Bogatanul cel tont

 


Bogăţia nu-ţi aduce înţelepciune. In schimb, lăcomia iţi ia şi ultimul dram de minte...

Au fost odată pe Amur doi oameni: un negustor nican, Li-Fu, şi un vânător nanai, Actanca. Cei doi erau deosebiţi în toate.

Actanca dobora sălbătăciuni, prindea peşte, muncea de când se ţinea minte şi tot sărac era. Li-Fu nu ştia nici măcar încor­deze arcul şi nici deosebească ierunca de gaiţă. De când era nu prinsese niciun peşte şi nici cum arăta năvodul nu ştia. Stă­tea toată ziua în dugheană, învârtea negoţul şi socotea banii. Era bogat. La negustor ajungea tot rodul muncii lui Actanca, ba pentru crupe, ba pentru făină.

Era om lacom şi necinstit Li-Fu. Primea dela Actanca blă­nuri şi însemna în condica lui atâta am luat, atâta am dat. Dar nu însemna pe dreptate. Actanca nu ştia carte şi nu putea socoti cât datorează negustorului.

Aşa se face că, cu cât Actanca vâna mai spornic, cu atât Li-Fu avea preţuri mai neruşinate la mărfurile lui. Aşa se face

vânătorul nu putea să termine niciodată cu datoria ce o avea faţă de negustor.

Actanca nu-şi putea plăti datoria.

Iar Li-Fu venea în fiecare zi şi se răstea la el:

Hei, trântore, ce stai! Mergi de vânează. Nu uita că-mi eşti datornic!

Intr'o zi, pentru o datorie, Li-Fu îi luă vânătorului plasele. De multă lăcomie se prostise de tot negustorul. N'a înţeles că fără scule Actanca nu va mai prinde nimic.

Actanca a chibzuit ce a chibzuit şi după multă gândire şi-a întocmit din vine tari de cerb o cursă. Şi-a aşezat meşteşugit cursa pe poteca pe care veneau fiarele la adăpost. Un mistreţ a trecut pe potecă spre apă şi s'a prins în capcană. Şi iarăşi a avut vânătorul ce mânca.

A pregătit carnea şi a pus-o la fiert.

Li-Fu a simţit mirosul de carne şi a alergat într'acolo. Stri­ga, tropăia din picioare şi bătea cu palma în condica lui cea groasă:

  Ia să-mi plăteşti datoria!

Actanca i-a dat toată carnea. Dar Li-Fu nu s'a mulţumit cu atât. A mai luat şi capcana şi suliţa! Chiar aşa... Aincá, nevasta vânătorului, spuse mâhnită:

Ce-o să ne facem acuma, cinstite Li-Fu? Fără scule nu mai poţi dobândi nicio pradă, nici carne, nici blănuri nu poţi dobândi.

Dar Li-Fu n'a mai stat s'o asculte. A strâns toate lucrurile şi a plecat. Aincá s'a pornit pe plâns. Atunci omul ei i-a zis:

  Nu-i nimic, nevastă, ne-om descurca noi cumva. Actanca a chibzuit ce a chibzuit şi după multă gândire şî-a întocmit un arc micuţ, din lemn tare de tisă, şi s'a dus în taiga.

Ochiul lui era ager, mâna lui vânjoasă. Cu fiecare săgeată dobora câte o pasăre. A strâns multe păsări şi s'a întors acasă. Aincá s'a pus pe treabă, a- jumulit păsările şi le-a fript la frigare.

Li-Fu cel lacom a simţit mirosul de carne friptă şi s'a în­fiinţat iarăşi.

  Ia să-mi plăteşti datoria!

Actanca n'avea cu ce plăti. Li-Fu i-a luat şi arcul cel mic, şi săgeţile, şi păsările. Şi s'a dus. Aincá s'a pornit pe plâns:

  O-ei-ei! Cum o să ne ducem zilele? Actanca a liniştit-o:

        Nu mai plânge, nevastă, hai mai bine să ne gândim. Şi a stat să chibzuiască. A chibzuit toată noaptea. Aproa­pe că şi-a fumat tot tutunul, aşa de mult a chibzuit.

 Dimineaţa i-a zis nevesti-si:

  Vezi de-mi caută nişte răşină.

Aincá s'a dus în pădure şi a cules răşină de brad şi de pin. A cules o grămadă. Apoi a topit-o şi a mestecat-o bine.

Actanca a luat o ulcică de răşină şi s'a dus pe o culme de deal, unde creştea un pin înalt, înalt.

S'a urcat în pin, tccmai în vârf s'a urcat. De acolo a privit în jos: sburau o mulţime de păsări pe acolo. Apoi vânătorul a început să coboare din copac şi să mânjească toate crăcile cu răşina cleioasă. Cobora şi mânjea trunchiul copacului, cobora şi mânjea. Iac'aşa a uns el tot copacul. Pe urmă s'a dus acasă şi s'a culcat.

Dimineaţa şi-a trezit nevasta :

  Hei, femeie, mergi de strânge păsările celea!

Aincá s'a dus la pinul de pe culmea dealului şi a găsit co­pacul învelit în păsăret. Noaptea, sburătoarele veniseră aici să se odihnească şi s'au prins de răşina cea cleioasă. Au dat din aripi, s'au sbătut, dar n'au putut scăpa. Aincá le-a strâns pe toate, s'a întors acasă şi le-a pus la fript.

In vremea asta Li-Fu dcrmea. Dormea şi-şi socotea prin somn câştigurile. Deodată simţi dinspre iurta vânătorului miros de carne friptă. Sări ca ars şi porni în goană către Actanca. De multă lăcomie se scutura şi carnea pe el, mâinile îi tremurau, părul împletit într'o coadă lungă se sbătea, papucii îi săreau din picioare, halatul flutura până mai sus de genunchi.

Iată că ajunse la Actanca. Aici bătu cu palma peste con­dica lui cea groasă şi strigă:

—Hei, omule, datoria nu ţi-o plăteşti, dar carne mănânci.Ia să-mi plăteşti datoria!                                                  

—pot plăti, zise Actanca. Nu pot, cinstite bogătan.

—să-mi dai sculele de vânătoare.

—Păi nu mai am. Nu mi le-ai luat chiar tu pe toate? Li-Fu şi-a vârît mâna toată în ceaunul vânătorului şi a scos de acolo un gotcan. Când a văzut pasărea, aproape că a turbat de furie, şi-a holbat ochii, a tropăit din picioare, s'a învineţit tot — de rău ce era — şi a început să strige cu glas de neom:

—Dar gotcanul cum l-ai prins? Că doar n'o îi venit sin­gur să ţi se culce în ceaun!

— L-am prins fără nicio sculă, răspunse Actanca. N'am fă­cut decât să mânjesc cu răşină trunchiul unui copac. Păsările au venit şi s'au prins de răşină. Numi-a rămas decât să mă duc să le culeg cu mâna goală şi să le arunc în ceaun.

Li-Fu s'a bucurat nespus. „Aha, s'a gândit el, ia te uită, straşnică treabă! Las' că prind eu acuma toate gâştele şi toate raţele sălbatice. Ce-o să mai crească negoţul meu, ohoho! Iar vânătorului n'o să-i mai dau nici crupe şi nici făină!"

Bogătanul fugi acasă şi-şi trimise nevasta să adune răşină din pădure. Nevastă-sa i-a strâns un butoi întreg. Cu chiu cu vai au îsbutit să care butoiul până sus pe un deal cu pini înalţi.

Li-Fu a luat o găleată de aramă şi a pornit a se căţăra în copac. Se căţăra puţin şi mânjea copacul în urma lui. Se că­ţăra şi mânjea copacul.

Când a ajuns în vârf, tot copacul era mânjit cu răşină. Dar mânjit aşa, sdravăn, cu un strat gros — gros şi lipicios, ca să prindă păsări mai multe.

Nevastă-sa îi strigă de pe pământ:

— Hei, Li-Fu, dă-te jos! O să sperii toate păsările. Nu vezi că se apropie un cârd întreg de gâşte? Şi ce mai gâşte, grase, grase de le picură untura în râu!

Negustorul dădu să coboare. Dar copacul era acum lipicios. Cu cât cobora, cu atât se făcea răşina mai tare, mai lipicioasă. Până la urmă nu se mai putu mişca deloc.Li-Fu se lipise de copac. Şi mâinile, şi picioarele, şi halatul lui cel împodobit cu cusături, toate erau lipite de copac. De jos, negustoreasa îl tot grăbea:

Coboară, Li-Fu! Coboară, că-s aproape de tot gâştele. Dar Li-Fu nu se mai putea mişca defel, nici în jos, nici în sus. Atunci strigă nevesti-si:

Nu mai pot coborî. Doboară copacul! Doboară-1, că s'or aşeza păsările şi pe un trunchi doborît.

Femeia puse mâna pe topor şi începu să lovească în tul-pină. Dădea cu atâta putere, încât sburau aşchiile în toate părţile.

Iar Li-Fu striga mereu:

Mai iute, mai iute! Că ne trec gâştele pe alături. Până la urmă, negustoreasa a retezat copacul. Copacul s'a prăvălit şi a strivit pe bogătan. Şi a murit Li-Fu cel lacom. Dar o cracă a lovit-o şi pe negustoreasa. In mijlocul frunţii a lovit-o-şi a căzut femeia drept în butoiul cu răşină.

Butoiul s'a răsturnat şi s'a dus de-a-dura până'n râu, unde s'a cufundat în apă, împreună cu nevasta negustorului celui la­com şi nătâng.

Dar nouă nu ne-a fost milă de negustoreasa, că nu era nici ea mai bună ca bărbatu-său!

Cât despre Actanca, el s'a dus la casa bogătanului şi şi-a luat înapoi toate sculele de vânătoare: şi arcul, şi săgeţile, şi suliţa, şi cursa, şi plasa. Şi s'a pus pe trai — vâna fiara, prin­dea peştele.

De atunci nimeni n'a mai venit să ia rodul muncii lui.


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu