Tristi-Copil si Inia Dinia

 


A fost, a fost, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti, nici eu a lehăi ca un purice-a plesni. Şi eu nu-s de când poveştile; îs mai dincoace cu vo două-trei zile. Poveştile pe la poartă trecea când pe mine mama mă făcea. Ş-am luat şi eu una de coadă, ş-am zvârlit-o peste poartă, şi ţ-o spun amu dumitale.

Cică era un împărat bogat de nu se mai afla altul ca el pe sub soare: bani, măi, aur şi argint... ciubere pline de galbeni. Ş-avea numai o fată. Şi ce i-a venit fetei prin minte, c-a zis către tată-su:

— Tată, să-mi faci o mănăstire.

— Ţ-oi face, draga tatei.

— Da iacă cum să mi-o faci: să fie numai de aur şi din argint din sorocoveţi, că ştiu că ai de unde...

Cum n-avea să i-o facă dacă era plin de avere, cum îi stupul! Unde- a-nceput a scoate cu ciuberele bani ş-a plăti la meşteri ş-a dat în scurtă vreme gata mănăstirea: cât din bani zidită, cât cu aur şi argint poleită. Mănăstirea era cam strâmtuţă, nu-i vorbă, dar înaltă.

— Tată — zice fata — eu aici singură, în mănăstirea asta, n-oi şedea. Să te duci prin ţară şi să cauţi douăsprezece fete tot aşa de tinere şi frumoase ca şi mine, să nu mă cunosc eu dintre ele.

Şi s-a dus împăratul ş-a căutat şi-a găsit numai unsprezece fete; iară după ce le-a găsit le-a adus acolo la mănăstire.

— Da, unde-i cea de a douăsprezecea?

— D-apoi n-am găsit-o.

 — Se află să n-o fi găsit?

— Nu-i vorbă, am dat eu peste una, tot aşa de la fel ca voi; da iacă cum îi pricina de n-a venit: fata aceea a avut mamă şi mă-sa după ce-a făcut un copil, a trăit numai v-o trei zile, ş-a murit, ş-amu a rămas fata să-ngrijească de băiat.

— Numai asta-i toată pricina? D-apoi cât îi împărăţia mnitale de mare nu s-a găsit cineva să crească un biet copil? Cât de fără zăbavă, s-aduceţi fata cu copilul aici. Ş-au adus slujitorii fata cu copilul (cu frate-su). Da, ce frumuseţe de copil, de nu mai era altul ca el pe sub soare! Cum l-a văzut fata- mpăratului, îndata mare i-a adus o dădacă şi i-a poruncit:

— Ia copilul şi să mi-l creşti într-o zi, ca alţii într-o lună; şi-ntr-o lună, ca alţi într-un an.

— Aşa oi face.

La un an băiatul era mărişor, putea umbla, putea grăi, cum ar fi unul de iştialalţi la zece-doisprezece ani.

Pe fata-mpăratului o chema Inia Dinia. Iar băiatului, ş-a bătut multă vreme capul cum să-i puie numele, şi s-a ales că pe băiat să-l cheme Trişti-Copil. Amu aude fata că-ntr-o ţară depărtată este o şcoală împărătească ş-a zis, către tată-su:

— Babacă, să iei şi să duci băiatul la şcoala aceea, c-aista, pe cum văd eu, are să fie om scump.

Ş-a pus împăratul doi cai la trăsură şi s-a dus peste nouă mări, peste nouă ţări, peste nouă vineţii, a şaptea-mpărăţie. După ce-a ajuns acolo, i-a lasat băiatului bani de cheltuială, iar el ş-a luat drumul spre casă, ş-a mers multă lume-mpărăţie, ca cuvântul din poveste, mai înainte este. Dar la despărţire, Inia Dinia a zis către băiat, că oricât de mult a şedea acolo la şcoală, de ea să nu pomenească, pentru că de-o pomeni, Trişti-Copil, acasă nu degrabă a veni. Cum a intrat băiatul în şcoală, numai o dată i-a arătat calfa pe hârtia asta, pe ceealaltă, pe cărţi — şi când a venit şi l-a luat la  cercetare, singur calfa s-a mirat: Măi, că nici aşa băiat, încă nu mi s-a dat ochii a vedea şi urechile a auzi. Aista are să fie mare om la vremea vremii!

A stat el în şcoala aceea preţ de-un an, şi-n vremea asta, toată cartea a-nvăţat-o, mai-mai că-l întrecea pe calfă. La împlinirea anului, s-a dus la-mpăratul cel cu şcoala ş-a zis aşa:

— Înălţate-mpărate, eu de-amu mă duc acasă. Cartea cât am avut de învăţat am învăţat-o: n-am la ce mai sta să mai mănânc pâinea străinului.

— Dă, măi băiate! Dacă nu vrei să mai stai, cu de-a sila nu te poate ţine nimenea. Ş-apoi alta: măi dragul tatei — zice către un fecior care-nvaţase cu Trişti-Copil — adă v-un pahar de rachiu şi cinsteşte băiatu ista, că la drum i-a prinde bine. Şi i-a dat un pahar de rachiu. Când să-l puie la gură, răspică Trişti- Copil:

— Aai! bogdaprosti, să fie de sănătatea dumnitale, înălţate bezedè.

Ş-a băut paharul, de duşcă.

— Mai dă-i unul — zice împăratul.

Când l-a pus la gură a zis că să trăiască înălţatul împărat şi să fie de sănătatea lui.

— Mai dă-i un pahar, măi!

Când l-a pus la gură şi pe-aista, a zis că să trăiască toată gloata împărătească şi să fie de sănătatea înălţatei împărătese.

— Mai dă-i un pahar, măi băiate, că-i drumul depărtat.

Când l-a mai pus şi pe-aista la gură, a zis că să trăiască toţi oamenii împărăteşti şi să fie de sănătatea Iniei Diniei.

— Da cine-i aceea Inia Dinia, măi băiate?

— Da cine să fie? Aceea-i stăpâna me(a); aceea m-a crescut şi m-a dat pe mine la carte.

— Noa, de-amu să stai aici, că nu-ţi dăm drumul acasă.

— D-apoi de ce?

— D-apoi ia, până ce n-a veni stăpână-ta; că vrem şi noi să ştim cine-i aceea Inia Dinia.

— Cum are să vie ea, dacă nu ştie nimica ce-i de capul meu?

— A veni ea, la un an, la doi, la trei; ce mai la deal, la vale, până n-a veni ea, nu-ţi dăm drumul. Să-l puneţi la opreală, măi!

Şi l-au pus la opreală pe Trişti-Copil. Nu era închis, avea voie să umble pe-afară prin ogradă, făr’ decât n-avea voie să se ducă acasă. Urât îi mai era bietului băiat, sărmanul! Umbla şi el când încolo, când încolo, mai dihai decât un om beat.

Amu, ce-i vine-mparatului prin minte: să-şi facă nişte dinaluri (binale). Adus-a lemne multe; tocmit-a meşteri şi s-a apucat de lucru. A dat lemnele la topor, la bardă, la şfară, ş-apoi s-a apucat de-nchiet. Trişti-Copil şedea toată ziua pe lemne şi se uita la meşteri cum lucrau. După ce-a închiet lemnele, le-a ridicat sus, care-şi la locul lor; iar băiatul s-a suit şi el acolo sus.

Da, zice calfa meşterilor acelora:

— Înălţate bezedè! Ce şezi, rogu-te, aşa de scârbit?

— Nu-mi mai zice bezedè, că eu nu-s bezedè, eu nu-s de-aici. Eu îs cine ştie de unde: de peste nouă ţări, de peste nouă mări, de peste nouă vineţii, a şeptea-mpărăţie.

— Ee, poi dă, dragul meu, cu mâna ţ-aş lua durerea de la inimă; dară dacă nu pot!

— Ştii ce una, calfă?

— Şti dacă mi-i spune.

— Eşti dumneata meşter?

— D-apoi mai este ca mine altul pe podul pământului?

— Putea-u-ai să-mi faci un cobuz?

— A hăăă, mă miram, ce-ai să mă-ntrebi. Ţi l-oi face cât de degrabă.

— Şi cât mi-i cere?

— Nu mult; ia, de-o ocă de rachiu.

— Ţ-oi da şi de două ocă, numai să mi-l faci.

S-apucă meşterul de cobuz; dar numai seara la lumânare lucra la el, că ziua nu dovedea cu lucru-mpărătesc. În trei seri a dat cobuzul gata. Când l-a pus Trişti-Copil la gură, aşa cânta de se răsuna palatul. A doua zi s-a suit acolo sus şi aceea cântare cânta biatul, că s-a auzit răsunetul tocmai la mănăstirea Iniei Diniei.

— Fetelor — zise ea, dac-a auzit sunetul cobuzului — cântarea asta nu-i a altuia, fără numai a lui Trişti-Copil. El trebuie să fie la opreală. M-a pomenit cumva pe mine, şi iacă amu nu-i dau drumul. Degrabă vă gătaţi cu ce aveţi voi mai frumos şi mai minunat şi să mergem la băiat. Şi s-au-mbrăcat ele şi s-au gătat, au încuiat mănăstirea şi-au ieşit cu toatele afară.

— De-amu ţineţi-vă de mână.

Ş-acelea puteri le-avea Inia Dinia că numai ce s-a înălţat toată ceata în văzduh, şi cât te-ai şterge la un ochi, a ajuns la împăratul cel ce oprise pe băiat. S-a minunat împăratul de frumuseţea femeii acesteia.

— Da la ce-aţi pus băiatul la opreală?

— Da ca să vii să te văd şi eu cine eşti.

— Apoi bine, iacă asta-s, care mă vezi. Dar băiatul unde mi-i?

— Da ia, într-o odaie de-acestea. Atunci numai ce iese şi Trişti-Copil.

— Aşa-i că n-ai ascultat de sfatul meu? Aşa-i c-ai pomenit de mine?

— Apoi aşa-i.

— De-amu, dragul meu, du-te acasă şi să-ţi faci un băţ de fier şi opinci de fier. Ş-atunci mi-i găsi, când s-o roade băţul, de-a rămâne numai cât ţii în mână, şi opincile să se roadă pân-or rămâne numai nojiţele! Să mă cauţi la mănăstirea Calu Gastru într-un pai reazemă

şi într-un păr spânzură.  Unde s-a dat băiatul meu la plâns, de se scutura cămaşa pe dânsul, pentru că vedea că rămâne singur pe lume.

— Nu umbla a-ţi mai face inimă rea — zice Inia Dinia — c-aista-i canunul. Eu, de aceea mă duc la aceea mănăstire, ş-apoi de-acolo are să-ţi fie bine.

Şi s-au ridicat în văzduh Inia Dinia cu cele douăsprezece fete şi s- au făcut nevăzute; iar Trişti-Copil s-a pornit spre casă. Dac-a ajuns acasă, ş-a făcut opinci de fier şi băţ de fier ş-a plecat spre mănăstire. Da, în mergerea lui, nu mai avea drum hotărât. Apuca peste dealuri, peste văi şi peste păduri. De la o vreme a ieşit din nişte păduri ş-a văzut cam depărtişor nişte curţi. El a mers până de-aproape; dar n-a tras deodată la curţi, a tras la nişte odăi. Cei de la odăi l-au întrebat că-n ce fel umblă el pe-acolo “de unde eşti şi unde te duci?”

— Şti-mă Dumnezeu. Nu mi-ţi primi să vă slujesc, să capăt o bucăţică de mămăligă, să nu pcei1 de foame.

— D-apoi te-om primi, măi. Dar carte ştii v’ oleacă?

— Ştiu oleacă.

Şi-l iau şi-l duc la şcoala împărătească. Calfa de-acolo cum l-a văzut, l-a-ntrebat dacă ştie carte.

— Ia, oleacă ştiu.

Şi-i dă băiatului nişte cărţi să cetească. Şi când a prins el a citi, a rămas calfa ca cum ar fi încremenit.

— Măi, măi, carte ştiu; dar acesta mai mai să mă-ntreacă!

Văzând el că Trişti-Copil îi dobă de carte, n-a mai stat de dânsul să-l înveţe, că n-avea ce. L-a pus să cerceteze pe ceilalţi ucenici. Da amu, o seamă de ucenici au prins ciudă pe ist străin şi s-au sfătuit să-l bată, să-l alunge de-acolo. Un băiat de aceia, mai mare de trup şi mai zdravăn, a început a cata pricină lui Trişti-Copil, a sărit la el şi l-a bătut.

Vâzând străinul c-aici nu poate trăi, aşa cam pe după miezul nopţii, a luat şi s-a pornit spre mănăstirea Calu Gastru. Când dimineaţa, calfa dă de băiat că nu-i. Nu se da nimenea să spuie din ce pricină nu-i. Ce folos c-a aflat de ce n-a vrut să mai steie; amu cela era dus în lumea lui.

 Noi să lăsăm pe Inia Dinia acolo la mănăstire şi să vedem ce-a mai făcut Trişti-Copil.El mergând pe drum a dat de-o pădure, a dormit noaptea într-o poiană din mijlocul ei, şi a doua zi pe-amiază a ieşit din pădure şi cum a ieşit, s-a făcut înaintea lui un şes cât vedeai cu ochii. Pe şesul acela se vedeau de departe doi, isbindu-se; dar ce era, el nu putea să ştie. Să fie oameni, să fie cai, măi... ce să fie? Când se mai apropie, vede o zmeuaică bătându-se cu o drăcoaică. Dar ce bătaie se băteau, Doamne! Se făceau două roţi de foc... şi când se izbeau una-n alta săreau bucăţile şi scânteile din ele cine ştie unde.

Dacă l-au văzut, au început a se ruga să le judece el şi cum le-a judeca el aşa s-or lăsa şi ele.

— De ce vă mâncaţi voi şi vă bateţi în felul acesta? zice Trişti- Copil.

— Iacă de ce — răspunde drăcoaica; zmeuaica a făcut copilul acesta, şi după ce l-a făcut, l-a lăsat, ia, încolo; i-a fost lene să-l crească. Eu l-am luat şi m-am necăjit şi l-am crescut până în starea în care-l vezi, ş-amu vrea să mi-l ieie crescut gata. Apoi îi cu dreptu?

— Zmeuaică, să laşi băiatul drăcoaicei, dacă ţ-a fost urât şi greu a-l creşte. Ai fi bucuroasă să vii la masă de-a gata. Să te duci, zmeuaică, în drumul tău, şi tu, drăcoaică, cu băiat cu tot, în drumul tău; dacă vă place.

— Ai... îţi mulţumesc de facerea de bine; pentru treaba asta să ştii că te-oi ajuta şi eu cât de curând,  zice drăcoaica.

— Fi-ţ-ar de cap şi de ciolane, că mi-ai luat băiatul,  zise zmeuaica. Trişti-Copil le-a lăsat şi s-a dus unde-avea de dus. Zmeuaica a apucat şi ea într-o parte; drăcoaica cu băiatul a rămas pe loc. După ce  Trişti-Copil s-a depărtat, că de-abia-l mai puteai vedea, zice drăcoaica sfătuindu-se cu băiatul ei:

— Trişti-Copil ne-a făcut nouă un bine. Se cuvine ca şi noi să-i facem bine. Să te duci să-l ajungi şi să-i fii de ajutor, că în drumul lui are să treacă peste nişte ape, şi l-or sluţi podarii.

— Mă duc, mamă, să-l ajung.

Şi cât te-ai şterge la un ochi, a fost pe-aproape de Trişti-Copil, care s-a cam speriat văzând pe fiul drăcoaicei că vine ca un nour.

— Nu te teme nici leacă, pentru că eu nu vin nici c-un rău, făr’ vin să-ţi fiu mâna de-ajutor până ce-i trece trei ape, c-amintrelea au să te sluţească podarii.

— Apoi hai dară înainte şi-ţi mulţumesc de cuvântul cel bun.

Şi merg ei o bucată bună, până ce ajung la o apă de cele mari.

— Măi podare, îmi trage podul, c-am să trec de ceea parte.

— L-oi trage şi te-oi trece apa, dacă mi-i lăsa să-ţi scot un ochi.

— Te-oi lăsa, grăieşte feciorul drăcoaicei.

Cum au trecut podul, le-a ieşit podarul înainte să-şi ieie vama.

— Giuruită-ţi trebuie, zice feciorul drăcoaicei, ochi îţi trebuie, ochi ţ-oi da. Şi când l-a luat o dată, măi, şi când l-a ridicat în sus, tocmai în mijlocul apei cu capu-n jos l-a zvârlit. Au mai fost ieşit ei nişte oameni şi mai huiau; dar văzând că-i feciorul drăcoaicei, au tăcut molcum. Ieşti doi s-a dus înainte ş-au mers până ce-au ajuns la apa cea mare din mijloc.

— Trage podul, măi, c-am să trec de ceea parte.

— L-oi trage, da pentru asta, să mă laşi să-ţi tai o mână.

— Te-oi lăsa — răspunde tot feciorul drăcoaicei.

Cum au trecut apa, ş-a venit podarul, la vamă, a păţit-o ş-acesta ca şi cel dintâi.

Ş-au mai mers ei — Trişti-Copil şi feciorul drăcoaicei — până ce-au ajuns la apa cea de la urmă — a treia.

— Trage podul şi mă trece de ceea parte, măăi!

— Te-oi trece, măi, dacă mi-i lăsa să-ţi tai un picior.

— Te-oi lăsa.

Şi l-a-necat şi pe-acesta ş-apoi a zis feciorul dracoaicei:

— Eu aş merge cu tine la mănăstirea lui Calu Gastru, da-i departe tare şi-s cam trudit. Mergi sănătos, că eu mă-ntorc înapoi.

— Mergi sănătos şi dumneata, şi bogdaprosti că m-ai adus teafăr pân-aici.

Ş-a mers Trişti-Copil, ş-a mers până ce-a ajuns la un pârâu mare şi repede. Şi era pe pârâul ista o moară de făcea numai piclă1. Morarul, cum l-a văzut, l-a întrebat că de unde-i şi cu ce capăt umblă pe-acolo?

— Şti-mă Dumnezeu. Umblu şi eu să găsesc undeva v-o bucăţică

de mămăligă.

— Dacă ţi-i vorba de-aşa, rămâi la mine, măi băiate, că tot îs eu singur şi n-am pe nimeni de ajutor.

Ş-a rămas Trişti-Copil argat la morarul cela.

Amu iacă cum îi socoteala: la moara ceea venea întotdeauna un om călare pe un poloboc de grâu şi măcina. Trişti-Copil în scurtă vreme a deprins meşteşugul morăriei şi făcea treabă mai dihai decât morarul cel bătrân.

Moara era cu două pietre. Când venea omul cu polobocul, turna

într-amândouă coşurile. La o covată şedea moşneagul şi la alta Trişti- Copil. Văzând morarul cel bătrân ce lucru de treabă bună face băiatul, a mai lasat moara în seama băiatului, iară el s-a dus la târg.

Când a ajuns cel cu polobocul la stăpână-sa, bucătăriţele şi chiar stăpâna l-a-ntrebat cine i-o măcinat grâul, că bun lucru de făină i-a făcut.

— Un băiatanaş îi tocmit slugă la morar, şi băiatanaşul mi-a făcut treaba asta.

— Na, zice stăpâna, să-i duci un galben şi să-i spui că tot de astă

făină să facă.

Apoi, domnule, moara aceea era a Iniei Diniei; iar cel cu polobocul la pităriile ei ducea făina. Nu tocmai tare departe de moară, era şi mănăstirea Calu Gastru, cu chiliile celor douăsprezece călugăriţe.

Omul cel cu polobocul, după ce-a ajuns la moară, a dat galbenul lui Trişti-Copil.

— Na măi, ţi-a trimis stăpână-mea un galben ş-a zis că tot de asta făină să-i faci.

— Ba i-oi face eu pe trei părţi mai bună.

Dar baba morăriţă crăpa de ciudă că n-a luat moşneagul ei galbenul.

— Numai drumurile le păzeşti — probozea1 baba pe moşneag, după ce venise de la târg. Iacă a venit cel cu polobocul ş-a dat băiatului istuia un galben. Nu era mai bine să-l fi luat tu? În loc să ne putem noi hrăni, hrănim un venetic din lume.

— Aăra, măi babă, lasă că ne-om hrăni noi şi singuri, dacă-i vorba de-aşa.

Şi cheamă băiatul şi-i spune să se ducă unde l-a-ndrepta Dumnezeu

— “că eu, dragul meu, nu te mai pot ţinea”.

— M-oi duce, moşule, dac-aşa mi-a fost scris, să umblu pribeag prin lume, ca a nimărui.

Şi mergând băiatul aşa pe drum, se-ntâlneşte cu cel cu polobocul, care ducea făină la mănăstire.

— Bună vremea, om bun.

— Mulţumesc dumnitale, măi băiete.

— Nu mi-i lua şi pe mine pân-acolo unde mergi dumneata?

— Ba lua; dar, nu drept până la curţi, că mă tem să nu-mi bănuiască

stăpâna.

Şi s-a suit Trişti-Copil pe poloboc, şi când mai-mai să se apropie de mănăstire, s-a dat jos şi s-a făcut un zugrav ş-a intrat într-o chilie la o călugăriţă.

— Bună ziua.

— Mulţumesc dumnitale.

— N-aveţi nevoie de-a zugrăvi ceva?

— Ba avem, cum nu.

Şi s-aşează Trişti-Copil ş-a zugrăvit chiliuţa aceea aşa de frumos, de gândeai că eşti pe altă lume, când ai fi intrat acolo.

— Ce mi-i cere pe lucrul care l-ai făcut?

— Ia, nimica; numai sănătate şi voie bună.

Celelalte călugăriţe tare s-au minunat de zugrăveala chiliei.

— Nu mi-i zugrăvi şi mie chilia? zice o călugăriţă.

— Ba zugrăvi.

Şi ce-a făcut la astă călugăriţă, era pe zece părţi mai frumos şi mai minunat decât la cea dintâi. Raiul pe pământ era în chiliuţa aceea.

— Ce mi-i cere pe lucru?

— Ia, v-o zece galbeni.

— Ţ-oi da, că şi face.

Nu mult trece şi vine Inia Dinia pe-acolo şi i-a plăcut şi ei ce-a văzut.

— Nu-i merge să-mi zugrăveşti şi chilia mea?

— Merge, cum să nu merg?

Şi s-a apucat Trişti-Copil de zugrăvit; dar frumuseţe ca la chilia ceea de a doua n-a mai făcut.

Când au rămas în chilie numai Inia Dinia şi cu Trişti-Copil, apoi s-au cunoscut. Amu, iacă de ce-a zugrăvit mai frumos la cea de-a doua călugăriţă: aceea era sora lui dreaptă.

Ş-apoi de-acolea, măi tată, sărutatu-s-au Trişti-Copil cu Inia Dinia, drăgostitu-s-au, strânsu-s-au în braţe, rogu-te, ca cei care nu s-au văzut de-atâta amar de vreme. Şi-apoi mai zi, că erau şi tineri, ş-aşa-i tinereţea asta, bat-o s-o bată!

Eu i-am lăsat pe dânşii acolo petrecând, ca-n vremurile-acelea,

ş-am venit şi v-am spus povestea lui Trişti-Copil ş-a Iniei Diniei.


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu