Bogatia cucului

 

 

Nu sta pe gânduri când e să te apuci de treabă. Dacă nu pui mâna, trece şi norocul pe lângă tine, fără să se oprească. Nici n'apuci să-l vezi... şi s'a dus! Intr'un sat trăiau odată trei fraţi: Halba, Adungá şi Poccio Doi dintre ei îndrăgeau meşteşugul vânatului. Se duceau în pă dure după pradă, întocmeau cu măestrie capcane pentru vânat Săgeata pornită din arcul lor nimerea veveriţa din sbor. Fratele lor cel mic le ţinea urma. 

De se duc cumva cei mari la vânătoare de soboli, al treilea, hop şi el după ei. Fraţii aţâţă focul, ridică cortul, se închină pu ternicului Stăpân peste taiga să le aducă izbândă... şi pornesc 1 drum. Poccio rămâne în cort, mestecă fiertura, socoate stefele d pe cer şi visează: „Eh, de-aş pune şi eu mâna pe aţâţi soboli...' Dar aşteaptă partea lui din ce vor dobândi ceilalţi. Da' lui, ne priceputului, nu i se cuvine decât a zecea parte din pradă. Din pricina asta a şi rămas Poccio cel mai sărac dintre fraţi. Dar o bucurie tot are Poccio: când isbutesc fraţii lui să doboare un urs apoi ţine-te sărbătoare, mănâncă până nu mai poate. La asemenea muncă, da, Poccio e în frunte! 

Cei doi fraţi mai mari îndrăgeau şi meşteşugul pescuitului. Se duceau la râu după peşte. Ciopleau cu măes-trie bărci, împleteau năvoade, vânau peşte cu suliţa. Doborau morunul dintr'o lovitură. Scoteau din apă trei peşti dintr'odată, cu suliţa lor cea cu trei dinţi. Poccio, hop şi el după ei. Stă la mal, pune lemne pe foc, socoate frunzele din copaci şi visează: „Eh, de-aşi pune şi eu mâna pe atâta peşte..." Dar aşteaptă din năvodul celorlalţi partea lui. Da' lui, nepriceputului, tot a zecea parte i se cuvine. Din atâta nu prinzi chiag. Dar o bucurie tot are Poccio. Când isbutesc fraţii lui să aducă un morun, apoi ţine-te sărbătoare, înfulecă până nu mai poate; toată lumea mănâncă, mănâncă şi el. In asta nimeni nu-l întrece! 

Aşa îşi duceau zilele cei trei fraţi. Tare îi mai invidia Poccio pe Halba şi pe Adungá. Cu fiece zi creştea belşugul lor. Iar el n'avea nici de unele, tot mai greu trăia. Poccio ardea de dorinţa îmbogă ţirii. Când umbla, nu-şi ridica privi rea dela pământ, doar, doar o să gă sească vreun colţ de urs. E ştiut lu cru că un astfel de colţ aduce bogă ţie. Dacă se întâmpla să dea peste o cârpă, o băga în sân; mai ştii, poate i-o aduce noroc, poate l-o ajuta la îm bogăţire, mai ştii! Nu-şi lua ochii dela copacii cu frunza căzătoare, doar, doar o să-1 găsească pe acela care să poarte cucuruzi de brad. Intr'un rând, Poccio s'a dus cu fraţii lui în taiga. Cei doi au pus mâna pe arc. Poccio a poposit în colibă. Şedea el lângă foc, mesteca un terci şi visa: ,,Eh, de-aş pune eu mâna pe atâţia soboli câte bobiţe sunt în terciul ăsta, tare bine aş mai duce-o!"

De undeva de sus căzu deodată o rămurică uscată. Poccio ri. dică privirea, şi ce să vezi: sus, pe o creangă desfrunzită, se oprise un cuc. Pasărea îşi curăţa penele şi-şi tot mişca în sus şi în jos coada.

— Să ştii că o să fie multe mure la toamnă, se socoti Poccio cu glas tare, e un semn din bătrâni. Vorbise despre semne şi tresări amintindu-şi: bătrânii mai spuneau că, de prinzi un cuc şi-l mănânci, ş'apoi dacă adormi şi dacă mai şi năduşeşti în somn, bogăţia vine singură latine, doar să'ntinzi mâna să ţi-o iei.

Cât era el de leneş, dar de data asta n'a stat locului. Să-ţi treacă norocul pe lângă nas, şi tu să-l scapi? Odată s'a repezit, a pus mâna pe ceaunul cu fiertură şi l-a svârlit drept în cuc. Terciul fierbinte a înfăşurat pasărea şi cucul s'a prăvălit la pă-, mânt. Poccio a înfulecat pasărea cu pene, cu măruntaie cu tot, apoi s'a trântit pe o rână, s'a strâns ghem şi a adormit. Peste puţină vreme i s'a făcut tare cald.

Deodată, ce să mai fie asta, minunăţie curată: Poccio văzu cum unul după altul, din taiga, se ivesc sobolii. In frunte păşea unul mare, negru cum e tăciunele, cu blăniţa lucitoare de-ţi lua ochii. Poccio-leneşul înlemni de uimire: „Măi cucule-cuculeţ!" se bucură el, când se dumiri. Trebue că ieşise din taiga chiar Stăpânul Sobolilor. Venea drept către Poccio. Când a ajuns aproape de tot, a svâcnit în sus şi s'a făcut nevăzut. Dar sobolii ceilalţi, care mergeau după stăpânul lor, veneau să se bage chiar sub mâna flăcăului. Poccio nu s'a pierdut cu firea. A pus mâna pe lingura cea mare şi... ţine-te vânătoare. N'apuca să isbeasca bine pe unul, că se şi ivea altul; răsăreau sobolii, parcă anume să-i vie lui la îndemână, nu alta. Poccio obosise de-a-binelea. In dreapta lui se ridicase o movilă întreagă de soboli doborîţi.

De undeva de sus auzi deodată vocea Stăpânului peste soboli:

   Nu ţi-o fi destul, Poccio?

   Nu, nu! Să mai vie, să mai vie! sbieră Poccio. 

Apoi, schimbând linguroiul dintr'o mână în alta, începu să ridice altă grămadă în stânga sa. S'a înălţat o grămadă aşa de mare, că nici pădurea nu se mai vedea de după ea. 

  Nu ţi-o fi destul, Poccio? întrebă din nou Stăpânul Sobolilor.

  Să mai vie, să mai vie! strigă Poccio iarăşi.

Şi, apucând linguroiul cu mâinile amândouă, începu cu mai multă străşnicie să doboare la soboli. Iată că şi în faţă îi crescu o movilă întreagă. Până la urmă flăcăul osteni de tot. Stăpânul Sobolilor întrebă pentru a treia oară: 

   Nu ţi-o fi destul, Poccio? Ai doborît la soboli, câţi n'ar fi putut doborî nici o sută de vânători. Şi fără să te mişti din loc ai făcut-o. 

Ar mai fi vrut Poccio să strige: ,,Să mai vie, să mai vie!" dar era mai mult mort decât viu, între movilele lui de soboli, aşa că spuse :

  Ajunge!

S'au întors fraţii flăcăului din taiga. Din pricina movilelor de soboli nu mai vedeau coliba. Numai încălţările lui Poccio se zăreau de sub grămezi. L-au tras ei afară şi l-au săltat pe picioare. Poccio s'a aşezat, şi-a aprins luleaua şi a spus:

  Am ostenit; eu m'oi odihni, iar voi vedeţi de-mi jupuiţi sobolii ceia.

Şi s'au pus fraţii lui pe jupuit. Au muncit vreme îndelungată. Se făcuseră numai o apă, de încălziţi ce erau. Zăpada Ii s'a topit sub picioare, s'a desgheţat pământul şi a crescut iarbă verde pe locul acela. Deasupra lor s'a ridicat aburul ca un nor, iar în Picăturile lui străluceau curcubee. Poccio îşi tot grăbea fraţii, îi tot ocăra. In cele din urmă isprăviră...

Deodată, de unde, de ne-unde, s'au ivit câteva sănii trase de câini şi s'au apropiat, alunecând una după alta, până la pi cioarele lui Poccio. Câinii înhămaţi la săniile acelea erau tot unul şi unul, care de care mai arătoşi: toţi cu părul alb, labele negre, hamuri din piele de cerb, bătute numai în ţinte de alamă. Pielicelele de sobol săreau una câte una, dela sine, şi încărcau săniile toate. Şi au pornit cei trei fraţi către sat. In sania din frunte sta semeţ Poccio.

Nici n'au ajuns bine săniile, că negustorii s'au şi adunat la marginea satului să-l întâmpine pe Poccio. Şi s'a pornit o târguiala şi o tocmeală, mai, mai să se pă ruiască negustorii pentru pielicelele de sobol, că erau frumoase blăniţele din cale-afară. Poccio s'a ales cu două pungi de argint, cu halate fără nu măr, cu crupe, făină, dulciuri, să umpli un hambar întreg. Atât de bogat s'a făcut Poccio, că toate neamurile lui îl ţi neau acum la mare cinste. Cădeau noroacele asupra lui, ca zăpada asupra pământului. Poccio şi-a trimis fraţii să-i vadă de năvoade. Flăcăii s'au dus şi s'au apucat să tragă năvoadele. Dar nu era chip să le scoată, n'aveau putere destulă: prea erau pline plasele. Au adu nat ei întreg satul, să le vie într'ajutor. Cu chiu cu vai au isbutit să scoată năvoadele. Fiecare plasă gemea de peşte. Dar nu aşa o plevuşcă oarecare, ci tot moruni, unul şi unul! Au agonisit atâta peşte, cât s'ajungă la tot satul pe-un an de zile. Iacă aşa a fost cu plasele acelea! Poccio a ajuns cel mai de vază om din sat. Flăcăul era bun la suflet. De bucurie s'a gândit să ospăteze toţi oamenii. A pus pe foc un tuci mare-mare, plin cu toată făina şi crupele ce le avea. Apoi a adunat întreg satul şi a spus oa menilor: 

— Mâncaţi cât vreţi!

S'au adunat oamenii şi s'au aşezat în jurul tuciului.

Bătrânii vorbiră aşa: 

   Trebue să hrănim întâi copiii...

   Aşa e, spuse Poccio, să vie mai întâi copiii cei mici.

Un băieţel, cu o lingură micuţă în mână, se apropie de ceau nul cu caşă.Poccio îi spuse:

   Ia-ţi, măi, o lingură mai mare!

   Nu-i nevoie, mie nu-mi trebue prea mult, răspunse băiatul. Apoi îşî cufundă lingura în caşă, luă o singură dată şi... goli tot ceaunul.

 Bună caşă, dar cam puţină, spuse el. Poccio holbă ochii: cum se poate?

Iar oamenii se supărară:

  Cum vine asta, Poccio? Ne-ai Figăduit să ne îndestulezi pe toţi şi n'ai isbutit să mulţumeşti niciun copil. Priveşte-l: se linge pe buze, ar mai mânca dar n'are ce! 

  Nu face nimic, mai cumpăr eu crupe. Chemaţi negustorii să vină la mine, le răspunse Poccio.

Oamenii alergară să aducă negustorii. Poccio desfăcu băierile pungii. Paralele porniră să sară sin gure din pungă şi se rostogoliră ne drumul pe care veneau ne gustorii. Poccio ar fi vrut să le ţie, să le prindă, dar pas de le opreşte; se scurgeau paralele printre degete ca apa. Când Poccio se desmetici, amândouă pungile erau goale-goluţe... 

 Nu-i nimic, şi-a spus Poccio, tot am să isbutesc să-i os pătez! Oi vinde halatele, dar oamenii n'or să rămână nemâncaţi!

Şi s'a dus Poccio prin hambare. Erau acolo fel de fel de ha late: căptuşite, de mătase, din piele de peşte, din piele de cerb Şi din blană de ren. Câte şi mai câte erau acolo, cusute cu fir de mătase, cu lână de ren şi ţesute cu balauri în fir de aur. Aveau halatele acelea bumbi de aramă şi de argint, ba chiar de aur. Poccio cără halatele afară şi strigă să vie alţi negustori. Oa menii se mirară:

 Ce mai vrei să vinzi, Poccio?

  Cum adică „ce să vând"? întrebă flăcăul.

Când se uită, n'avea în braţe decât coajă de mesteacăn, ciugu lită de ciocănitoare. Şi tot coajă de mesteacăn era atârnată şi'n magaziile ce le ştiuse pline cu halate meşteşugit lucrate.

  Nu-i nimic, strigă Poccio, n'am înghiţit eu un cuc în treg? Acum sunt norocos! Ia să vă dau eu din morunii ceia, că am prins destui, să ne-ajungă pe un an de zile!

— Ehe, te-ai trezit şi tu, ziseră oamenii. Nu mai e nici urmă din morunii tăi!

   Dar unde-s? întrebă flăcăul.

   I-a înghiţit cucul.

   Cum adică „i-a înghiţit cucul"?

  Păi, uite aşa: a venit cucul în sbor, s'a aşezat pe capul morunilor, le-a ciugulit din ochi şi s'au dus morunii!... Spuneai că ai înghiţit un cuc, da' se arată treaba că te-a înghiţit cucul pe tine...

Şi oamenii se împrăştiară. De atâta amar şi supărare Poccio s'a culcat să doarmă. Asta ştia el să facă! Din somn s'a auzit strigat:

  Hei, Poccio, scoală frate. Toată viaţa ai să ţi-o treci  dormind! S'a ruşinat Poccio. I s'a făcut tare cald. Şi iată că s'a trezit din somn.    

Când s'a desmeticit, ce să vezi, se afla într'o colibă de vână tor, iar focul se încinsese aşa de tare că-1 dogorea, mai, mai să-l cuprindă pe de-a'ritregul. De aşa palălaie i se scorojiseră şi încălţările în picioare. Poccio şi-a aprins luleaua şi a căzut pe gânduri. Şi cum se gândea el aşa, a zărit chiar lângă colibă o urmă proaspătă de sobol. Pe semne că sobolul trecuse pe când Poccio se găsea toc mai în lumea viselor. Leneşul de Poccio sări în picioare. Puse mâna pe arc, luă schiurile şi o porni pe urma proaspătă de sobol.

— Ehe, îşi spunea el acum, mai bine dobândeşti o singura pielicică cu propriile-ţi mâini, decât bogăţia cucului cu toate no-roacele ei!

Şi pe cât se pare, avea dreptate!


 


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu