ce nu? dacă nu te superi; am fi mai siguri de isprava faptelor noastre.

Zmeul, fără să bănuiască nimic, intră în butoi, se umflă o dată, se umflă a doua oară, şi când fu a treia oară, cercurile de fier plesniră şi zburară cât colo, făcute fărâme.

— Vezi că era să dăm de şugubină? strigă zmeul sculându-se de jos.

— Văz, dar nu e de vină butoiul, ci măria ta care eşti prea puternic, răspunse unchiaşul cu ciudă; acum iacă izbândirea noastră peste putinţă!

— Pentru ce peste putinţă?

— Căci cercurile ce se întâmplase să am asupră-mi au plesnit şi, până să caut altele, o să treacă multă vreme şi mi-e frică să nu afle procletul de Făt Frumos.

— Nu purta grijă, că am eu ac de cojocul lui.

— Ce spui?

— Am în pivniţă nişte cercuri de fier groase ca pe deget, pe care sunt sigur că nu va putea să le rupă; mă duc să le caut. Se vede că zmeii erau răi, puternici, dar glagorie n-aveau nici cât negru sub unghie, căci el nu se gândi nici de loc de unde găsise unchiaşul sculele şi cercurile de fier pe când fusese răpit fără veste de Făt-Frumos, după spusa lui, şi aruncat în acel ostrov, ci alergă spre casă ca un Vlad, orbocăi prin pivniţă până ce dădu de cercuri şi, după ce le găsi, veni cu ele, aşeză din nou butoiul, mai scoase din doage, căci cercurile erau mai strâmte, îl încheie bine şi după ce-l bătu bine, sări iar înăuntru şi începu să se umfle din nou. Acum lemnele trosniră puţintel, dar fierul cercului nici nu se clinti.

— Eu nu sunt încă sigur, răspunse unchiaşul, până n-oi face o încercare şi cu fundurile de dasupra puse la loc.

— Ce e mai lesne, zise zmeul; tot sunt eu în butoi, pune-le, ca să

ne vedem pe deplin visul cu ochii.

— Bucuros, răspunse unchiaşul, — şi fără a face multe nazuri, aşeză fundurile deasupra capului zmeului ce se ghemuise în fundul strâmtului butoi, bătu cu ciocanul deasupra, până intrară doagele în ulucul gardenului, şi după aceea aşeză cercul de la gură şi, după ce-l bătu cu tot şiartul, strigă:

— Umflă-te acum, zmeule!

Zmeul se umflă din toate puterile de trei ori pe rând, unul după altul, dar de astă dată nici doagele nu mai trosniră.

— Acum dacă oi vrea m-oi mai scoate, răspunse zmeul năbuşit, dacă nu, aici rămân până mi-o plesni fierea, că de ieşit nu mai e cu putinţă.

— Mai umflă-te o dată, să nu ne dea Făt-Frumos de potcă1. Zmeul se mai umflă o dată aşa de puternic, încât sări polobocul de un cot de la pământ, dar nu fu chip d-a rupe cercurile sau doagele; după aceea zise:

— Scoate-mă mai iute că plesnesc de năbuşeală.

— Lasă că bun loc ţi-ai ales, răspunse unchiaşul, făcându-se iarăşi voinic: nu ţi-am spus eu că d-o vrea Dumnezeu şi capul tău? Acum pregăteşte-te de moarte, fârtate, ca ţi-a sosit veleatul.

— Ah, fecior de lele ce eşti! strigă zmeul săltând un stânjen cu buriul de la pământ; orzul mi-ai stricat, fetele mi-ai tăiat, biciul mi-ai luat, cloşca şi calul mi-ai furat, capul mi-ai mâncat.

Voinicul, drept răspuns, puse dopul la vrană, dete buriul d-a rostogolul până ameţi bine pe bietul zmeu, după aceea plesni cu biciul peste palaturi şi cuprinsurile lui, şi după ce le schimbă într-un măr de aur, îl băgă în sân, luă buriul cu zmeul la spinare şi plecă p-aici încolo spre palatul împărătesc, fără de nici o împiedicare, căci râul de foc pierise.

A doua zi, înfăţişându-se la palat, puse la picioarele stăpânului său butoiul cu zmeul înăuntru şi-i zise:

— M-am închinat, stăpâne, cu porunca care mi-ai dat.

Împăratul se cruci văzându-l că se întoarce viu, nevătămat, şi se cuprinse de groază mare auzind că spăimântătorul zmeu, de frica căruia a tremurat atâţia mari de ani, se afla în palatul său şi zăcea fără de putere închis într-un buriu, în care fusese închis de mâna unui fecior de plugar.

El vedea cu ochii şi tot nu credea, şi tot i se părea cu era jucăria unui vis sau a unei amăgiri din partea vornicului său. Doritor d-a se încredinţa de adevăr, el scoase dopul de la vrană şi, aplecându-se spre dânsa, strigă:

— Acilea eşti, zmeule?

— Aci, slăvite împărate, răspunse zmeul cu un glas năbuşit; fă-ţi pomană de-mi dă drumul şi-ţi voi da bogăţii numeroase ca nisipul mării.

— Ce spui? zise împăratul râzând; degrabă ţi-o fi? lasă că bun loc ţi-a ales ginerele meu şi mult şi bine ai să stai tu acolo, aşteptând să te scot eu. Pregăteşte-te mai bine a  răscumpăra prin moarte nele- giuirile ce ai săvârşit. Zmeul scoase un urlet groaznic, încât făcu să zornăie toate geamurile şi sări în sus de izbi cu butoiul tavanul, dar de ieşit nu putu ieşi. Împăratul nu mai putea de bucurie, chemă divanul întreg şi împărtăşi tuturor sfetnicilor săi fericita veste că a scăpat cu totul de zmeu; chemă apoi pe fiica sa, şi punându-i mâna ei în mâna mântuitorului scaunului său, îi zise:

— Iată bărbatul tău.

Trei zile şi trei nopţi d-a rândul fu veselie şi zaiafet în tot cuprinsul împărăţiei, de bucurie c-a scăpat de zmeu; împăratul şi toţi supuşii săi alergară să vadă locul unde a fost mai nainte groaznicul palat.

Toţi şi toate din toată întinderea cuprinsului împărăţiei erau fericiţi şi mulţumiţi că au scăpat de procletul de zmeu, numai fraţii cei nemulţumiţi trăsneau şi bufneau de ciudă, mai cu seamă când au aflat că împăratul a dat duşmanului lor pe fiica sa de nevastă şi l-a lăsat moştenitor peste tronul său.

Fratele lor ştia gândurile lor, şi încă mai ştia că mijlocul d-a le potoli setea ce aveau d-ai face rău nu era potolită; ca să scape o dată, hotărî să uite că era frate cu ei şi să se cotorosească de dânşii cu orice chip.

Aşadar, se duse la împăratul şi-i zise:

— Măria ta, eu m-am lăudat cât m-am lăudat, căci au fost lucruri cu putinţă de îndeplinit, dar de! lauda ce s-au lăudat fraţii mei azi dimineaţă prea e boacănă. Ei zic că dacă i-ai pune şi pe ei dasupra rugului pe care voi pune butoiul cu zmeul ca să arză în ziua cununiei mele, dânşii vor putea să se apere de flăcări cu ascuţişul săbiilor.

— Voia să li se facă! strigă împăratul voios; şi dacă vor ieşi din foc vii, nevătămaţi, pe unul îl fac vornic şi pe altul mare spătar.

Auzind porunca împărătească, fraţii cei nelegiuiţi înţelese că frate- său le-a făcut-o şi el o dată şi bine, şi începură să o sfeclească şi să-şi frângă mâinile cu deznădejde. Cum auziră, alergară numaidecât la  fratele lor, căzură în genunchi la picioarele lui, îl rugară, îi aduse aminte că sunt ieşiţi din pântecele aceleiaşi mame, plânse chiar, dar nu fu chip de înduioşare. El ştia cât le plătea pielea şi cât de tare le-a coprins sufletul demonul pizmei, şi nu căzu de loc în ispită d-a se lua după vorbele lor şi d-a da crezământ făgăduielilor lor.

Aşadar, fură nevoiţi să-şi sufere scrisa şi să moară încai cum se cuvine, primind cu vârf şi îndesat răsplata faptelor lor.

Cununia fratelui lor se săvârşi cu mare paradă şi după dânsa urmă fel de fel de privelişti mândre şi de veselii. Oraşul întreg se îmbrăcă cu flori şi lucruri scumpe, tot norodul se înveşmântă ca în zi de sărbătoare; drumul de la palat până la mitropolie fu semănat numai cu trandafiri şi garoafe, şi din cişmelele oraşului curse toată ziua în loc de apă numai vin şi sorbeturi răcoritoare.

Mirele şi mireasa erau învesmântaţi numai în mătăsuri şi catifele albe şi pietre scumpe; caleaşca lor era numai aur şi mătase albă, şi cei şase cai înaintaşi erau albi ca laptele şi împodobiţi cu pene albe şi hamuri de aur şi de argint; ce nu văzuse plugarul de când îl făcuse mă-sa.

După ce se săvârşi cununia, împăratul, mirii şi toţi nuntaşii urmaţi de norod ieşiră afară din oraş şi înconjurară locul ce se pregătise pentru arderea zmeului. Lemnele fură aşezate unele peste altele, butoiul în mijlocul lor şi deasupra lui, de voie, de nevoie, fură legaţi de nişte prăjini groase cei doi fraţi, cărora le lăsase mâinile slobode şi le pusese în mâini câte o sabie.

Îndată ce ajunse împăratul, se dete foc lemnelor, flăcările se ridicară în sus, cei doi nenorociţi începură să dea în dreapta şi în stânga cu săbiile îndemnaţi de o nebună nădejde, dar îndată fumul îi înecă, flăcările le arse legăturile şi hainele şi-i făcură să cadă grămadă peste butoiul ce trosnea, scoţând nişte ţipete înfiorătoare.

Peste un ceas nu rămăsese din rug decât un maldăr de cenuşă, în mijlocul căruia slujitorii găsiră trei căpăţâni pe jumătate arse. De acolo, nuntaşii şi norodul se întoarse în oraş ca să se puie din nou pe benchetuială, şi pe sub seară duse pe miri la casa lor.

 Care era casa lor nimeni nu ştia; când sosi însă ceasul, apucară cu toţi, luminaţi de mii şi mii de făclii, spre locul unde fusese palatul zmeului şi acolo văzură, cuprinşi de mirare, în locul ce cu două zile mai nainte îl văzuse sterp şi uscat, un palat de toată frumuseţea, învelit în aur şi înconjurat de toate părţile de un râu de lapte, deasupra căruia sta spânzurat un pod de argint.

Minunăţiile din palatul împărătesc era nimica pe lângă minunăţiile din palatul zmeului; acolo-i aştepta o masă şi mai bogată, la care se puse cu voie bună mare şi mic, fără deosebire. După masă, nunta întreagă se coborî în pivniţe şi tainiţe, unde gemeau cine ştie de când nenumărate fiinţe omeneşti de bărbaţi şi femei, şi numaidecât deschise toate uşile, dezlegară toate fiarele, dădură drumul la toţi închişii şi-i milui pe toţi.

Petrecerile nunţii ţinură o săptămână întreagă, mesele nu se mai destinse cât ţinu benchetuiala şi, fiind şi eu la una din ele, furai o lingură scurtă şi o băgai în gura cui ascultă.

 



Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu