Canciuga -Om lacom

 

Întâmplarea aceasta s'a petrecut de mult, de mult, pe când dobitoacele mai înţelegeau vorba omenească. Pe atunci tigrul se mai înrudea cu oamenii. Pe atunci vânătorii Bisancá, din neamul ude, îl aşteptau pe tigru ca pe un oaspete drag la casa omului.

Aceşti Bisancá locuiau la izvoarele râului Coppi. Erau mulţi la număr. Când vorbeau toţi odată, se auzea hăt departe, toc­mai sus pe Aniue. Intr'un an s'a întâmplat să fie atâta vânat, cât n'a mai fost niciodată. Atâtea blăni de soboli, de vidre, de veveriţe, de dihori, de nevăstuici, de urşi şi de vulpi dobândiră ei, câte nu avuseseră niciodată. In satul lor veniră negustorii. îşi vândură mărfurile toate, dar grămezile de blănuri tot atât de mari rămâneau.Bisancá s'au hotărît să pornească spre Amur, să-şi vândă acolo blănile. Douăzeci de sănii mari au încărcat. Au înhămat câinii cei mai voinici. Şi-au pus hainele cele mai bune. In păr şi-au împletit panglici noi, roşii. In oap şi-au pus căciulite din 'blană de cerb pitic, împodobite cu cozi de sobol. Şi-au mai pus şi bogdo — legături albe pe cap. Şi halate albe cusute cu mă­tase şi-au pus. şi nădragi albi au îmbrăcat.S'au aşezat apoi în sănii, au învârtit bicele deasupra capu­lui, le-au proptit apoi între tălpicele săniilor şi au dat frâu liber câinilor.

— Tah, tah! Pot, pot, pot!

Câinii au pornit ca vântul. Nu se mai vedea nimic, decât zăpada spulberată în dreapta şi în stânga, nu se mai auzea de­cât scârţâitul tălpicelor pe zăpadă. Alergau câinii şi lătrau. Auzindu-le lătratul, sălbătăciunile din taiga fugeau din calea lor. Se ascundeau care pe după co­paci, care pe după nămeţii de zăpadă. Iar câinii sburau, sburau ca vântul. Vrednici câini erau aceia, aşa de vrednici, că alergau fără odihnă, fără popas, până şi iucola — mâncarea lor — şi-o în-ghiţeau din mers, fără oprire...In goana lor, câinii săreau şi peste culmile dealurilor; nici că le păsa. Fie ele dealuri, fie văi, fie râuri, câinii sburau drept mainte. Intâi au ajuns sus pe culmile Aniue, apoi pe Hor, apoi în Us-suri, apoi la Amur. Cât au sburat ei aşa, oamenii n'au ţinut sea­ma; au făcut drumul cu voie bună, n'au stat să socotească vre­mea !

Pe Amur, la Mullac, era târg mare. Se adunase acolo no­rod peste norod, din tot locul, mulţime necuprinsă: nanai de pe Amur; nivhi de pe ostrovul cel mare, îmbrăcaţi în piei de peşte; ueghidali de pe Amgun, în sănii trase de câini; oroceni veniţi tocmai dela păşunile cele îndepărtate, purtând cojoace de miel; ulici în încălţări din piele de căprioară, oroci cu torbaza — ciz­me noi, din piele de ren... Da' cine putea sta să numere toate neamurile câte se adunaseră acolo! Că era târg mare, nu aşa!...

Şi negustorii veniseră toţi în păr, mulţi, mulţi: şi manciju, cei cu cozi lungi; şi neca, cei cu fruntea rasă şi unghii netăiate; si din insulele de dincolo de mări veniseră alţi negustori, cu scu­turile lor de lemn şi cu paloşele lor grele.Dar vezi că odată cu negustorii se abătu asupra acelor locuri şi molima neagră. Cum o fi venit, nimeni n'ar putea spune! Să fi venit într'o luntre, sau într'o sanie trasă de câini sau călare pe reni, sau pe jos să fi venit — nu ştiu! Ce haine purta — iarăşi nu ştiu! Ştiu doar atât, că în târgul acela nemă-surat ea era mare şi tare. Oamenii nici nu-şi începuseră bine târgul, că hop şi pa-costea! Molima neagră îi lovi pe toţi. Şi-au început a pieri oamenii Piereau şi nanai, şi nicani, şi neghidali, şi oroceni, şi manciju, şi oroci, şi ulici, piereau deopotrivă vânători şi negustori. Au înţeles oamenii că-i pacoste mare: moartea nu stă la tocmeală cu nimeni, cară pe toţi de-a-rândul. Şi s'au împrăş-tiat care încotro. La cei din Bisancá n'a mai avut cine fugi. Din tcţi oame-nii n'a mai rămas decât un flăcău, Congá. El venise la târg cu frate-său. Dar pe frate-său îl luase molima neagră. Pe toţi ai săi îi îngropase Congá. Dar acum căzu pe gânduri: „Cum să-mi las fratele pe meleaguri străine? Să-1 iau cu mine. Să-1 îngrop în locurile noastre, după datină. Să se ducă în faţa Stăpânului şi să-i spună despre toţi ai noştri!" Congá a întocmit o ladă mare şi şi-a culcat fratele în ea. Apoi a dat jos din sanie toate blănurile — nu-i mai ardea de ele acum... A înhămat ultimii câini, s'a urcat în sanie, a în­demnat câinii şi pe-aici ţi-e drumul, cât mai repede, cât mai de­parte de locurile blestemate, spre casă! Sbura sania, iar flăcăul nu-şi întorcea capul înapoi, fugea din calea molimei. Dar molima neagră venea cu el, ascunsă în lada cea mare, alături de fratele lui...Cât a mers el aşa, cine ar putea spune! întâi a străbătut Ussuri, apoi a-lăsat în urmă Hor-ul, apoi a trecut de Aniue, apoi a depăşit şi culmile munţilor.

In munţii aceia se întindea un podiş de piatră. Pe podi­şul de piatră era o aşezare de tigri. Acolo sălăşluia o sumede­nie de fiare. Multe drumuri duceau spre aşezarea   tigrilor   şi toate erau aşternute cu oase şi cranii omeneşti. Congá ajunse la drumul tigrilor. In mijlocul drumului sta o namilă de tigru. Când a dat cu ochii de flăcău, fiara s'a dat peste cap şi s'a făcut om. Apoi a dat bineţe flăcăului şi l-a întrebat cum a fost la târg, ce a făcut, ce veşti noi a adus. Congá i-a povestit ce pacoste s'a abătut asupra lor, i-a îm­părtăşit veştile rele pe care le-a adus cu sine. Omul tigrilor a clătinat din cap a jale şi 1-a îndemnat: 

— Du-te acasă. Când o fi să-l  îngropaţi pe frate-tău, oi veni şi eu să plâng. A fost un vânător destoinic flăcăul, îl ştiam...Apoi s'a dat iar peste cap, s'a făcut tigru şi s'a dus. Congá a trecut drumul. De acolo nu mai era mult până la satul lor. Iată ca ajuns acasă. A povestit maică-si şi celorlalţi oa­meni toate necazurile. Bătrâna a deschis lada ca să-şi ia rămas bun dela fecioru-său. 

A deschis lada, da' a slobozit şi molima...Şi s'a pornit molima prin sat, a colindat tot satul. Au pierit şi aici oamenii până la unul. N'au rămas vii decât frăţiorul şi sora cea mică a flăcăului Congá. Ba şi şamanul Canciuga a rămas. Şamanul era fricos şi lacom. Niciodată şi cu nimic nu ve­nea într'ajutor alor săi. Dacă a văzut că afară de el au mai rămas în viaţă şi cei doi copii, ce s'a gândit: „Până s'o trece molima, o să trăesc singur şi singur o să mănânc. La ce să mă îngrijesc şi de copiii aceia? Dacă le dau şi lor de mâncare, nu-mi mai rămâne mie." 

Şi şamanul a închis copiii în iurta lui Congá, s zăvorît uşa pe dinafară, ba a şi proptit-o cu o bârnă. I-a lăsat singuri pe copii. Apoi a intrat în iurta lui, a ferecat uşa şi s'a aşternut pe mâncat. Sta şi mânca. La început nu ieşea defel din casă. Pe urmă, lăcomia lui a înfrânt spaima: „De ce să se strice bunătate de merinde în casele satului ăstuia părăsit! şi-a zis şamanul. Ştiu, dela morţi n'ai voie să iei nici de unele, e păcat fără seamăn. Ş'apoi, mâncarea celor duşi o străjuesc duhurile rele. Dar nu-i nimic! Ele-s multe, eu sunt singur. Când m'or vedea, duhurile se vor repezi cu toatele asu-pra mea, se vor ciocni între ele, o să se încingă o bătaie şi or uita de mine!"  Canciuga porni să colinde iurtele şi să adune mâncarea ce­lor morţi. A adunat poame de pădure, murate, untură de focă, carne de cerb, burţi de nisetru, rădăcini uscate, turte de mălin, toată merindea din sat a adunat-o şi s'a aşternut pe mâncat. Sta şi mânca. Iar în iurta lui Congá plângeau cei doi copii. Atunci veni în sat namila de tigru. Se dădu peste cap şi se făcu om. Omul văzu că pe coşurile caselor nu se strecoară niciun fuior de fum, pe uliţă nu-i picior de om, nu răsună nicio dairea, nu se aude niciun câine, totul e tăcut şi mort. Venise să plângă pe fratele flăcăului Congá, dar văzu că nu va afla destule la­crimi să poată plânge pe toţi câţi s'au stins în satul acela. 

In iurta flăcăului Congá omul auzi un scâncet. Deschise uşa şi văzu pe cei doi copii. Ii luă în braţe şi porni să colinde satul, în căutare de om viu. Dar vezi că nu era nimeni să răs­pundă la chemarea lui... Colindă satul şi ajunse la iurta şamanului Canciuga. Dădu să deschidă uşa, dar nu fu chip. Casa însă nu era goală — înă­untru se auzea cineva mişcându-se şi morfolind. Atunci ciocăni în uşă. Canciuga auzi ciocănitul, dar socoti că sunt fraţii cei mici ai flăcăului Congá. ,,Or fi ieşit din iurta lor şi au venit să ceară de mâncare", se gândi el. Şi cum se găsea cu gura plină, înghiţi mâncarea şi strigă: 

  Plecaţi, nu-mi cereţi nimic, că şi eu sunt flămând. Omul tigrilor vorbi aşa:

  Ehe, Canciuga, ai uitat cum glăsuieşte legea oamenilor pădurii: ajută celui slab, hrăneşte pe cel flămând, adăposteşte pe orfan! Aşa se purtau ude~. Aşa se vor purta şi de-aici înainte. Cât despre tine, locul tău nu-i printre oameni. De trei ori vei fi gata să te prăpădeşti, de spaimă mare. In trei rânduri te vei schimba, tot mai mic se va face trupul tău, tot mai mare lăco-mia ta. Asta să-ţi fie viaţa, până când va fi să te ştergi cu totul de pe faţa pământului. 

Aşa vorbi, apoi se dădu peste cap şi se făcu iarăşi tigru. Luă pe cei mici în spinare, îi duse în satul tigrilor şi zise ălor săi:

— Ăştia sunt copiii unui neam al meu. N'are cine-i ţine...

Copiii rămaseră acolo. Tigrii le purtau de grijă. Pen­tru ei erau bucăţile cele mai bune. Pentru ei, orice pradă dobân­dită. Copiii au început să crească. Tigrii i-au botezat cu nume noi, pentru ca molima neagră să nu vie în casa lor cea nouă, ci tot după urma numelor celor vechi să alerge. Fetiţa se chema acum Inga, iar băiatul — Egda. In vreme puţină copiii crescură mari. Inga se făcuse meşteră în cusături, iar Egda vânător des­toinic...Şi iată că veni vremea când bătrânul tigru îi scoase dincolo de drumul tigrilor şi-i îndreptă pe drumul oamenilor; le spuse datina, îi învăţă cum să păzească legea ca să nu greşească. Apoi se întoarse în satul de piatră al tigrilor. 

Iar Inga şi Egda au pornit către oameni. In drum au trecut prin satul lor. Potecile ce duceau spre sat erau năpădite de buruieni. Egda smulse un smoc de iarbă şi-l aşeză în chip de semn în capul potecii: să ştie oamenii ce şi cum, să-şi cate de drum, să nu zăbovească prin acele locuri. Acestea au fost întâmplările copiilor. Iar cu şamanul Canciuga uite ce-a fost. După ce omul tigri­lor sfârşise atunci ce avusese de spus, nasul şamanului începuse a se lungi, din gură i-au răsărit doi colţi lungi, în spinare i-au crescut peri de blană ţepoasă; iar la. mâini şi la picioare — co­pite. Canciuga se făcuse mistreţ. Se făcuse mai mic de stat, dar lăcomia-i crescuse. Întâi isprăvi de mâncat tot ce era prin iurtă, apoi fugi în taiga. Acum râma după rădăcini şi le rodea, smulgea iarba şi o rumega, umbla după jir şi-l mesteca, se înneca de lă-comie, se ghiftuia — dar de săturat nu izbutea să se sature. Co­linda taiga ziua toată, mesteca, rumega, rodea, dar tot nu se sătura. înfuleca şi'n somn, clefăia, molfăia, plescăia; vedea nu­mai jir şi măruntaie de pasăre şi câte alte de-ale gurii. Iar cum se" scula din somn, iar pornea să se îndoape. Se ghiftuia, dar burta-i rămânea tot deşartă.

Intr'un rând, Canciuga s'a întâlnit cu Inga şi Egda, întorşi din aşezarea de piatră a oamenilor tigri. Cum i-a văzut Canciuga şi-a zis: „O să-i înghit şi în sfârşit o să fiu sătul!" Şi s'a aruncat asupra celor'doi fraţi ai flăcăului Congá.  Egda făcu vânt suliţei sale şi Canciuga-mistreţul se pră­pădi de spaimă. Se rostogoli peste cap şi se făcu râs. Motanul sălbatic rânji, căscă botul, arătă colţii şi se aruncă să-l înghită. Şi iarăşi Egda făcu vânt suliţei sale şi iarăşi se prăpădi de spaimă Canciuga-râs. Se rostogoli peste cap şi se făcu şobolan. Era mai mic de stat, dar lăcomia îi crescuse încă mai mare. Şo­bolanul holbă nişte ochi roşii, bătu pământul cu coada-i golaşă, rânji dinţii ascuţiţi şi se aruncă asupra flăcăului, gândindu-se: ,,Acu'l înghit şi-o să fiu sătul!" 

Iar Egda numai ce-şi abătu mâna asupra spurcăciunii, că şobolanul Canciuga se prăpădi pentru a treia oară. Se rostogoli peste cap şi se făcu gornic-lacom, adică un gândac de cei negri. Atât de lacom, încât macină pinul de o sută de ani, de-l preface în praf şi pulbere, măcar că-i micşor de felul lui. Şi se porni pe sbârnâit gornicul, desfăcu larg aripile, bătu din mustăţi, arcui picioruşele, şi când se repezi odată în sbor, drept pe fruntea flă­căului se opri. Căscă o gură mare, de ziceai că-l înghite de viu,, nu alta. De data asta Egda se mânie de-a-binelea:

— Apoi dacă nu te laşi de răutăţi şi nici de lăcomie nu te lepezi, numai tu eşti de vină, nu eu. Tu să tragi ponoasele, că eu nu ţi-am căutat gâlceava. 

Sfârşi de spus vorbele acestea şi se plesni cu mâna peste frunte.Şi nimic nu mai rămase din gornicul acela — decât numai o mică pată umedă. De data asta, Canciuga — om lacom, cel s'a sgârcit la pâinea copiilor, se prăpădi de-a-binelea. De mâna lor s'a prăpădit.

Şi nimănui pe lume nu i-a părut rău după el.


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu