A I O GA

 


 

A fost odată un nanai, din neamul Samarilor, pe nume Lá. El avea o fiică, Aiogá. Frumoasă fată era Aiogá. Toţi din preaj-mă-i o îndrăgeau. Cineva a spus într'un rând că fată mai fru­moasă decât a lui Lá nu s'a mai pomenit nici pe la ei şi nici în vreo altă aşezare. Dela o vreme, Aiogá s'a înfumurat şi a înce­put să-şi tot privească chipul. Tare se plăcea. Se priveşte şi s'ar tot privi, se uită şi nu şi-ar lua ochii. Ba într'o tingire de aramă se oglindeşte, ba în luciul apei.

Iar de făcut, nimic nu mai făcea de atunci. Sta toată ziulica şi se privea. Şi iacă aşa, a ajuns Aiogá o leneşă fără pereche, într'o zi i-a spus mamă-sa:

   Adă nişte apă, Aiogá! Fata a răspuns:

   O să cad în apă!

   Păi să te ţii de o tufă !

   O să se rupă tufa!

   Te-agăţi de alta mai sdravănă!

   O să-mi sgârii mâinile...

   Iţi iei mănuşile şi nu te sgârii!

   Or să se rupă, a spus Aiogá, şi nu şi-a luat ochii de pe tingirea de aramă: ,,Tare-s frumoasă!" Dar mamă-sa nu s'a lăsat:

   Dacă or să se rupă, ţi le coşi.

   O să se frângă acul...

   Iţi iei un ac mai groscior, a spus tată-său.

  O să mă înţep la deget! i-a răspuns fata. -- O să-ţi pui un degetar de piele groasă.

  Degetarul o să se găurească, a răspuns iar Aiogá. Şi nici gând să se urnească din loc.

Atunci a intrat în vorbă o fetiţă din vecini:

  Să mă reped eu după apă, măicuţă.

Şi s'a repezit fetiţa la râu şi a cărat apă cât a fost nevoie.

Mama a frământat aluatul; a făcut nişte turte de coacăze, şi le-a copt pe plita încinsă. Aiogá a văzut turtele şi i-a cerut mamă-si:

   Dă-mi şi mie, mamă, din turtele celea!

   Is fierbinţi, i-a răspuns mamă-sa, o să-ţi frigi mâinile.

   Păi să-mi iau mănuşile, a spus Aiogá.

   Mănuşile ţi-s ude!

   O să le usuc la soare...

   S'or scoroji, a răspuns mama.

   O să le bat să se înmoaie.

  Te-or durea mâinile! Şi apoi la ce să te trudeşti, frumu­seţea să ţi-o prăpădeşti? Mai bine să dau turta fetiţei celeia. Ea nu stă să-şi păzească mâinile.

Şi femeia a dăruit turta fetiţei din vecini.

S'a îmbufnat Aiogá. S'a îmbufnat şi a fugit spre râu. Cum a ajuns acolo, s'a plecat să-şi oglindească obrazul în luciul apei. Fetiţa cealaltă s'a aşezat pe mal şi a muşcat din turtă. Iar Aiogá a întors capul către ea, gâtul i s'a întins şi s'a făcut lung, lung de tot.

  Ia şi tu din turta mea, i-a spus fetiţa, că mie nu-mi pare rău.

Mai tare s'a supărat Aiogá. A început să dea din mâini, şi-a resfirat degetele, s'a învineţit de furie: cum adică, tocmai ea, ea frumoasa frumoaselor să mănânce dintr'o turtă muşcată? Atâta a dat din mâini, că i s'au prefăcut mâinile în aripi.

    Nimic, nu vreau nimic din mâna ta, gagaga-ga! a stri­gat ea. Şi nu s'a mai putut ţine pe mal, a căzut bâldâbâc în apă şi s'a prefăcut într'o gâscă. Şi gâscă a început să înnoate şi să strige:

    Eu sunt frumoasa Aio-ga-gá! Eu sunt frumoasa Aio-ga-gá!

A înnotat, a înnotat, până ce şi limba părintească şi-a ui­tat-o. Toate cuvintele le-a uitat.

Dar numele nu şi-a uitat, ca nu cumva să piară vestea des­pre Aiogá cea frumoasă. Cum vedea un om începea să strige:

  Aiogá-ga-ga-ga! Ai-o-gá-ga-ga!

 


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu