Cengu-cap sec

 

A fost odată un flăcău din neamul Zacsori, pe nume Cengú. Era în toate celea om ca toţi oamenii: avea douăurechi, doi ochi, un nas, două mâini, două picioare. Doar despre capul lui se spunea ca e un cap sec, cudesăvârşire gol. Cengú lucra puţin, darmânca mult. Nu prea chibzuia, credea orice i se spunea. Aşa trăiaCengú. Mânca, bea, şedea pe malul apei, se scărpina în cap şi nu făcea nimic. Tată-său a încercat să-l înveţemeşteşugul vânatului. Ba se şi pregătise să-l ia în taiga.

Cengú a fost gătit cu toate straiele vânătoreşti. A primit în călţări din piele de căprioară, cusute cu fir de mătase.Ciorapi lungi peste genunchi, frumos împodobiţi. Nădragi din postavul cel mai bun. Halat alb, ţesut cu lână deren. Cingătoare împodo bită cu capete de răţoi. Pe cap neamurile lui i-au pus o legătura cu înflorituri de mătase,iar peste ea, o căciulită din cozi albe de veveriţă. In mână i-au pus o suliţă meşteşugit încrustată. Pumăr un arcşi săgeţi, iar la cingătoare două cuţite: unul înco voiat şi altul drept. Ce mai flăcău falnic era acum Cengú! Tare i-au mai plăcut lui gătelile acelea. Nu se urnea din Iese şi-şi tot mângâia halatul cu mâna. Râdea de bucurie. Tată-său l-a strigat:

  Ajunge, Cengú, să mergem. Băiatul dădu din cap a împotrivire, că adică n'avea chef să meargă, să-şi curme bucuria. Bătrânul l-a strigat din nou:

  Destoinicia unui bărbat nu stă în găteala lui, ci în pli erea suliţei sale! Să mergem, băiete! Dar Cengú nu voi să ştie de nimic. El era mulţumit de sine şi se bucura. Ba s'a pornit să şi joace. Bătea pasu'n loc, se în-ârtea, îşi mângâia nădragii şi halatul. îşi risipea săgeţile, su liţa îi flutura fără nicio noimă, mai-mai să schilodească oamenii. Atunci, tatăl flăcăului se mânie şi-l isbi pe fiul-său peste cap. Capul cel sec răsună ca un ceaun de aramă. Omul se sperie de-a-binelea.

  Ohe-i-ia-ha! Pe semne că băiatul are capul gol de tot... Nu-i a bine. Ce mă fac eu acum? Şi nu l-a mai luat pe Cengú în taiga. Cu un cap sec nu faci nicio ispravă la vânătoare!  Cengú s'a aşezat pe malul râului şi şi-a găsit o treabă po-rivită. Se oglindea în faţa apei, se minuna de găteala lui cea nouă şi se ciocănea peste cap. Sgomotul iscat de el stârni tot satul.  S'au adunat la mal toţi nanaii, credeau că s'a pornit careva işa netam-nesam să cânte pe lemnişoarele cele sunătoare. Când colo, ce să vezi: era Cengú care-şi ciocănea căpăţâna goală. Oamenii au râs ce au râs, apoi s'au împrăştiat. ...Aşa curgea viaţa lor.Tatăl băiatului pleca ba în taiga după vânat, ba la Amur după peşte.  Mama băiatului argăsea piei, săra peşte, jumulea păsări şi pregătea de mâncare pentru Cengú şi pentru bărbat.Cât despre Cengú, el nu era bun de nimic. Sta toată vremea tolănit la malul apei şi se tot scărpina în cap.Câtă vreme au dus-o ei aşa, nu ştiu. Dar peste un timp puterile bătrânilor au început să scadă. Mama obosea tot mai des că-i era greu să facă singură toate treburile. Intr'un rând îi spuse moşneagului:

  Nu mai pot munci de una singură...Au fumat ei amândoi, au chibzuit ce au chizbuit şi bătrânu vorbi aşa:

  Cengú trebue însurat. Ai să ai şi tu ajutor în casă.

   Cum o să-l putem însura pe Cengú? se miră mamă-sa Că doar are cap sec băiatul! Cine o să-şi dea fata după unu ca el?

   Dacă ne-om îngriji de o răscumpărare bună, s'o găsi o fată şi pentru el, răspunse tatăl.

Şi au început moşneagul şi băbuţa să strângă tori — adică răscumpărare. Au pus deoparte o tingire de aramă, o sabie adusă de peste mări, trei halate de mătase şi alte trei de blană, o oglindă de argint, douăsprezece perechi de cercei, o suliţă încrustată cu ar gint, trei bucăţi de pânză de mătase, o platoşă din lemn de bam bus cu încuietori de argint, adusă tocmai din ostroavele cele de--părtate, o strună lungă de arc, cât statul de om, şi un arc de bă tălie, încrustat cu podoabe de os. Au strâns o răscumpărare bogată!...

Dar vezi că în satul lor tot nu s'a găsit vreo fată să-l vrea pe Cengú de bărbat. In satul vecin trăia o bătrânică cu fiica ei. Bătrânica aceea era tare sărmană. Pe fiică-sa o chema Angá. Şi n'avea fata nicio zestre, decât numai o pereche de câini pentru sanie. Erau atât de sărace, mama şi fata, că nici măcar o velinţă n'aveau în casa lor. Şi a fost cerută Angá. A plâns fata cât a plâns, pe urmă a primit, că n'avea încotro. S'a gândit că de aici încolo o s'o ducă şi maică-sa mai uşor. Inainte de plecare, Angá şi-a scuturat luleaua în pragul casei părinteşti, ca să nu scoată şi focul cu sine, să nu ducă no rocul din casă. Apoi păşi peste prag, călcând, aşa cum cerea datina, de pe ceaunul său pe cel al mirelui. Şi Cengú o duse în casa lui.

Iată că au ajuns în casa mirelui. Cengú se trânti pe laviţă, se îndopă cu carne şi începu să se laude:

— Ştii tu, nevastă, ce băiat sunt eu?! Altul ca mine nu găseşti nicăieri. Ştii tu ce cap am eu? Nimeni nu are aşa cap ca mine! Cengú îşi dădu un bobârnac în cap, şi capul cel sec răsună ca un copac uscat într'o zi cu vânt.

  Angá s'a speriat: „Aoleu, omul meu are capul gol de tot! Cum o să-mi duc zilele cu unul ca el?" şi  ncepu să plângă. Cengú n'a înţeles de ce plângea Angá. A mai stat, s'a mai uitat. Pe urmă a  dormit. Angá l-a cercetat din ochi. Faţa flăcăului era frumoasă, de iceai că-i om ca toţi oamenii: doi ochi, două urechi, un nas... Şi s-a mâniat fata: cum este cu putinţă ca un om cu capul sec să aibă o faţă frumoasă, la fel cu a celorlalţi oameni? S'a mâniat şi-a spus: „Voi face să aibă o faţă urîtă, pentru ca înfăţişarea lui să nu înşele pe nimeni!" A scos lutişor roşu din vatră. Şi a mai scos funingine din vatră. A topit lutul şi funinginea în lacrimi. Şi a căpătat două culori de vopsele: negru şi roşu. Cu vopselele astea, Angá a zugrăvit obrazul bărbatului ei în roşu şi negru. L-a zugrăvit aşa de frumos, că s'a speriat ea însăşi....Cengú a dormit cât a dormit, apoi s'a trezit şi i s'a făcut sete. A luat o cană cu apă, să bea, şi s'a uitat în oglinda apei, şa cum îi era obiceiul. Acolo, în cană, şi-a văzut chipul. Cengú nu s'a mai recunoscut şi a întrebat chipul din apă:

  Hei, omule, da' tu cine eşti? Ce cauţi în cana mea? Apoi s-a uitat în jur, toate îi erau cunoscute: vatra lui, casa lui, pe lavită — nevasta lui. Numai chipul îi era străin.

  Angá, ia vino să vezi! îşi chemă el nevasta. Cine s'o fi băgat în cana noastră? Văd un chip pocit. Angá s'a prefăcut a fi mirată:

 Cine mă cheamă?

  Eu te chem, răspunse Cengú. Eu, bărbatul tău! Angá clătină din cap cu neîncredere: Păi ce, tu eşti Cengú? Omul meu avea un chip frumos pe când tu ai un chip fioros si pocit!...

  Asta aşa e, răspunse Cengú. Faţa mea este frumoasa sunt un flăcău chipeş, o ştiu prea bine...S'a mai gândit o vreme şi apoi a vorbit iarăşi:

  Ia te uită ce mai necaz! Mi-oi fi pierdut chipul, pe semne Mă duc să mi-l caut. Cengú coborî de pe laviţă şi ieşi din casă. Mergea pe drum şi se tot uita la picioare. Apoi îşi dădu un bobârnac în cap, capu] răsuna... Cengîi s'a bucurat: „Eu sunt, eu sunt!" îşi spuse el. Se apropie de o apă, îşi oglindi chipul şi se întunecă din nou . Iarăşi chipul cel străin. „Nu, nu sunt eu", îşi spuse. A umblat el pe drum şi s'a întâlnit cu oamenii. întrebă pe fiecare:

    Nu cumva l-aţi văzut pe Cengú? Oamenii râdeau de el.

    Nu, nu l-am văzut, răspundeau ei. Cengú se scărpina în cap.

  Pe semne că Cengú nu mai este în satul ăsta, îşi spuse el. Ia să mă duc prin alte sate.

Şi aşa porni Cengú să se caute pe sine însuşi. Plecă din sat şi nu se mai întoarse. Nici până astăzi n'a isbutit să se găsească. Şi nimeni nu i-a purtat dorul. 

Ce folos au oamenii de pe urma celui leneş şi nătâng?

 

 

 


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu