Ionica Fat-Frumos

 


Era un boier. Şi el nu lucra la moşie, da umbla din târg în târg şi făcea bani. Aşa-i era lui dat. Într-un timp de vreme l-a apucat o furtună, o ploaie şi n-a ajuns la târgul cela, unde a avut el să se ducă. Şi a tras la un om într-un sat. Da omul cela era sărman. Avea vreo şapte-opt copii, şi era femeia însărcinată şi se aştepta de azi pe mâine, numai ceasul, să-i mai facă unul.

Zice:

—Măi creştinule, nu mă-i primi să mân la tine în astă seară, iaca ce ploaie mare m-a apucat pe mine şi vânt.

Zice:

 — Boierule, te-oi primi. Am, zice, saraiuri; am unde îţi da caii. Da, zice, n-am samovar cu ce să-ţi fac ceai.

La boieri trebuia ceai!

— Măi, d-apoi, zice, la voi negustori în sat nu-s?

  Zice:

  — Sunt.

— Apoi caută un samovar. Eu zahăr am, ceai am, caută un samovar,

şi eu mi-oi face singur.

S-a dus omul şi i-a căutat samovar, şi îi aduce boierului, şi îi face ceai, şi îl primeşte cum se cuvine.

Mai târziu se duce femeia... şi i-a aşternut în casa cea mare boierului, i-a pus trei coaste sub pernă, ca la boieri, şi a venit dincoace. Au găsit-o tăieturile de copil.

— Du-te, omule, la bunica şi o cheamă. Se duce el.

Da aici boierul încă nu doarme, da aceea se vaietă acolo. Ţipăt! A născut un băiat. Când a născut, da îngerii grăiesc la fereastră:

— Bre, zice, oare ce dar... în ce ceas s-a născut copilul ista la omul ista, că tare  mulţi copii are şi tare îi sărac, şi greu trăiesc.

Da altul face:

— Bre, zice, tare în bun ceas şi cu noroc. În astă seară boierul cela, care de la Chişinău, bogat, zice, mâne la omul ista şi are o fată. Şi, zice, băiatul ista care s-a născut are să ia fata boierului şi are să fie şi mai bogat ca un împărat.

  El, când aude, boierul:

—Vă-ă-ă! D-apoi cu aista să fie el cuscru! Atâtea moşii! Şi un boier ca mine! Ia uite, cu un opincar, care are pete pe suman!

  Ia şi se duce acolo.

— Măi, zice, pruncul care s-a născut să fie cu noroc. Dăruiesc zece carboave.

E-e-e-e-i... cu zece carboave făceai cumătrii atunci. Erau scumpi banii. Mai şede el, mai şede.

— Măi, mulţi copii ai! Dă-mi un băiat de aceştia cu bani, nu fără

bani, că eu nu am copii şi am moşii.

  — D-apoi, boierule, să-mi dai o moşie, că nu vreau să-ţi dau. Da lui nu-i trebuiau acei mari. Pe acest mititel vrea să-l ia.

— Măi, zice, iaca este baba aici. Şi, zice, mulţi văd, puţintei cunosc, dăm şi babei un mohorici şi dacă a întreba cineva, apoi spune: “S-a întâmplat o pierdere, că a fost copilul mort, şi baba l-a îngropat, şi gata”.

Da el de-amu se minţi, se oni şi el.

— Dacă mi-i da un citfiric de galbeni, zice, ţi-l dau.

— Măi, zice, da tu citfiric ai? El avea o ladă de bani.

Zice:

— Nănaşul are.

   Sa dus la nănaşul său şi aduce citfiricul şi îi măsoară un citfiric de galbeni. Şi i-l înveleşte în nişte pelincuţe, nu ştiu ce, pe copilul cela acolo.. şi îl pune anume cu capul subţioară, da el l-a pus cu picioarele. L-a strâns de picioare. Iese afară.

Zice:

— Înhamă caii, măi, cum l-o fi chemat, şi haidem. Zice:

— Văăleu că eu nu m-am culcat. Zice:

— Nu lehăi din gură. Când zic hai, apoi hai! Ei, ce să facă, dacă-i slugă?

A înhămat caii. Se porneşte noaptea. Hai, hai, a ajuns la o pădure. Da la pădurea aceea era o râpă şi era plină cu spini de cei porumbrei...

Şi ajunge acolo, coboară... se duce  şi azvârle copilul în spinii ceia acolo, să-l mănânce ceva, să nu-i fie ginere, că nu vrea. Vizitiul n-a ştiut. Şi s-a dus şi n-a venit pe locurile acelea optsprezece ani de zile. Nu s-a arătat pe locul cela...

A doua zi se duce un boier mai sărac, cu vreo cinci-şase copii, şi care avea vreo doi copoi, la vânat câte un iepure, ca să-i aducă acasă să hrănească copiii. Copoii ceia au mers pe acolo şi au dat de dânsul. Copilul  – viu şi numai da din mânuţă. Da ei ţipă acolo şi ţâhnesc. El se teme a se apropia. Ia puşca şi ce face? Când a ajuns, nu dă cu puşca. Când se uită el – un copil!  Ia copilul ... şi îl duce acasă. Se duce şi îi face ştiut popii.

— Părinte, zice, am găsit un băiat.

— Unde?

— În râpa aceea, îi spune el, acolo, unde-s spinii ceia.

— Bine. Numai du-te şi îi spune dascălului şi mai caută — mai erau vreo doi boieri mai bogaţi ca acesta — şi l-om boteza.

Au luat, l-au botezat şi i-au pus numele Ionică Făt-Frumos.

Când a ajuns, frate, la şapte ani, l-a dat la şcoală. Ai lui învăţau, nu învăţau, da acela, cât învăţau aceştia într-un an, acela într-o zi învăţa. Şi s-a făcut un băiat aşa de frumos şi aşa de învăţat, de care nu era pe lume. Iaca la optsprezece ani de zile îl aduce Dumnezeu pe boierul cela şi vine şi pică taman în musafirie la boierul care a găsit băiatul. Acela, ca să afle ce se aude de băiatul acela. S-a prăpădit, ori cum? Când vine, acela l-a primit, l-a pus la masă, i-a făcut ceai, cum se cuvine. La urma urmei cere la un băiat:

— Dă-i boierului oleacă de apă.

— He-hei! au râs şi s-au dus ai boierului copii.

Da acela a tăcut mut, s-a sculat şi s-a dus, şi îi dă. Zice:

— Iaca, bre, la care copil am cerut eu apă şi care mi-a dat. Cât îi de frumos aista.

— Iaca, boierule, cât de frumos şi cuminte, da, zice, aista nu-i din sângele meu.

— Da dintr-al cui? Zice:

— Aista băiat l-am găsit în anul cutare aşa învelit în nişte pelinci, aşa spunea, într-o râpă, în nişte spini.

— E-he-hee, zice, aista îi acela.

Amu se gândeşte boierul. Când l-a vedea fata lui, fără de voia lui, se duce după... – aşa-i de frumos el şi un om scump. Iese boierul afară, se duce în colibă şi scrie un răvaş, că pe om la greu să nu-l mai laşi, şi vine înapoi acasă.

Zice:

— Bre, eu am uitat să-i dau un răvaş cucoanei mele. Dacă spui tu că aşa-i de cuminte, — îi zice la aist de casă, — trimite-l la mine şi mi-a duce hârtia asta acasă şi îi dau o sută de carboave.

O sută de carboave erau mulţi bani. Cumpărai o moşie atunci. Da tată-său îl sfătuie pe dânsul:

— Să nu vrei să te duci, să zici să-ţi dea un cal. Avea patru cai.

— Să-ţi dea un cal să fie al tău.

 Zice:

— Boierule, nu vrea. Vrea şi un cal.

— Şi un cal îi dau.

Da el a scris acolo, că în ce ceas a ajunge, să-l dea temnicului ( el avea unul) să-l ucidă, ca să nu fie pe lume, să nu-i fie ginere.

Şi l-a jurat pe toţi dumnezeii să nu caute în hârtie. El a zis că n-a căuta.

A luat hârtia ceea şi se porneşte băiatul. S-a dus o zi de cale. A ajuns cât de ici la Bălţi, oare-unde... de-amu a înserat. Dacă a înserat, n-are el unde poposi... Om străin! Şi s-a dus la învăţătorul cela la care a mântuit el învăţătura toată. La cel mai bătrân şi a mas.

— He-e-e, unde te duci, Ionică?

— Mă duc la Chişinău (ori la Ades ), — unde spune.

— Da ce-i?

— Să-i duc o hârtie la un boier.

— Ha-ha,îl ştiu eu, învăţătorul cela. Da ce fel de... ce-i într-însa? Zice:

— N-am căutat.

— Ia hai şi-om căuta. Aista nu vrea.

— Dă, zice, ce? Tu m-ai învăţat pe mine? Când a despecetluit şi a căutat:

— Ia uite, măi juncanule, cum te duci tu la moarte. Şi tu ai mers pe drum şi n-ai căutat!

Da el începe a plânge.

— Nu plânge, îi zice învăţătorul. Ia hârtia aceea, fratele meu, ia

şi-o dă pe foc. Şi plicul cela îl lasă.

Şi scrie de-amu învăţătorul lui: ”Cucoană, zice, umblând prin lume, am găsit un băiat foarte bun şi îi frumos, şi îi cuminte, şi îl trimit la noi acasă... Eu peste o lună de zile am să vin acasă, îi scrie învăţătorul. Da tu să nu gândeşti, cu duduca să-l logodeşti şi să faci o nuntă pe

şapte părţi mai bună decât când oi fi eu acasă. Când oi veni, să-l găsesc însurat ca pe celălalt”.

 Acela a luat hârtia. Când i-a dus şi i-a arătat cucoanei, a pus şi i-a logodit, a trimis în Nemţească, ca să folosească, au venit lăutari, au făcut o nuntă, Domnul să v-o audă. Când a venit boierul peste vreo lună, da el Ionică umbla cu Mândra-Câmpului prin vie, se plimba.

Da el zice:

— Spuneţi-i cucoanei să iasă în cerdac s-o împuşc! Da ea iese cu hârtia ceea în mână.

— Stai, boierule, vezi ce mi-ai trimis şi eu ce am făcut. Şi apoi mă-i împuşca.

Când se uită: “ În ce ceas a ajunge, să-l logodească, să-l căsă- torească... “, spune.

— Măi, zice, nu te ştiu de ginere. Du-te la iad şi la rai şi adă-mi cheile şi apoi  mi-i fi ginere.

Zice:

— Mă duc.

Leapădă şi se duce. Da atunci nu era ca amu tramvai ori drum de fier. S-a pornit pe jos şi a mers un an de zile, până a ajuns la împărăţie, bietul Ionică. Când a ajuns acolo, s-a dus la împărat. Zice:

— Împărate, luminate, vizează-mi paşaportul, că trec în altă

împărăţie. Eu mă duc cu mare treabă. Acela i-a vizat paşaportul. Zice:

— Ionică Făt-Frumos, ducându-te tu şi având viaţă cu dulceaţă, şi îi avea cu cine grăi, zice, am avut o fiică, de-amu nicăieri pe lume nu era aşa de frumoasă şi într-o zi... eram afară şi a venit un vârtecuş şi a luat-o şi-i dusă şi îi dusă şi în ziua de azi. Şi, zice, am dat zvon prin toate împărăţiile şi nu se găseşte nimeni să-mi spună că este ori a văzut-o. Dacă n-a mai fi nici la iad, apoi îi prăpădită fata mea. Că, zice, când s-ar afla cineva să-mi spună unde-i fata mea, eu dau jumătate de împărăţie.

Da el zice:

— Iscăleşte.

Împăratul s-a iscălit şi Ionică a luat iscălitura şi a pus-o în buzunar. S-a dus.

 A mai mers un an, a ajuns la a doua împărăţie. De-amu acolo iar  trece în a treia împărăţie. Acela se căinează:

— Ionică Făt-Frumos, ducându-te tu şi având viaţă cu dulceaţă, şi

îi avea cu cine te lua de vorbă, zice, am o sută de fălci de livadă şi fel de fel de poame, câte pe lumea asta sunt, şi numai înfloresc, dacă, zice, nu rodesc. Când mi-ar spune cineva, ce să fac să rodească livada mea, zice, eu aş da jumătate de împărăţie.

Zice:

— Iscăleşte.

Se iscăleşte, acesta ia iscălitura şi o pune în buzunar.

Se duce la al treilea împărat. A ajuns acolo, acela iar i-a vizat paşaportul şi i-a spus:

— Ionică Făt-Frumos, ducându-te tu şi având viaţă cu dulceaţă, şi

îi ajunge unde eşti pornit, poate îi avea cu cine te întreba, zice. Nu ştiu cine s-a aflat galanton la minte şi mi-a luat apele şi numai într-o fântână este apă. Dacă dau un suflet de om, iau o cofă de apă, da dacă nu dau, nu iau nimica. Şi, zice, când mi-ar spune cineva, ce să fac să izvorască fântânile şi pâraiele, apoi, zice, eu aş da jumătate de împărăţie. Zice:

— Iscăleşte.

Se isăleşte şi acela, ia băiatul şi de la el iscălitura, se duce. Mergând el, îtr-o bună de-amiază a ajuns la iad şi la rai. Intră prin

rai, nu grăiseşte nimeni la dânsul. Mese întinse, făclii aprinse, oamenii parcă-s vii. Ia, se întoarnă, se duce în iad. A deschis douăsprezece uşi până a ajuns la Talpa-Iadului. Când a ajuns, da fata împăratului şedea cu lumină, ca şi cum noi amu aici.

— Ce faci, Uliană, fată frumoasă?

— Da de unde ştii că mă cheamă Uliana?

— Tatăl-tău mi-a spus, el zice. Cu cine traieşti tu aici? Zice:

— Cu vrăjmaşul cel mai mare, care-i Talpa-Iadului.

— Te-ai cununat cu dânsul?

 Zice:

 — Nu. Când vine el la mine, eu nu vreau să mă logodesc, el se depărtează, nu se apropie de mine.

— Când a veni el deseară, zice, are să fărâme toate uşile. Are să-i miroase a om pământean. Da tu să începi a plânge, Ion îi spune, şi să ieşi înaintea lui.

Spune-i: “Eu am avut un gând bun, să trăiesc cu tine, da tu de când am venit aici, nu-mi arăţi nimica în gospodăria ta”. Şi dacă a sta el şi te-a întreba: “Ce ai vrut, femeie, să ştii? “,”Măi, omule, zi, eu de când am venit aici, tu nu-mi spui care-s cheile iadului şi care-s ale raiului”. Şi apoi, zice, eu oi şti.

Că ele, cheile, şedeau acolo. Acele din dreapta – ale raiului, da cele din stânga  — ale iadului. Da el n-a ştiut.

— Să-i spui aşa, când erai la tatăl-tău, să-i spui lui, să-l amăgeşti c-ai gândit că numai tatăl-tău e împărat peste toată lunea, da ei, psăne, mai sunt împăraţi. “Al meu tată spune că este un împărat şi are o sută de fălci de livadă şi numai înfloresc, dacă nu rodesc, din ce pricină“, că el, ce zice, trebuie să ştie. Şi unul, zice, nu are apă. Şi tot să-l întrebi, că el tot trebuie să ştie, şi la urma urmei să-l întrebi, are el moarte ori trăieşte cât lumea?

Ei, când a venit, da ea l-a ascuns în a doua odaie şi a pus o albie de fier peste dânsul. Da el la întuneric acolo, fără lumină, apoi scria prin întuneric mai frumos de cum bat la maşini. Aşa scriitor Ionică era. Şi aista spunea, da el tot a scris acolo toate planurile.

Când a venit, fărâmă uşile, fărâmă tot. Da ea începe a plânge, a se munci. Iese înaintea lui, el sare.

— Ce vrei, muiere?

— Măi omule, de când am venit eu la casa ta, să nu-mi spui mie care-s cheile iadului şi care-s ale raiului?

— Femeie blestemată, acelea din dreapta sunt ale raiului, da acelea de pe stânga sunt ale iadului. Şi ce-ai vrut să mai spui?

— Eu, când eram la tata, am auzit iaca aşa şi aşa, parcă eu am gândit că numai al meu tată  e împărat pe lume, da ei psăne că mai sunt. S-a lăudat unul că are o sută de fălci de livadă. Parcă o falce ori două nu era destul? D-apoi atâta!

— Apoi tu nu crezi?

El s-a pus în potrivire cu mine. Şi eu am supt pe de desubt şi am făcut temnic şi am pus trei poloboace. Toţi galbenii mei sunt acolo. Când livada lui înfloreşte, da eu dau foc la galbeni şi-i curăţ de rugină şi nu va avea cât lumea nici o poamă. Da când ar şti cineva în cutare loc să sape aurul cela al meu, să-l pună la o parte, să pună pământ de-al doilea şi ar rodi de n-ar ţine crengile. Aşa ar rodi. Da cine ştie. Numai eu săracul.

— Apoi dă. Da unul a zis că apa, iaca... unul întreabă.

— E, zice, tot m-am jucat eu şi am tras viţele izvoarelor într-o stâncă şi am pus o piatră pe dânsele. Şi acolo, zice, tot aud, gem izvoarele. Când ar fi nişte oameni, vreo zece-cincisprezece cu lomuri de fier să prăvale stânca ceea să se ducă la vale, apoi, zice, izvoarele s-ar porni şi fântânile şi pâraiele ar merge ca din ploaie.

— E-e, îţi mulţumesc, de-amu fac mâncare şi ne culcăm. Da am să te întreb un cuvînt, nu ţi-a fi urât?

— Ce ai să mă întrebi?

— Drăguţ, tu moarte ai pe lumea asta ori tu eşti...

— Da ce mă întrebi de moarte?

— Nu te speria. Te întreb, trăieşti ori... Zice:

— Eu trăiesc cât lumea. Da dacă să vreau să mor eu, de o ciudă ceva, să am, apoi mai uşoară moarte decât mine n-are nimeni pe lumea asta.

— Da cum mori? — tot pe lângă dânsul ea. Zice:

— Dacă ar fi un bărbat, nu..., că tu eşti femeie, da un om să-i tai degetul mic de la mâna stângă, să curgă oleacă de sânge la mine în gură, apoi din mine se face un iaz de păcură. Da să fie un bărbat, nu o muiere ca tine.

— Ei, de-amu culcă-te, că eu fac mâncare.

 El când dormea, puteai să tai lemne pe dânsul.Ea se face a face mâncare. El a adormit. El l-a scos pe Ionică şi i-a tăiat degetul. N-a mai lăsat să-l mai lege. Când i-a picat în gură, apoi a şi luat-o în spate. Şi când a scos-o şi el când a pocnit, s-a umplut iazul de păcură.

Da el ia şi pune mâna şi ia cheile iadului şi se porneşte. Vine, vine... când a ajuns, a ajuns la aist cu apa.

— Ei ce, Ionică? Ai aflat ceva?

— Am aflat. Da mata darul, care te-ai iscălit, îl dăruieşti?

— Da.

— Dă-mi vre-o zece oameni, cincisprezece. Iaca este planul.

S-a dus şi numai a răsturnat piatra ceea de vale şi aşa a ţâşnit apa şi a început a merge apa prin pâraie, prin izvoare, fântânile se umplu şi i-a dat jumătate de împărăţie lui Ionică.

Vine. Vine la aist cu livada. Şi aista tot zice că dă. A luat nişte oameni şi a pus la tot pomul doi oameni, şi a săpat pomii, şi a tras la o parte. Şi când a scos banii aceia de acolo, s-a prăbuşit locul şi a cărat pământ de-al doilea şi a pus pomii aceia a doilea în ordine, cum se cuvine, şi a scos două girezi de galbeni: o gireadă — lui Ion şi una – împăratului. Şi el i-a dat încă jumătate de împărăţie şi l-a făcut un împărat. Amu, venind el pe drum, ajunge la aist cu fata. Când a ajuns aici, o lasă undeva pe..., se duce el singur.

— Ei ce, Ionică, zice, ai aflat ceva? Zice:

— Da.

— Ce ai aflat?

— Am aflat unde îi fata şi am să-ţi spun şi te-i duce, şi îi vedea-o.

— Mare poznă!

— Da, zice, dai ce...

— Ce am grăit, zice, îţi dau.

Când se duce el şi a adus fata, zice:

— Asta. Apoi, zice, cum ai găsit-o, aşa ţi-o dau de soţie. Zice:

— Nu, că eu îs însurat şi îs cununat, zice, am femeie şi am lăsat-o acasă şi nu pot s-o iau eu. De-al doilea nu pot să mă însor.

Apoi avea împăratul un cal, de zbura ca aeroplanul.

— Apoi, zice, îţi dau calul meu.

Şi i-a dat jumătate de împărăţie şi l-a făcut un împărat şi jumătate. El, când a încălecat calul acela, în trei zile a ajuns acasă. Când a ajuns, da socru-său dormea. El o întrebă pe cucoană:

— Unde-i tata?

— Taci, încet, că doarme.

— Scoală, că eu am luat cheile şi, zice, au ieşit toţi din iad. Trebuie să-i strângă la grămadă, să-i dea, să-i închidă şi să-i încuie.

Cund s-a trezit el... şi a văzut, că i-a adus cheile iadului, a luat cheile celea şi s-a pornit. A ieşit din curte, a ajuns la un drum şi a găsit o fântână. Pune cheile celea pe cumpănă şi singur şi-a dat drumul

în fântână şi s-a prăpădit.

 

Da eu m-am pus pe un pai de secară

Şi v-am aşternut o poveste în astă seară, Da dacă m-aş sui pe un cârlig,

Aş mânca un covrig

Şi aş fi om voinic.


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu