Cele sapte incercari

Lucrurile acestea s'au petrecut de mult, de mult, pe vremea când neamul ude socotea că stâncile sunt oameni de piatră, ur­sul - om de taiga, peştele — om de apă, arborele — om de lemn. Pe vremea aceea oamenii treceau prin tot soiul de întâm­plări, întâmplări care astăzi nu se mai pot petrece.

Trăiau pe atunci doi fraţi: Solomdigá şi Indigá. Satul lor se afla la izvoarele râului Coppi.

Tată n'aveau flăcăii — murise. Dar înainte de a-şi da du­hul, el poruncise celor doi fii ai săi:

— Nu vă despărţiţi unul de altul. Dacă unul dintre voi o va duce greu, celălalt să-i vie în ajutor. Amândoi să priviţi în aceeaşi parte, mereu înainte. Aşa să faesţi, cum v'am învăţat.

Bătrânul muri. Cei doi fraţi îşi prinseră în cozile împletite nişte panglici albe. îşi culcară părintele în sicriu, iar sicriul îl aşezară cu picioarele spre răsărit, pentru ca şi după moarte tatăl lor să poată vedea răsăritul soarelui. Şapte zile de-a-rândul au cărat de-ale gurii la groapă, ca să aibă sufletul răposatului ce mânca.

Apoi s'au dus la vânătoare.

„Amândoi să priviţi în aceeaşi parte, mereu înainte", le spu­sese tatăl lor. Indigá, fratele cel mic, mergea acum pas cu pas în urma fratelui său, dar se tot uita în lături; avea ochii ne­astâmpăraţi şi nu-i prea plăcea să se uite mereu în acelaşi loc.

Au mers aşa flăcăii, au mers şi au mers. Indigá se tot uita în lături. Deodată auzi un foşnet nedesluşit. Se'ntoarse şi văzu într'un tufiş un tigru care se pregătea să sară asupra fratelui său. Solomdigá n'a mai apucat nici suliţa să-şi pregătească şi nici cuţitul să şi-1 scoată. Indigá era mai în urmă. Ar fi putut să-şi repeadă suliţa în fiară! Dar vezi că inima flăcăului se fă­cuse inimă de iepure. Se speriase de moarte. Căzu cu faţa la pământ, strânse palmele şi se rugă de tigru să-şi vadă de drum. să le dea pace.

Multă vreme rămase Indigá cu capul în pământ. Apoi îşi ridică privirea. Dar nici frate-său, nici tigrul nu mai erau nicăieri. Amândoi se făcuseră nevăzuţi. Nici urma nu li se mai vedea. Inima flăcăului se strânse de mâhnire. începu să-şi strige fra­tele. Strigă, strigă, dar nu-i răspunse nimeni. Numai dealurile îi îngânau chemarea, de parcă-şi râdeau de el:

„So . Io - om!  Di - di! Ga - ga! A - a - a!"

Lacrimile umpleau ochii flăcăului. Ce va face acum fără frate-său? Ce va spune neamurilor? Cum va şterge ruşinea asta?

Plânse el ce p'ânse, dar n'avea încotro; acasă îl aştepta maică-sa, trebuia să aducă vânat.

Indigá porni să cerceteze capcanele. Intr'una din ele încă puse un jder. Cum îl zări pe Indigá, jderul începu să strige la el:

  Piei din calea mea, nevrednice, ţi-ai pierdut fratele! îşi roase laba prinsă în capcană şi fugi, sărind în trei picioare.

Indigá porni să cerceteze laţurile. Intr'unul din e'e se prin­sese un dihor. Cum îl văzu pe Indigá, începu să strige:

  Ţi-e şi silă să cazi în mâna unuia ca ăsta! Ţi-ai pisrdut fratele, netrebnice! Se smulse din laţ şi dispăru în taiga.

Apoi Indigá ochi o gâscă sălbatică. Săgeata sbură şi se infipse sub aripa gâştei. Pasărea smulse săgeata cu ciocul, o svârli înapoi flăcăului şi strigă:

  Cum să cazi pradă unui om ca ăsta? Şi-a pierdut fratele, Indigá-ga-ga!

Şi gâscă se ridică în aer până deasupra râului, căzu în apă şi se înnecă.

Nici sălbăticiunile şi nici păsările nu voiau să'ncapă pe mâna unui flăcău cu inima de iepure.

Indigá se aşeză şi căzu pe gânduri. Chibzui multă vreme; termină de fumat tot tutunul, apoi fumă şi tot muşchiul din jur. Sângera inima flăcăului. ,,Mi-am pierdut fratele, se gândea el. Rău lucru să-ţi pierzi frateb. Sângerează inima. Iţi pierzi lu­leaua şi tot nu găseşti astâmpăr până n'o afli! Dar mi-te să pierzi un frate... Da! Trebue să pornesc în căutarea iui Solomdigá. De l-oi găsi, va înceta să-mi sângereze inima. Iar de nu, m'oi pră­pădi şi eu, şi inima va înceta să-mi sângereze!"

Indigá se întoarse la maică-sa, căzu în genunchi în faţa ei şi-i povesti totul din fir-a-păr. Povesti maică-si cum i se făcuse inima ca de iepure. Femeia îl îmbrăţişa. Şi cu ochii plini de la­crimi, îi vorbi aşa:

  Tatăl vostru v'a învăţat să priviţi tot înainte. Tu nu l-ai ascultat, ţi-ai pierdut fratele şi te-ai ales cu o inimă de iepure. Porneşte la drum să-ţi afli o inimă vitează, să-ţi afli fratele! Din pricina fricii l-ai pierdut. Numai prin îndrăzneală îl vei putea găsi.

Şi-a strâns Indigá luleaua, scăpărătoarea, cuţitul şi suliţa şi-a pornit la drum. Dar încotro s'o apuce, nu ştia. Până la urmă s'a îndreptat spre Soare-apune.

Pe drum a întâlnit un şarpe, care se târa pe jos, şi l-a în­trebat pe unde să-şi caute fratele. Şarpele n'a ştiut să-1 îndrume. S'a dus flăcăul mai departe şi a întâlnit un şoarece, care a1erga pe pământ. L-a întrebat dacă n'a văzut cumva pe Solomdigá. Dar şoarecele nu-1 văzuse. S'a dus flăcăui mai departe şi a în­tâlnit o veveriţă, care se căţăra pe copaci. A întrebai-o şi pe ea. Nici veveriţa nu-i văzuse fratele. A ajuns apoi la malul unui râu.

Acolo a văzut peşti, care înnotau prin apă. A întrebat şi peştii dacă nu-1 văzuseră pe Solomdigá. Nu. Nu-1 văzuseră nici peştii. S'a dus flăcăul mai departe. A dat de o broască verde, care sărea, şi a întrebat-o şi pe ea. Nu văzuse nici broasca nimic. Mai întrebă o pitulice, care sbura. Păsă-ruica îi răspunse că ea sboară aproape de

pământ, nu vede departe şi nu l-a zărit pe Solomdigá. L-a întrebat flăcăul şi pe cocostârc, care sboară mai sus. Nici co­costârcul nu-i văzuse fratele. Dar l-a îndrumat:

  Pe vultur să-1 întrebi; el sboară sus de tot, mai sus decât toţi.

Indigá s'a dus la vultur să-1 întrebe dacă n'a văzut cumva încotro a târît tigrul pe frate-său, Solomdigá.

  E departe fratele tău, spuse vulturul. N'ai să-1 poţi găsi decât dacă vei isbuti să înfrunţi cele şapte încercări. Acum ai o inimă de iepure, dar când vei avea inimă de viteaz, vei isbuti să-ţi afli fratele! Vulturul îşi smulse o pană şi vorbi iarăşi: Eu am să te ajut. încotro va sbura pana, într'acolo să te îndrepţi.

Pana sbură spre Soare-apune. Indigá o porni după ea. Cât a mers el aşa, nu ştiu. A trecut trei pâraie. Pana sbura mereu înaintea lui. Indigá nu mai privea decât înainte, aşa cum

îl învăţase tată-său. Umbla mereu Indigá, flăcăul care-şi pierduse fratele.

Şi aşa ajunse la malul unui râu. Pana de vultur o luă înainte, peste râu. Indigá îşi ciopli o barcă şi-o împinse în apă. Râul se învolbură, faţa apei se în­creţi, se iscară valuri mari şi râul începu să fiarbă. Spumega apa şi bolborosea ca într'un ceaun pus pe foc... Aburi grei se ridicau dela faţa apei. O ceaţă deasă se întinse peste văi. Barca flăcăului se sco­roji, se încovoie şi se duse la fund. Peştii râului fierseseră şi pluteau cu burţile în


sus, holbându-şi ochii albicioşi la Indigj Flăcăul se înfiora de spaimă, dar nu dădu înapoi, ca să nu rămână cu inima de ie­pure pentru toată viaţa. îşi spunea: „Asta, pe semne, încă nu-i mare lucru. Incercările-s abia de-acum încolo".

Indigá îşi propti arcul între doi co­paci, struni coarda şi o agăţă cu o ţan­dăra, să stea întinsă. Apoi potrivi o săgeată în arc, se prinse cu o mână de săgeată, iar cu cealaltă frânse ţandăra. Ţandăra sări, coarda sbârnâi, arcul se destinse, iar săgeata porni în sbor. Porni în sbor peste râul care fierbea. Aburii îl înconjurau şi-i ardeau pielea. Indigá răbda... Şi era largă apa aceea. Cât a sburat, l-a pârjolit tot dogoarea. „Nu-i lucru mare, şi-a spus el, creşte pielea la loc".

Săgeata coborî la mal, dincolo de râu. Indigá sări în picioare. Pana de vultur plutea în aer; îl aştepta. Cum atinse Indigá pă­mântul cu picioarele, pana îşi luă sborul, iar flăcăul o porni după ea, înainte.

A mers el şi a tot mers... A sărit peste trei pâraie, s'a căţărat pe trei dealuri şi iată că între doi munţi apare o vale, toată nu­mai de piatră. O potecă îngustă ducea spre acea vale. Şi era poteca semănată de oase şi străjuită de ţeste. S'a înfiorat de spaimă flăcăul. Dar pana de vultur sbura chiar de-a-lungul potecii aceleia, drept către valea de piatră. In vale, Indigá văzu o aşezare de tigri. Fo­iau tigrii pe acolo ca viespele în jurul scorburii. Sfâşiau prada, şi-o smulgeau unul altuia, rânjeau şi se încăierări între ei. Urlau fiarele de parcă însuşi Agdî-tu-netul s'ar fi deslănţuit deasupra văii.

Vana de vultur sbura peste valea ti­grilor.


Indigá simţea cum i se sbate inima în piept: „O să fiu sfâ-. şiat", îşi spunea flăcăul

îşi luă rămas bun dela viaţă şi trase ultimul fum din lulea.' Atunci îşi aminti de scăpărătoare. Smulse de pe jos un smoc de iarbă uscată şi îl răsuci şomoiog. Apoi şi-1 aşeză pe creştet, sca­pără şi-i dete foc.

Iarba uscată ardea pălălaie, de parcă era un rug întreg pe capul flăcăului. Cu şomoiogul în creştet, Indigá se repezi să străbată mulţimea de fiare. Tigrii se împrăştiară în toate părţile. Nu vedeau decât focul. Pe Indigá nu-1 mai vedeau. Urlau tigrii, biciuiau pământul cu cozile, îşi căscau larg boturile roşii. Iar Indigá, pe-aici ţi-e drumul. Se strecura printre ei şi se gândea: „Asta, pe semne, încă nu-i mare lucru, încercările-s abia de-acum încolo." Străbătu valea de piatră, doborî un tigru, îşi potoli setea cu sângele fierbinte, luă cu sine o halcă de carne şi-şi svârli în spinare blana fiarei ucise.

Pana de vultur îl ajunse din urmă şi pluti deasupra capului său. Cum îşi termină flăcăul treburile, pana porni mai departe. Nu-şi alegea drumul, sbura drept înainte. Indigá, după ea. Sări trei pâraie, străbătu trei dealuri, trecu trei râuri. Dincolo de cel de al treilea râu începea pădurea.

Era deasă pădurea, iar copacii, înalţi de ajungeau până la cer. De deasă ce era, nici raza soarelui n'o putea străbate, nici vântul n'o putea pătrunde. Curpeni lungi se împleteau prin­tre ramuri şi atârnau de copaci. Crengile lungi se încolăceau, se descolăceau, încercau să te apuce ca nişte mâini cu ghiare înfio­rătoare. Lăsau calea liberă jivinelor, omului însă, ba. Indigá desluşi printre ramuri multe oase omeneşti, albite de vreme. Flăcăul fu cuprins de spaimă. Inima prinse să i se sbată in piept, mâinile să-i tremure, dar îşi spuse în gând: „Asta, pe semne, încă nu-i mare lucru, încercările-s de-acum încolo". Se înfăşură în pielea tigrului, tăie carnea în bucăţi mari şi le înşiră pe su­liţă. Aşa pătrunse el în pădurea aceea.

Copacii se aplecau spre Indigá; adulmecaseră izul de carne, întindeau către flăcău crengile-ghiare. Cum se apropia una, acesta îi arunca o bucată de carne.   Copacii îşi smulgeau unul

altuia carnea primită. Se încin-se o luptă înfricoşătoare. Ramu-rile se isbeau una de alta atât de amarnic, încât pădurea se um-plu de cioturi şi coajă. Iar In-digá se strecura tot mai departe si mai departe, păşind după pana de vultur. Ba mai şi rupea rămurele din copacii aceia. „S'or usca şi mi-or prinde bine, se rândea el, o să încing un foc când mi-o veni la socoteală."

Pana de vultur sbură mai departe. Indigá, după ea. Sări şase pâraie, străbătu şase dea-luri, trecu şase râuri.


Iată că ajunse la o mlaştină. Pana sbură drept înainte. Da' Indigá ce să facă? începu să arunce rămurelele acelea în mlaş­tină. Le svârlea una câte una şi păşea apoi, călcând pe ele. Ramurile se cufundau în apa mlaştinei. Mlaştina bolborosea. Flăcărui albastre pâlpâiau pe faţa apei. Aşa merse Indigá până la mijlocul mlaştinei. Acolo i se ivi în cale un moşneag coco­şat. Un singur picior avea omul acela şi o singură mână. Spaima cuprinse sufletul flăcăului. Inima porni să i se bată în piept, mâinile şi picioarele să-i tremure. Indigá ştia pe moşneagul acela, măcar că nu-1 mai văzuse până atunci. Era Boco. Boco, cel ce numai nenorociri pricinueşte oamenilor. Boco, cel ce |poartă oamenii prin mlaştini până ce smârcul îi suge la fund. Boco întrebă:

  încotro, flăcăule?

  Pe tine te căutam, îi răspunse Indigá, ştiind că n'are ce pierde, minţindu-1.

  Iacă-mă-s, vorbi din nou Boco. Ce nevoie ai tu cu mine?

  Am auzit dela oameni, spuse Indigá, că singurul tău pi­cior e mai tare decât două de-ale noastre... Da' nu-mi venea

cred. Şi uite, am venit să văd. Ia, hai ne măsurăm, care o să sară mai sus. \ noi în sat nimeni nu sare mai sus ( mine.

  Haide, începe tu, spuse Boco. Şi Indigá sări, sări sus de tot, pesj

vârfurile copacilor. Iar când sbură în joi îşi depărta picioarele şi nimeri pe rămi relele pe care şi le aşternuse el mai îna inte dar tot se cufundă în mlaştină, pân la brâu. Dacă nu erau rămurelele, s înneca în mlaştină.

Boco isbucni în râs.

Asta-i săritură? Să-ţi arăt eu cun se sare!

îşi îndoi piciorul, şi când mi ţi-1 desdoi odată, sbură până'i nori! Acolo se dădu peste cap şi o porni înapoi...

Când a căzut, nu s'a mai oprit până'n fundul mlaştinei Cât a sburat, cât s'a întors, cât s'a străduit să iasă la suprafaţă: până s'a frecat la ochi, Indigá a tulit-o pe rămurelele lui, a stră­bătut mlaştina şi a ieşit pe pământ sănătos. Acum flăcăul sta pe uscat, nu se mai temea de Boco, nu-1 mai putea înneca necu­ratul.

„Asta, pe semne, încă nu-i lucru mare, încercările-s abia de-acum încolo", se gândea Indigâ.

Iar Boco, din mlaştină, striga după el:

  Hei, flăcăule, ai văzut cum se sare? Ia fă-te încoa!

  Nu mai mă vezi tu! răspunse Indigá. Am eu altele mai bune de făcut.

Pana de vultur sbură mai departe. Indigá nu apucase nici măcar să se usuce. Porni înainte, aşa plin de noroi cum era.

Nouă pâraie trecu, nouă munţi străbătu, îşi toci încălţările. Acum călca desculţ, mergând tot înainte. Mai trecu şi nouă lacuri...

Din ultimul lac îi ieşi în cale, descolăcindu-se, un balaur uriaş. Era acoperit cu solzi strălucitori de piatră şi scuipa foc pe gură. Ardea iarba, ardea pământul pe unde trecea el. Balau-rul sufla asupra flăcăului pălălaie arzătoare. Arseră hainele lui Indigá şi sprâncenele i se pârliră. Iar inima lui se înfiora de spaimă. Se făcu alb la faţă, mâinile şi picioarele începură a-i tremura, fruntea i se îmbroboni de sudoare. Dar flăcăul tot mai. află putere să-şi ţină firea: „Asta, pe semne, încă nu-i nimic, încercările-s de-acum încolo". îşi luă inima în dinţi şi strigă către balaur:

— Hei, balaure, dacă vrei să mă'nghiţi, apoi începe cu bu-cata cea mai fragedă! Poate ţi-o fi deajuns!

Săltă dela pământ o piatră grea, o înveli în noroiul în care era acoperit şi o aruncă în gura căscată a jivinei.

Balaurul se'nnecă, nu putu înghiţi piatra şi nici vărsa foc asupra flăcăului nu mai putu, că-i stătuse piatra în gât.

Până să se desmeticească jivina, Indigá o întinse, şi pe-aici ţi-e drumul.

Iar pana de vultur sbura tot înainte, nu-şi alegea calea defel.

Nouă pâraie sări Indigá, nouă dealuri urcă, nouă lacuri trecu, nouă păduri străbătu. Umbla desculţ, îşi tocise până şi carnea de pe tălpi. Aşa ajunse el la o trecătoare de piatră...

Aici îl întâmpină o încercare şi mai înspăimântătoare ca celelalte: peste tot roiau pietre vii. Se răsturnau, se rostogoleau, îl urmăreau cu privirea şi vorbeau în limba lor pietrească.Pana sbura tot înainte. Indigá, după ea.

Deodată, dintre pietre se ridică în calea flăcăului un om. Dar ce om! Altfel, nu ca toţi oamenii: avea un cap ţuguiat, pi­cioarele strâmbe şi era aşa de înalt, că trebuia să dai capul pe spate ca să-i vezi faţa. Aşa om nu mai întâlnise Indigá până atunci, dar de cunoscut, tot l-a cunoscut. Era Cagzamu, omul cel rău al munţilor. Indigá se făcu alb ca varul. Inima i se sbătea în piept, mâinile şi picioarele îi tremurau de groază, iar părul i se făcu măciucă. Dar tot a mai aflat putere să-şi spună în gând: „Asta, pe semne, încă nu-i mare lucru, încercările-s abia de-acum încolo". Şi s'a înclinat în faţa lui Cagzamu. Iar acesta l-a întrebat aşa:

Ce cauţi aici, stârpitură? Indigá s'a socotit pierdut, dar tot i-a răspuns:

   Hei, vecine, se spune despre tine că ai o putere nemâ-surată.

   Asta aşa este, drept se spune. Vezi tu toate pietrele din jur? Toate au fost oameni. Eu i-am prefăcut în pietre, să păzească toate stâncile mele şi comorile aflate sub stânci. Şi pe tine am să te prefac în stană de piatră!

Şi Cagzamu atinse mâna flăcăului. Mâna se făcu de piatră, Nici s'o mişte nu mai putea Indigá, nici s'o ridice. Se făcuse neagră-neagră. Flăcăul era cât pe ce să moară de frică.

Dar îşi luă fnima'n dinţi şi vorbi:

  Ehe, mare lucru! Asta şi moşu-meu ştia să facă, că doar nu-i cine ştie ce minunăţie să faci piatră din suflet viu. Să te văd că din piatră neînsufleţită işti viaţă! Moşu-meu ştia asta, dar s'a prăpădit de multişor. Acum nimeni nu mai poate face aşa ispravă.

Cagzamu isbucni în râs. Hohotele lui cutremurară culmile munţilor. Stânci întregi se prăvăliră, pietroaie uriaşe se rosto­goliră în prăpăstii, toate văile se cutremurară şi Cagzamu vorbi:

  Eu domnesc, eu poruncesc, toată puterea-i a mea; ce vreau, aia fac!

Atinse din nou mâna flăcăului şi iar se făcu vie mâna, ca înainte. Sângele fierbinte porni să alerge iarăşi în vine, iar mâna prinse viaţă şi se mişcă.

  E-he-he, asta încă nu-i lucru mare! îi strigă Indigá. Ia apieacă-te să-ţi spun la ureche ce puteri mai avea moşu-meu şi le-a luat cu el în pământ!

Omul munţilor se plecă până la pământ şi-şi apropie ure­chea de Indigá. Ochii i se învârteau în orbite. Nările-i erau aşa de mari, că-ţi încăpea pumnul în ele. Indigá îşi scoase dela brâu punga cu tutun şi'ntr'o clipă deşertă tot tutunul dintr'însa în nă­rile lui Cagzamu.

Şi se porni pe strănutat omul munţilor. Şi a strănutat, şi a strănutat, toată puterea i s'a scurs pe nas. Până i s'o întoarce


puterea, multă vreme o să mai trea­că... Iar Indigá a tulit-o, până a nu fi prea târziu.

Şi a pornit flăcăul din nou în urma penei de vultur. A mai sărit un pârâu, a mai urcat trei dealuri, a mai trecut şase lacuri şi a mai stră­bătut nouă păduri. Acum i-s tocite picioarele până la os.

Dar Indigá tot nu s'a oprit, a mers şi a mers până a dat de un zid de piatră. Dar ce zid! De ocolit nu-1 puteai ocoli şi nici să-1 treci nu era chip. Se întindea zidul în dreapta şi în stânga, ca un brâu în jurul pământului; iar în sus nu-i ve­deai culmea din nori.

Pana de vultur se isbi de zid. Praf şi pulbere se făcu, de parcă nici n'ar fi fost.

Ei, de data asta Indigá s'a înspăimântat din cale-afară. Aşa de tare s'a înspăimântat, că nu se află vorbe să poţi po­vesti frica ce l-a cuprins. Nicio putere din lume nu putea fărâma

zidul acela! Niciun vicleşug nu-1 putea clinti. Când se văzu aşa fără de putere, Indigá fu cuprins de jale. Picioarele îi erau to­cite până la os. Mâinile, arse. Hainele, numai zdrenţe. De foame burta i se lipise de şira spinării. Prin multe încercări trecuse, multe spaime îndurase, dar pe frate-său tot nu-1 putuse afla.

Atunci, flăcăul şi-a scos cuţitul şi a spus:

— înapoi nu mă întorc, nimeni din neamul meu n'a dat îna­poi. Dar inima iepurească am să mi-o scot din piept, să şterg ruşinea ce mi-a murdărit obrazul...

îşi propti cuţitul în piept... dar, deodată, în zidul de nepă­truns se ivi o poartă. Ce încercare să mai fie şi asta? Ce încer­care m'o mai fi aşteptând dincolo de poartă?

Indigá îşi înfrânse frica: „Nu mi-e îngăduit să mă temf Doar sunt bărbat!"

Şi'ntr'adevăr, în piept a început să-i bată o inimă de băr­bat. A strâns atunci suliţa în mână şi a lovit cu toată puterea. Poarta s'a deschis. Şi Indigá, hotărît să înfrunte orice primejdie, s'a avântat pe poarta aceea... Dar ce să vezi?

Flăcăul s'a pomenit tocmai în locul acela unde-1 pierduse pe frate-său. Iar zidul... nicăieri.

De jur împrejur înfloresc crini de pădure, roşii ca focul, ciri­pesc păsările...

Iar drept în faţa lui stă frate-său. Sta, ţinând de mână o fată frumoasă. Şi e frumoasă fata, cum n'a mai văzut Indigá vreodată. Genele fetei sunt lungi şi dese ca trestia, iar ochii ei aurii strălucesc ca soarele. Fata poartă un halat galben, halat de nuntă. Iar galbenul lui e tărcat cu dungi negre, cum e blana de tigru.

Solomdigá vorbi aşa:

Iţi mulţumesc, frăţioare! Iţi mulţumesc că nu te-ai te­mut şi ai venit după mine.

Iar fata zâmbi şi ea către Indigá şi-i spuse:

  Eu sunt om din neamul tigri­lor. Mi-a căzut drag fratele tău şi de aceea l-am luat în  pădure.

după câte am văzut, tu nu, fără el. Aşa că m'am rug nul Tigrilor să-mi dea menii de rând. De trăi printre voi. trăi, că sunteţi oa

Si s'au luat to au pornit împreună

Multă bucurie au adus flăcăii mamei lor. Solomdigá a luat de nevastă pe fata aceea şi s'au făcut soţ şi soţie.

Iar Indigá nu s'a mai uitat de atunci decât înainte. Iar inima de iepure nu s'a mai întors la el nicicând.


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu