Cumpan Mare

 

 

Amu era odată un împărat. Împăratul acela avea trei feciori frumoşi şi voinici, tot unul şi unul. Dintre toţi, cel mai mic părea mai isteţ decât ceilalţi doi. Tată-său era puşcaş bun. Totdeauna, când se ducea la vânat lua şi pe feciori cu dânsul. Nu după multă vreme, se deprind şi ei cu meşteşugul vânatului.

Într-o zi se porneşte împăratul cu feciorii la vânat şi se duce în cutare pădure; da, a luat cu dânsul o mulţime de oameni, ca la o vânătoare împărătească. Nu mult stă el în pădure, şi cheamă pe feciori la dânsul şi le zice aşa:

— Dragii tatei! Eu îs bătrân; nu mai pot umbla la vânat cum umblam odată. Mi-i gândul să mă duc acasă. Rămâneţi voi aici, şi vânaţi şi umblaţi toată pădurea, dar numai în cutare munte să nu vă duceţi, c-apoi n-are să fie bine. După ce-a gătit de grăit, s-a luat şi s-a-nturnat acasă; iar feciorii au rămas în pădure cu toată gloata. Amu ce-şi iau pe seamă cei doi feciori mai mari, că se întorc şi ei acasă, şi rămâne în pădure numai cel mai mic, care avea fire de voinic. Vânează el, băiatanul, epuri, căprioare şi merge cu gloata prin pădure, până ce-i apucă noaptea şi poposesc tocmai aproape de muntele unde i-a fost spus tată-său să nu umble. 

Cum ajung oamenii acolo, s-apucă şi fac un foc mare şi se dau împrejurul lui să se hodinească. Da, numai ce aud într-un târziu din- tr-un deal de departe:

— Uhuhuu, măăăi! Da ieştia de ici răspund şi ei:

— Hă, hă, hăăă!

De-acolea nu s-a mai auzit nimic, fără numai muştele şi ţânţarii bâzâind şi vântul încetişor bătând. Şi zice feciorul de-mpărat:

— Măi flăcăi, toate ca toate, da voi nu bine-aţi făcut de-aţi răspuns.

— D-apoi de ce, prea înălţate bezedè?

— Apoi îţi vedea voi de ce.

De-acolea au lăsat vorba asta la o parte şi s-au dat ş-au fript epuri şi căprioare şi păsări; apoi s-au dat ş-au mâncat şi pe urmă s-au lungit toţi împrejurul focului. Feciorul de împărat, se vede c-a simţit ceva, că el nu s-a culcat; fără s-a apucat de ş-a încărcat bine puşca şi s-a dat mai deoparte de foc, cum ar fi de-aici până la poartă şi şedea în dosul unui brad să vadă ce s-a întâmpla. Şade băiatanul, şade, şade... ş-aşa cam de către miezul nopţii, numai ce-aude de departe prin pădure; troopa, troopa, troopa, troopa. Cine era? O căruţă mare, şi la ea înhămaţi doi cai mari cât pădurea...şi-n căruţă o matahală. Aşa era căruţa de mare, că, mergând prin pădure, trecea peste copaci, care se îndoiau ca bojii. Ş-a mers matahala până ce-a ajuns la foc. Dac-a ajuns la foc ş-a văzut atâţia oameni, nu mai putea de bucurie.

— Ia aici, din vânatul ista, am eu cu ce mă ospăta vro câteva zile.

            De-acole s-a dat jos din căruţă, a luat o mână de om mort ş-a-ncunjurat oamenii de trei ori. A treia oară a pus mâna ceea jos, a scos un paloş şi l-a tras ia aşa printre dinţi — se vede că-i era voia să-l ascută. Când trecea paloşul printre dinţi, săreau scântei din el ca şi cum ai scăpăra. Pe când a vrut să-l mai tragă a doua oară printre dinţi, feciorul de-mpărat a pus puşca la ochi şi tocmai în gura matahalei a nimerit. Matahala a căzut jos, ş-atâta sânge a curs din ea, că până şi focul s-a stins, şi pe feciorul de împărat l-a stropit; iar pe cei ce dormeau împrejurul focului, mai că era să-i înece.

Vizitiul matahalei n-a stat mult la  chiteală, fără a-nturnat căruţa ş-a apucat înapoi. Ei, da amu ce să facă feciorul împăratului că i s-a fost stins focul?! Se ia şi se suie într-un copac mare şi se uită n-a vedea undeva lumină? Nu mult stă şi vede hăt departe o zare de foc. Îşi face el socoteală încotro să apuce, apoi se dă jos din copac şi porneşte la drum. Merge el ce merge şi de la o vreme ajunge la locul unde văzuse lumina aceea. Acolo era un foc mare. Pe foc era un cazan mare, şi-n cazan erau puşi trei zimbri (adicătelea boi sălbatici). De foc lua seama un zmeu bătrân. Cum ajunge feciorul de-mpărat, se uită la foc, se uită şi la zmeu, şi vrea să puie mâna pe-un tăciune.

— Da cine eşti tu, măi, de vii să iei foc ne-ntrebat, ne-nimica?

  D-apoi, moşule, eu îs feciorul Împăratului Alb; auzit-ai de dânsul?

— Cum, măi, tu eşti feciorul Împăratului Alb?

— Eu îs.

— Ia stai olecuţă, măi băiatane, dacă ţi-i vorba de-aşa. Eu, măi, am doisprezece feciori, şi de douăzeci şi patru de ani se luptă cu Împăratul Alb să-i ieie fata, şi nici că-l pot dovedi. Bine că mi-ai pcicat în mână.

— Ia lasă, moşule, nu mai lehăi atâta şi dă-mi un picior de carne să mănânc, că nu mai pot de foame. Zmeul îi dă un picior de carne. Flăcăul îl mănâncă şi zice:

— Moşule, lasă-mă să iau foc — c-al meu mi s-a stins — c-apoi oi veni eu înapoi ş-oi merge cu feciorii dumitale şi las’ dacă nu l-om dovedi pe-mpăratul Alb, că eu îs feciorul Împăratului Verde.

— Măi, măi băiate, dacă ţi-i vorba de-aşa, du-te; dar cată de nu zăbovi mult.

Feciorul de-mpărat ia tăciunele, se duce de aţâţă focul, trezeşte tovarăşii, le povesteşte ce-a păţit cu matahala şi le spune să se ducă acasă, că el are de mers în alte părţi. Oamenii apucă spre casă, iar el spre zmei.

— Ei, bre, ce-i de nu puteţi voi fura fata lui Alb Împărat?

— D-apoi cum dracu s-o poţi fura... că are un cocoş pe casă, şi când i-a aminosi a om, începe să cânte. Şi mai are o hăituşcă, de, când i-a simţit a om, cât de departe să fie, începe a bate, şi nu te poţi apropia de curţi nici ca cum, că despre străji n-am avea noi nevoie.

— Haideţi, măi, cu mine. 

Şi se pornesc toţi spre Alb Împărat. După ce-au mers un răstimp bun, flăcăul a pus ochianul la ochi ş-a văzut pe curte cocoşul. A tras cu arcul şi l-a omorât. Mai merge oleacă şi iar pune ochiana la ochi, şi vede că fata-mpăratului a fost ieşit la plimbare cu hăituşca după dânsa. Trage cu arcul, ucide căţeaua, şi de-acolea pornesc înainte. Cum ajung la zidurile dimprejurul curţii, feciorul de-mpărat face o bortă pe sub zid până ce iese de ceea parte. De-acolea se bagă el pe sub casă şi spune la câte-un zmeu să vie după dânsul. Flăcăul şedea la gură, şi care cum zmeu ieşea, îi tăia capul şi-l azvârlea deoparte. Şi tot aşa i-a tăiăt până la unsprezece. Cel de al doisprezecelea, Zmeul Alb, a priceput cum îi treaba, ş-a fugit acasă. Când a văzut Alb Împarat şi fată-sa că feciorul ist de-mpărat a ucis zmeii, nu mai putea de bucurie. A luat ş-a făcut nunta cu dânsul. Apoi a zis către ginere-su: 

— Dragul tatei, eu de-amu-s bătrân, nu mai sunt în putere să cârmuiesc împărăţia. Să  rămâi tu în locul meu.

— Bine, tată.

— Da, iaca ce-i, dragul tatei. Să ţineţi seamă de un lucru: tu ai ucis numai unsprezece zmei. Cel care-a ramas, îi mai voinic decât toţi. Cătaţi să nu vă depărtaţi tare de curte, c-apoi rămâi făr’ de nevastă.

— Bine, tată, aşa oi face.

Nu multă vreme a trecut, şi ce-i veni tânărului Împarat, să iasă la primblare. Da se vede c-a fost uitat poveţele socru-su că, luându-se cu vorba, s-a depărtat hăt bine de palat. Cum mergeau tinerii fără să se mai gândească c-or păţi ceva, iată că văd ridicându-se un nour. Era Zmeul Alb. De ce mergea, norul se apropia. Amu, nu ştiu cum a venit vremea, că feciorul de-mpărat a-nturnat capul în altă parte să vadă ceva. Pe când s-a-nvârtit înapoi, ia nevasta dacă ai de unde. I-a fost luat-o zmeul, şi s-a dus cu dânsa tocmai la a lui curţi; iar tânărul împărat a venit acasă plângând c-a rămas făr’ de soţie.

— Dă, dragul tatei! Dacă nu m-ai ascultat! Nu ţ-am spus să nu te deperţi că zmeul «te face flăcău»?

Da bărbatul, tot bărbat. Lasă plânsul la o parte şi porneşte la drum să-şi găsească soţia. Merge el cale lungă spre moşia zmeului. Amu, iacă cum îi socoteala: zmeul dac-a ajuns la curţile lui, a vrut să s-apropie de fata lui Alb Împărat. Dar ea nu l-a suferit, fără iacă ce i-a spus: că un an de zile n-are voie nici să grăiască cu dânsa, nici să s-apropie de dânsa, c-amintrelea îl prăpădeşte de pe faţa pământului. Zmeul văzând cum îi rânduită socoteala, îşi căuta de alte treburi...umbla mai mult la vânat.

Tânărul împărat a mers el cât o fi mers, până ce-a ajuns pe moşia Zmeului Alb. Pe acea moşie erau nişte stâne. Ciobanii, cum l-a văzut, l-au cunoscut că-i os de împărat, şi l-au întrebat că ce vânturi îl poartă pe dânsul prin locurile-acelea? El le-a povestit toată pătărania ş-a zis că nu s-ar putea repezi careva la curtea zmeului să-i spuie împărătesei să vie până la dânsul? Atunci un cioban zice:

— Da, m-oi repezi eu, înălţate-mpărate, că-s cunoscut cu dânsa, că doară în toată ziua-i duc caş dulce.

Şi nici nu mai stă mult la vorbă, făr’ ia găleata de caş, pleacă la palat şi spune nevestei zmeului cum îi şi ce-i. Ea când a auzit, îndată mare a venit să se întâlnească cu bărbatul ei cel drept.

— Ei, dragă, zice tânăru-mpărat, ai tu de gând să mai trăieşti cu mine ori ba?

— De bună seamă; da nu ştiu cum am face de zmeu, să nu ne prindă.

— Vină şi sui ici pe cal şi hai cu mine.

Zmeul era la vânătoare. El avea un cal năzdrăvan, cu trei inimi. Pe cal îl chema Curpăn Mare. Tinerii cum s-au pornit de la stână, Curpăn Mare a prins a necheza, iar zmeul l-a-ntrebat aşa:

— Curpăn Mare, Curpăn Mare! Spune-mi mie ce-ai păţit? Ori mâncarea ai gătit, ori setea te-a potolit?

— Nici mâncarea n-am gătit, nici setea m-a potolit... Fără a venit şi ţ-a luat nevasta şi se cam mai duce cu ea.

— Curpăn Mare!

— Ce-i, stăpâne?

— Am când bea cinci buţi de vin şi când mânca cinci cuptoare de pâine, ş-apoi să-i ajung?

— Ai, stăpâne.

Stă zmeul şi mănâncă cinci cuptoare de pâine, bea cinci buţi de vin, se hodineşte cinci zile, apoi încalecă pe cal, şi, ca de când am prins a povesti, i-a şi ajuns... ş-a luat nevasta; iar celuia i-a dat două palme şi i-a spus să-şi ieie grija despre nevastă, dacă-i trebuie să mai vadă soarele.

Zmeul s-a-nturnat acasă. Tânărul împărat n-a prăpădit nădejdea, că mai după vreme iar s-a abătut pe la curtea zmeului, pe când nu era acasă, şi zice către soţia lui:

— Să-l întrebi că de unde are el calul acela aşa de straşnic?

— L-oi întreba.

Cum se apropie seara, zmeul vine acasă; iar nevasta îl întreabă că unde stă puterea calului?

— He-he-hee, drăguţă! Cal ca al meu se găsesc numai la bunica tatălui meu, în cutare loc. Ea are o iapă care-i fată mânzi de-aieştia. Cum s-a dus zmeul la vânat, iacă vine feciorul de-mpărat; iar a lui dreaptă nevastă i-a spus tot ce-a auzit... şi de-acolea, gata socoteala.

A-ncălecat tânărul pe calul lui şi s-a pornit la drum, spre baba aceea. Mergând el aşa pe cale, a dat de-un hoit de cal. La hoitul cela erau doi corbi: unul mai bătrân şi unul mai tânăr. Cel mai tânăr nu lăsa pe cel bătrân să mănânce şi el. Văzând corbul cel bătrân pe feciorul de-mpărat, a alergat la dânsul, s-a jeluit cum îl necăjăşte cel tânăr şi tare s-a rugat să-i facă şi lui parte, că la vremea vremii de mare folos i-a fi. Atunci drumeţul a luat ş-a tăiat hoitu-n două. Jumătate a lăsat-o pe loc, iar ceealaltă jumătate a legat-o de coada calului ş-a târâit-o hăt încolo.

— Na, măi corbule! Tu să mănânci acolea. Dar când îi vedea că cel tânăr vine la partea ta, tu să zbori la a lui, şi cu rânduiala asta n-ai să mai fii flămând.

— Când îi avea v-o nevoie mare, numai cu gândul să gândeşti la mine, şi eu oi fi lângă dumneata.

Flăcăul se porneşte la drum. Mergând el aşa prin pădure, numai ce aude un huiet mare. Ce era? Nişte puşcaşi au fost dat de urma unui lup şi-l cătu să-l împuşte. Văzând lupul pe feciorul de-mpărat, a prins a se ruga şi a zice:

— Bezedè frumoasă de-mpărat! Scapă-mă de moarte, că de-oi scăpa şi n-oi muri amu, apoi am să trăiesc treizeci de ani... şi la vremea vremii de mare folos ţ-oi fi.

Feciorul de-mpărat a luat degrabă şuba lui, ş-a pus-o pe lup. Nu mult, şi iacă vede viind puşcaşii în fuga mare.

— Fecior de-mpărat! Nu cumva ai văzut un lup trecând pe-aici?

— Ba am văzut. Chiar măinte a trecut pe lângă mine şi s-a dus la vale.

După ce s-au depărtat puşcaşii, a ridicat şuba ş-a zis către lup:

— De-amu, tu apucă pe ici la deal, că cei ce te caută au trecut la vale.

 — Ai! Mulţumesc mnitale, fecior de-mpărat, pentru aist bine! Când îi avea v-o nevoie mare, numai cu gândul să gândeşti la mine şi eu oi fi lângă dumneata şi mult ajutor ţ-oi da.

Acest lup era împăratul lupilor. Feciorul de-mpărat a pornit la drum. De la o vreme l-a pălit foamea. Descalecă de pe cal, scoate o pâine şi se dă la mâncare. Pe când s-a aşezat la ospăţ, iată un şoarece ugilit că iese dintr-o bortă şi zice aşa:

— Bezedè frumoasă de-mpărat! Dă-mi, mă rog, şi mie să mănânc, că nu mai pot de foame... n-am mâncat de trei zile.

Omul rupe şi-i dă o bucăţică de pâine. Şoarecele o mănâncă toată.

— Apoi, fecior de-mpărat, iacă ce: mai dă-mi o bucăţică, că nu m-am hrănit.

El dac-a văzut treaba de-aşa, a dat şoarecelui toată pâinea; iar pe dânsul s-a lăsat flămând. Mai stă şi se mai hodineşte oleacă; pe urmă încalecă pe cal şi se porneşte spre moşia babei. Când colo, numai ce se trezeşte cu şoarecele.

— Mulţumim dumitale, fecior de-mpărat pentru aist bine! Să ştii că şi eu te-oi ajuta cu ceva la vremea vremii. Când te-a păli v-o nevoie mare,numai să gândeşti la mine, şi eu m-oi afla lângă dumneata.

Acesta era împăratul şoarecilor. După ce iese din pădure, feciorul de-mpărat dă de-o apă. Se vede că fusese ploaia mare pe-acolo, că apa a fost ieşit peste maluri, ş-amu pe când a ajuns el, s-a fost tras la matca ei. Da pe-o mreană o cuprinsese mâlul, ş-amu nu putea să se ducă în apă. Când a văzut pe feciorul de-mpărat, a-nceput a striga:

— Bezedè frumoasă de-mpărat, fă un bine şi scoate-mă din mâl şi mă dă în apă, că de mare folos ţ-oi fi trăind şi nu murind.

Omul a descălecat, a luat o funie, a legat mreana peste mijloc ş-a târâit-o până ce-a dat-o în apă. Amu, săraca mreană nu mai putea de bucurie.

— Ai, mulţumescu-ţi că nu m-ai lăsat la necaz. Când îi da peste-o nevoie mare, numai să gândeşti la mine şi eu oi fi lângă dumneata.

De-acolea, cela n-a mers mult şi iată că-n târzie vreme a intrat pe moşia babei.   Când s-a apropiat de casa ei, foarte s-a-ngrozit de ce i-a dat ochii a vedea: ograda era înconjurată cu gard de nuiele, şi-n fiecare par câte un cap de om. Casa ei era drăniţită numai cu limbi de om. A mai fost rămas un par gol şi pe casă mai trebuia o limbă. Parul tot striga: “Babă, cap!” Iar casa: “Babă, limbă!” Iacă cum era socoteala: se duceau feciori de boieri, de-mpăraţi să păzească iapa babei. Haramul de iapă, pe la miezul nopţii se făcea nevăzută şi bietul flăcău se-nturna acasă numai singur-singurel. Baba văzându-l fără iapă, îi tăia capul şi-l punea în par, iar limba pe casă. Amu rămăsese numai un par gol şi pe casă numai o limbă de pus. Feciorul de-mpărat îşi ia inima-n dinţi şi-şi ţine drumul. Baba, când l-a văzut, nu mai putea de bucurie, că-i încape ş-aista în mână.

— Bună ziua, mătuşă!

— Mulţumesc, dragu mătuşii. Da ce umbli?

— Da, am venit să păzesc iapa.

— Bine, dragu mătuşii, bine. Vină colea-n casă şi-i mânca oleacă şi te-i hodini până-n seară, ş-apoi de-acolea te-i duce cu ea, că ea numai noaptea paşte. Da să ai grijă să nu vii fără dânsa, c-auzi ce zic parul şi casa.

— Aud, aud, mătuşă.

Băiatanul se dă şi mănâncă, se mai hodineşte ş-aşa cam de către seară se porneşte cu iapa la păscut. Şade el treaz şi-şi ţine firea până pe la miezul nopţii. Când la miezul nopţii, nu mai putea de somn. Văzând iapa că el îi mai gata, îl ia cu tot cu şa şi-l pune pe-un muşuroi; iar ea se face un corb şi zboară tocmai la torţile cerului. Când aproape să iasă zările, băietanul se trezeşte călare pe muşuroi. Ia haramul de unde nu-i. Ce să facă el, săracu? Cum să se ducă fără iapă, că baba-i taie capul!

Amu stând aşa pe gânduri, iacă-şi aduce aminte de corb şi zice:

— Când ar fi corbul pe-aici, poate că m-ar putea ajuta cu ceva! Când numai ce se trezeşte cu corbul.

— Da ce scârbă mare te-a pălit, fecior de-mpărat, de şezi aşa?

— D-apoi iacă cum şi iacă ce...

— N-avea nici o grijă că ţ-o aduc eu. Boala dracului s-a făcut corb şi şade ascunsă tocmai după torţile cerului. Şezi acoalea, şi când îi vedea un corb c-un pui după dânsul, să zici:

— Stai, iapa babei gogolată, Cu un mânz alăturată. 

Ea are să steie. Dumneata i-i pune frâul în cap, îi încăleca pe ea şi te-i duce la babă cu căciula pe-o ureche. Ş-a strâns corbul toţi corbii de pe lumea asta şi s-a dat la căutat de-a mărunţelul, ş-a găsit iapa tocmai după torţile cerului, c-un pui lângă dânsa. Şi mi-o luat-o corbii la ciocnit şi la ciupit, de mai-mai să-i scoată ochii. După ce-au stârnit-o de-acolo, au luat-o la fugărit spre băiatan: iar băiatanu când a văzut-o, numai ce-a strigat:

— Stai, iapa babei gogolată, Cu un mânz alăturată!

Iapa a stat; el i-a pus frâu-n cap, şaua la locul ei, a-ncălecat pe dânsa ş-aşa cam pe la răsăritul soarelui ajunge acasă la babă.

— Bună dimineaţa, mătuşă! Iaca ţ-am adus iapa.

— Bine, dragul mătuşii, bine!ă...î Du-te, dragul mătuşii, în casă şi-i mânca oleacă şi te-i hodini, şi de către seară, iară (şi) te-i porni. De-acolea se duce baba-n grajd şi ia iapa la bătaie, că de ce nu s-a ascuns să n-o poată găsi?

— Da m-am ascuns, zice iapa, tocmai după torţile cerului, d-apoi dacă m-a găsit!

— Să cauţi să te-ascunzi bine, că de-i face amintrelea, te mântui în bătaie.

Cum vine seara, băiatanul încalecă pe iapă, ia şi mânzul şi se porneşte în ţarină.

— Ai grijă, băiete, zice baba, să nu vii fără de iapă, c-apoi, vai de capul tău! 

Amu el, cum a ajuns în ţarină ş-a văzut că-l păleşte somnul, s-a dat jos de pe iapă ş-o ţinea numai de pana căpăstrului. Pe după miezul nopţii, când băietanul dormea dus, iapa se dă şi se face o mreană, şi se duce, cu puiul ei, tocmai în fundul mării, după o stâncă. Aproape de ieşirea zărilor, omul se trezeşte şi dă de iapă că nu-i. Scârba lui!...

— De-amu, de bună seamă, că-mi pune baba capu-n par!

Dar cum se crămăluia el aşa, iată-şi aduce aminte de mreană.

— Numai mreana, săraca, poate că m-ar putea scoate de la un necaz ca aista.

Pe când grăia şi se gândea la mreană, numai ce se pomeneşte cu mreana dinaintea lui.

— Ce porunceşti, stăpâne?

— Iacă ce-am păţit... Şi-i spune cum a rămas fără iapă.

— Aăăă, despre-aceea treabă, nici capul să nu te doară. Şezi colea cu căpăstru-n mână, şi când îi vedea c-aducem un peşte cu doi pui lângă el, numai aşa să zici:

— Stai, iapa babei gogolată, Cu doi mânji alăturată! Ea are să se facă iapă cu doi mânzi alăturea. Atunci dumneata să te sui pe dânsa şi să te duci acasă. 

Dac-a gătit de grăit vorbele iestea, mreana ş-a dat drumu-n mare, a adunat toţi peştii şi le-a poruncit să caute iapa. Se dau peştii la căutat, şi numai ce-o găsesc în fundul mării s-o stâncă2. Ş-apoi te gândeşti c-a lăsat-o-n banii ei? Nu se află. Au început peştii a o pişca ş-a o muşca, până ce-au stârnit-o de-acolo ş-au-ndreptat-o la malul mării. Atunci cela a şi strigat la dânsa:

— Stai, iapa babei gogolată, Cu doi mânji alăturată! Iapa a stat — că n-a avut încotro — băietanul i-a pus frâul în cap, ş-aşa cam  pe-aproape de răsăritul soarelui s-a pornit acasă. Baba, când l-a văzut viind, crăpa rânza-n ea de ciudă; da ca să nu priceapă flăcăul, s-arăta foarte cu voie bună.

— Bună dimineaţa, mătuşă, zice el, iacă ţ-am adus iapa cu doi mânji după dânsa.

— Bine, bine, dragul mătuşii . Du-te-n casă şi mănâncă şi te hodineşte, că deseară iară (şi) ai să te duci cu ea la păscut!

Apoi de-acolea se duce baba-n grajd, pune mâna pe-o joapă1 şi ia iapa la bătaie, şi bate şi bate, de mai-mai s-o omoare.

— Aai, haită de iapă ce-mi eşti! D-apoi aşa mi te-ai ascuns?

— Vai, mamă, da m-am făcut peşte şi tocma-n fundul mării s-o stâncă m-am fost aşezat; d-apoi dac-au venit o mulţime de peşti şi m-au stârnit de-acolo, ce era să fac?!

— Ei, las’ c-amu am să te fac o cloşcă cu pui, să văd tot te-a găsi? Da, parul totuna striga: “Babă, cap!” Iar casa: “Babă, limbă!”

Cum înserează, feciorul de-mpărat încalecă pe iapă, ia şi mânjii şi hai la păşune.

Ca şi-n ceea seară, a stat omul treaz până pe-aproape de miezul nopţii. El, amu, nu mai putea de somn. S-a dat jos de pe iapă ş-o ţinea aşa numai de pana căpăstrului. Da nu mult a trecut, că l-a furat somnul hăt bine ş-a adormit. Iapa a scos frumuşel căpăstrul din cap şi ... tiva, băiate... tocmai in pădure, în nişte dudău, s-a dus şi s-a făcut o lupoaică cu trei pui lângă dânsa. Când se trezeşte feciorul de-mpărat, se trezeşte numai cu căpăstrul în mână. Cată iapa şi ia-o de unde nu-i. Măi şi se pune el pe-un plâns ca acela, de huiau văile. De la o vreme şi-aduce aminte de lup. 

— Când ar fi lupul pe-aici, poate că el m-ar scoate de la necaz. Nu bine găteşte vorba, şi iată că se trezeşte cu lupu-n faţă.

— Ce-ai păţit, stăpâne?

— D-apoi ce să păţesc? Ia, mi s-a dus iapa, şi de-amu văd bine că mă omoară baba şi pace!

— Ahăăă, stăpâne, despre-astă treabă, nici capul să nu te doară. Lasă că-n scurt ţ-o aduc. Numai atâta... să ai grijă, când oi aduce-o să fii treaz şi să strigi (zici):

— Ho, iapa babei gogolată, Cu trei mânji alăturată!

Să nu cumva să te fure somnul, că rămâi fără dânsa. Şi porunceşte lupul de se strâng toţi lupii de pe lumea asta şi se dau la căutat prin toate vizuinile, prin toate tufăriile şi dudăile şi numai ce-o găsesc într-un dudău mare din mijlocul pădurii. Se făcuse, haramul, lupoaică cu trei pui lângă ea. Cum au dat lupii de dânsa, n-au mai lasat-o în banii ei, fără au luat-o la încolţit, de mai-mai s-o omoare. Lupoaica dac-a văzut că n-are-ncotro, a căutat să iasă la lumină şi la vedere. Pe când o aduceau lupii, flăcăul iarăşi a fost adormit, ş-amu se trezise, dar era buimac de somn. Numai a văzut iapa trecând, dar nu s-a putut scula. Ce folos că l-a trezit el lupul, dar când s-a limpezit bine la cap, iapa era aproape de casă. 

 Cum a intrat pe poartă, baba a şi făcut-o o cloşcă cu trei pui ş-a pus-o-n casă sub pat. Scârbă bietului flăcău! De-amu hotărât că-i pune baba capu-n par. Da mergând el pe drum ca cum ar merge un om beat, îşi aduce aminte de şoarece. Numai cu gândul a gândit şi şoarecul s-a arătat înaintea lui. 

— Ce-i, stăpâne, de eşti aşa de pălit la faţă?

— D-apoi cum n-oi fi, săracul de mine, că numai cât oi ajunge acasă îmi pune baba  capu-n par.

 — Nu fi aşa de supărat, stăpâne, că, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu scapă iapa neprinsă.  S-a făcut haramul dracului o cloşcă cu trei pui, ş-amu-i sub pat la babă. Eu ţ-aş stârni-o de acolo, da are baba un drac de motan, şi mă tem să nu mă mănânce. Da iacă ce să faci: eu am să ies în calea lui şi tot am să-l amăgesc, tot am să-l amăgesc, până ce l-oi scoate pe poartă afară. Tu să pui mâna pe ceva şi să-l ucizi. De-acolea, eu am să mă duc sub patul babei, ş-am să iau cloşca la mâncat, ş-am s-o scot de pe cuibar.  Atunci să şezi în prag cu căpăstrul... şi cum îi vedea-o că iese, să-i zici:

— Ho, iapa babei gogolată, Cu trei mânji alăturată! Să-i pui degrabă căpăstru-n cap ş-apoi te du cu dânsa la babă. Să ai grijă că ea are să te îmbie să mergi în grajd să-ţi iei un mânz; da să nu te bagi, că-i grajdul de ceară, şi cum îi intra te topeşti. Ce-a mai fi, te-oi învăţa mai pe urmă.

De-acolea, şoarecul se băgă sub pat ş-a prins a stârni cloşca, a o ciupi. Cobaia, văzând că n-o mai slăbeşte, a sărit de pe cuibar ş-a dat să fugă pe uşă; dar feciorul de-mpărat i-a aruncat căpăstru-n cap ş-a răcnit la ea:

— Ho, iapa babei gogolată, Cu trei mânji alăturată!

Apoi a luat iapa ş-a dus-o la babă.

— Bună dimineaţa, mătuşă! Iacă ţ-am adus iapa cu trei mânji după dânsa.

— Bine, bine, dragul mătuşii. Da până una-alta, şezi şi te hodineşte, c-amuş oi merge în grajd cu tine şi ţi-oi da un mânz care ţ-a plăce.

Pe urmă, baba se duce în grajd, ia inimile de la cei doi mânji mai mari şi le pune pe toate la mânzul cel mai mic. El avea a lui drepte şase inimi, şi cu cele douăsprezece de la fraţii lui, avea amu optspre- zece inimi.  Face baba pe cei doi mânji mai mari aşa de frumoşi, că strălucea părul de pe dânşii. Cel cu optsprezece inimi era aşa de urât, că-ţi vinea oarecum să pui mâna pe dânsul. 

Da şoarecu a învăţat pe feciorul de împărat ca să nu-l fure păcatul să ieie vo unul din cei frumoşi, c-apoi a mânca o ceapă degerată. Să ceară numaidecât pe cel urât. De-acolea baba vine la flăcău şi zice:

— Dragul mătuşii, pentru că m-ai slujit cu credinţă, hai şi ţi-i alege un mânz, care ţ-a plăce.

Cum ajunge flăcăul în uşa grajdului, dă cu ochii de mânzul cel jerpelit şi dupuros, şi nici una, nici două, că pe-acela să i-l deie. Baba zicea că de ce nu-şi alege unul din cei frumoşi; ce se uită la o budihace ca aceea? Geaba grăia baba, că omul o ţinea una şi bună, că pe cel mai mic să i-l deie. Văzând că nu-i nici un chip, hoaşca scoate mânzul şi i-l dă feciorului de-mpărat. De-acolea omul îşi ia ziua bună de la babă şi porneşte cu mânzul la drum. Da baba crăpa de ciudă, nu alta. Amu, mergând pe drum, zice mânzul către stăpân:

— Stăpâne, lasă-mă să mai sug la mama încă nouă zile, să capăt puteri de-ajuns, ş-apoi de-acole om merge unde ţ-a zice gândul, şi cal ca mine n-a mai fi altul pe lume. Atunci flăcăul dă drumul mânzului, care sugea pe furiş la mă-sa, până ce s-au împlinit cele nouă zile. La nouă zile vine la stăpân şi zice: 

— De-amu, stăpâne, sui pe mine şi hai la Zmeul Alb făr’ de nici o grijă. Da cum să te duc? Ca vântul, ori ca gândul?

— Ba până la Zmeul Alb să mă duci ca vântul.

Şi când ş-a făcut calul un vânt, tocmai-n nori s-a ridicat, pământul l-a-nconjurat şi la curţile Zmeului Alb s-a aflat. Zmeul era dus la vânat. Flăcăul ş-a dat drumul la fereastra unde şedea a lui dreaptă soţie.

— Ei, drăguţă, ai vrea tu să mai trăieşti cu mine, ori ba?

— Cum nu, voinice, numai mi-i cam în grijă de câinele de zmeu.

— Despre aceea treabă nici capul să nu te doară. 

 Atunci iese soţia flăcăului pe fereastră, s-aşază pe cal şi se pornesc spre-mpărăţie. Curpăn Mare, de unde era, simţi că pe stăpână-sa a luat-o voinicul meu. A-nceput calul a râncheza de se cutremura pădurea.  Zmeul l-a-trebat aşa:

— Curpăn Mare,  Curpăn Mare! Hătu-ţi mama cui te are! Spune mie ce-ai păţit? Ori mâncarea ai gătit, Ori setea te-a potolit?

— Nici mâncarea n-am gătit, Nici setea m-a potolit, făr’ a venit şi ţ-a furat nevasta şi se cam mai duce cu ea.

— Curpăn Mare!

— Ce-i, stăpâne?

— Am când mânca cinci cuptoare de pâine şi când bea cinci buţi de vin ş-apoi să-i ajung?

— Ai când mânca cinci de care nu se mănâncă, stăpâne; că doară calul voinicului îi cu optsprezece inimi şi eu îs numai cu trei. La ce mi-ai luat inimile? Atunci zmeul nici nu s-a mai abătut pe-acasă, fără s-a pornit după dânşii. Da ţ-ai găsit să-i ajungă! Calul feciorului de-mpărat mergea la pas, iar Curpăn Mare fugea cât ce răsputea şi nu mai era chip să-i ajungă. De la o vreme zice Curpăn Mare, în graiul lui:

— Alei, frate, frăţioare, de ce mă faci tu să fug aşa de tare, să-mi rup inima din mine?

— Pentru că eşti tu prost, măi Curpăn Mare, de-ţi pui mintea şi puterea cu mine şi te potriveşti câinelui de zmeu. Aruncă-l o dată tocma-n-naltul cerului şi când a cădea jos, plesneşte-l în cap cu scara de la şa să nu s-aleagă nici praf din dânsul. Când a auzit Curpăn aşa, unde ş-a făcut un vânt ş-a aruncat pe zmeu tocma-n-naltul cerului şi când a venit jos, l-a pălit cu scara şi l-a făcut numai câte-o bucăţică. De-acolea feciorul de-mpărat a stat de l-a ajuns Curpăn Mare. Apoi împărăteasa a-ncălecat pe Curpăn, iar voinicul pe calul lui, şi de-acolea au mers un răstimp bun până ce-au ajuns la-mpărăţia Împăratului Alb. 

Când i-a văzut moşneagul, a-ntinerit de bucurie, nu altă. Apoi a făcut din nou nuntă, mă, şi petreceri, şi cântări, şi jocuri, mă rog, ce vorbă, ca la o nuntă-mpărătească. Da eu i-am lăsat pe dânşii acolo bând şi petrecând ş-am venit şi v- am spus povestea.

 

 

                                               


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu