Cioril si ciolcina

Temeinic este numai acel lucru care se dobândeşte cu greu. Dragostea şi prietenia se dobândesc cu greu. Pentru a isbuti să faci toate cum se cuvine, trebue să treci prin multe şi grele încercări. Fără strădanie nici o nuia n'ai s'o poţi coji. Iar pentru omul drag şi prietenul bun, să nu-ţi cruţi nici braţele şi nici mintea.

 

De mult, pe vremea când neamul nivhilor mai era numeros, trăiau pe insula Tro-mif un băiat Ciorii, din neamul Tahtá, şi o fetiţă Ciolcinai, din neamul Cilbi. Când s'a născut Ciolcinai, mama băiatului a prins de mâna fetiţei un fir de păr din blană de câine. Aşa a rămas Ciolcinai logodnică-juruită lui Ciorii.

 

Când fetiţa a luat pentru prima oară păpuşa în braţe, Ciorii a doborît primul sobol. Iar când Ciolcinai a luat pentru întâia dată cuţitul în mână, să cureţe peştele, flăcăul a vorbit întâia oară, la sfatul bărbaţilor, cuvânt de vânător şi de bărbat în putere. Ciorii i-a cioplit fetei o păpuşă de lemn. I-a făcut un cuţit.I-a meşterit o scândurică de argăsit piei de peşte şi i-a înflorat-o atât de frumos, cum nu mai înflorase nimeni vreodată astfel de scândurele.

 

Aşa curgea viaţa lor.

 

Dar vezi că viaţa nu curge fără du­rere... şi asupra ostrovului lor se abătu moartea neagră. S'o fi adus negustorii din insulele Nican, sau neamurile de pe Amur, sau vijeliosul Taifun pe aripile lui negre, sau să fi venit ea singură, plutind pe apa râurilor, cine ar putea spune? Când a plecat dela ei, iarăşi n'a văzut nimeni unde s'a dus. Atâta doar, că de venit a venit singură, iar când a fost să plece a luat cu ea multe vieţi de nivhi. Din fiecare iurtă luase pe câte cineva. In fiecare iurtă curgeau lacrimile şiroaie. Molima cea neagră luase cu ea părinţii lui Ciolcinai, luase cu ea părinţii lui Ciorii. Amândoi rămaseră orfani. Atunci Ciorii îşi aduse logodnica în iurta lui.Şi trăiau acum în aceeaşi casă.Ciorii aducea în fiecare zi grămezi de vânat. Era un vână­tor destoinic, nicio fiară nu isbutea să scape de urmărirea lui.

 

Era şi pescar destoinic, niciun peşte nu-i scăpa. Avea braţe vânjoase şi cehi ageri. Era mândru la chip, vorbea cu glas mă­surat şi cânta ca nimeni altul. Ştia să facă de toate. Toate lucrurile care o înconjurau pe Ciolcinai erau făcute de mâna lui, de Ciorii. De el erau împletite năvoadele, de el erau cioplite căuşele de mesteacăn, de el făcute şi cuţitul, şi suliţa, şi cangea, şi vâsla, de el cioplite şi strachina, şi lun­trea. Până şi o oglinjoară de argint fău­rise pentru logodnică.

 

Iar Ciolcinai tot mai frumoasă şi mai frumoasă se făcea. Avea ochii limpezi şi luminoşi ca stelele. Buzele roşii, ca umezite de sucul smzurei. Sprâncenele, ca două blăniţe de sobol aşter-nute deasupra ochilor. Iar genele aşa de frumoase, că dela ea se trage vorba: „Stuful înalt creşte numai pe malul lacurilor adânci".

 

E aproape vremea când Ciolcinai va trebui să-şi împletească părul în două cosiţe.Se apropie vremea să-l ia pe Ciorii de bărbat. Când. îşi pri­veşte logodnica, inima flăcăului se sbate în piept ca o rându­nică vie.Ciorii se porni să strângă cele trebuitoare nunţii.Dobora atâtea fiare, încât nici nu-l mai zăreai când se în­torcea acasă sub povara blăniţelor.Iar când se întorcea dela pescuit, întreg satul trebuia să-l ajute să care peştele.

 

Ciolcinai îl privea şi întreba:

 

— Cum de isbândeşti în toate, Ciorii?

 

Ciorii se uita la Ciolcinai, cea dragă lui, da capul pe spate şi începea să cânte; şi era atât de frumos glasul lui, încât inima fetei se oprea parcă în loc.

 

„Ann-n-ga, Inn-n-ga! Draga tu nu ţi-o uita! Ochiul străluce şi-ţi bate inima, când eşti cu ea! Picioru-i mai iute şi braţul mai tare, când eşti cu ea! Urni-vei un munte şi -l vei răsturna, când eşti cu ea! Străbate-vei râuri şi vei sbura, când eşti cu ea! O pi­cătură marea-ţi pare, când eşti cu ea! Şi decât tine nu-i nimeni mai tare, când eşti cu ea! Draga tu nu ţi-o uita! Duşmanii toţi îi vei frânge, când eşti cu ea!"

 

Ciolcinai era cea mai frumoasă din toate fetele. Glasul ei era asemeni unui ciripit. Ea purta cea mai mândră blăniţă, din piei negre, de câine. Fusta ei era cusută din pielicele bălţate de focă. Iar căciulită — din blană albă de veveriţă.

 

Intr'o zi o văzu pe uliţele satului bătrânul Alîh, din neamul Udan-Hîngan. O văzu şi nu-şi mai putu lua ochii dela ea. Ră­mase cu gura deschisă, cu buza atârnată,.. Tare-i mai plăcuse Ciolcinai.

 

 

 

  Vii  în iurta mea, fetică? Ciolcinai îl privi şi-o pufni râsul.

 

  Sunt juruită lui Ciorii, Alîh! Cum m'aş putea uita la un broscoi, când alături de mine străluce soarele?

 

Alîh închise gura şi strânse buzele.

 

  Bine, spuse el. O să vedem dacă va mai străluci multă vreme soarele tău!

 

In capul lui Alîh se cuibări un gând rău. Alîh era şaman. De brâul lui atârnau douăsprezece toii — adică douăsprezece tinichele de aramă. Brâul acela îl mai purta­seră doisprezece şamani, înaintea lui Alîh. Avea o putere nemă­surat de mare şamanul.

 

...Intr'un rând, Ciorii porni să prindă pui de urs. Ciolcinai îl petrecu, apoi se aşeză să-şi coasă halatul de nuntă. Alîh îşi luă daireaua, aprinse focul şi se puse pe vrăjit. Multă vreme boscorodi el.

 

...Un vârtej trecu în sbor pe faţa zăpezii. Neaua se învo'bură, se ridică trâmbă în aer şi porni, răsucindu-se. Un nor negru acoperi soarele. Dinspre partea întunecată a cerului năvăli în goană un vânt puternic şi ridică în văzduh toată zăpada. Toate se întunecară în jur. Şi se porni o viforniţă de nu-ţi mai vedeai nici mâna!...Viforniţă ca aceea nu se mai pomenise prin partea locului. Iurtele nivhilor fură troienite de zăpadă. Nu se mai zărea nici urmă de sat, totul era acoperit sub nea. Numai acolo unde fusese pădurea, vârfurile brazilor mai sfâşiau întinsul zăpezii....Vijelia îl prinse din urmă pe Ciorii. Flăcăul înţelese că nu mai este chip de vânat. Adulmecă dincotro bătea vântul şi simţi că vijelia o să ţină vreme îndelungată. Cum să scape? Porni să caute o vizuină goală. Una goală nu găsi. Găsi în schimb una în care se cuibărise o ursoaică. Ciorii îi spuse că n'a venit s'o înfrunte, ci numai să-şi caute adăpost de vijelia ce-l goneşte din urmă. Se întinse în bârlog, se încălzi şi adormi...Zece zile şi zece nopţi a bântuit vijelia. A acoperit drumu­rile, a doborît copacii, a spulberat zăpada până la cer. Apoi vân­tul s'a potolit, zăpada s'a aşternut pământului. A coborît liniştea. S'a lăsat un ger năprasnic. Zăpada a prins coajă. Era vremea ce; mai prielnică peniru Ciorii să pornească în căutare de ursuleţi Dar vezi că flăcăul nu se putea deştepta! In somn se făcea c; aude vocea Stăpânului Munţilor vorbind către el: ,,Omul car< va petrece o iarnă întreagă în acelaşi bârlog cu un urs, om dit taiga se va face, om de-al nostru". Ciorii încercă să se smulgi din adormire, voia să se ridice, să fugă din bârlog, dar puterii nu-l ajutau să se scuture de somn, să se trezească. Cât a dormit el acolo i-a crescut blană pe tot trupul. La mâini şi la picioare i-au crescut ghiare. Şi s'a prefăcut Ciori într'un om din taiga, s'a prefăcut într'un urs....Ciolcinai îşi tot aştepta alesul, dar el nu mai venea.Vijelia se potolise. Zilele treceau una câte una. Ar fi fost timpul să se întoarcă Ciorii, dar el nu se întorcea. Ciolcinai plân­gea şi-i ducea dorul...Şi iată că Alîh veni la ea şi o luă de mână:

 

  De ce stai singură, fetică ? Flăcăul tău n'o să se mai în­toarcă! Vino în iurta mea!

 

Ciolcinai încercă să se smulgă din mâna lui, dar Alîh o strângea tot mai tare. Fata începu să strige, să cheme lume. în ajutor. Se adunară oamenii.

 

  Fata a rămas singură, le spuse Alîh. Ciorii a fost furat de Chehn — diavolul cel viclean. Se va prăpădi singură! Vreau s'o iau la mine 'n iurtă. Vedeţi ce bun sunt eu?

 

 

Oamenii tăceau, se temeau să ridice glasul împotriva şa­manului.Alîh a târît fata în iurta sa. Acolo s'a aşezat pe o laviţă, a încruntat din sprâncene şi n'a avut decât un semn a face, că cele zece neveste ale lui s'au repezit a-i pregăti de mâncare. Au taiat felioare de peşte, au încins untură de focă şi au pus totul într'un tuci. Au mai svârlit în tuci orez şi poame de pădure. Au fiert to­tul şi au adăugat peşte uscat, tăiat mărunt-mărunt. Ca să dea culoare şi gust mâncării, au mai presărat deasupra lutişor din-tr'acela alb. Apoi nevestele au început a înfuleca din mos, aşa se cheamă mâncarea asta. Mestecau îmbucăturile şi le băgau una după alta în gura lui Alîh. Nu-i mai rămânea nimic de făcut, de­cât să înghită. Şamanul i-a întins şi fetei un blid cu mos.

Na, i-a spus el, ia şi mănâncă.

Dar Ciolcinai n'a vrut să mănânce din mâncarea şamanului. A rămas într'un colţ să roadă iucola, peştele uscat, ce şi-l adu­sese de-acasă. ...Iarna trecea, şi Ciorii nu se arăta defel. In fiecare zi Alîh întreba fata:

Curând ai să-ţi împleteşti două cozi, Ciolcinai?

  Nu prea curând, răspundea ea.

...într'un rând, Ciolcinai pândi timpul potrivit, îşi puse stra­iele de vânătoare, îşi luă suliţa şi cuţitul pe care le făcuse Ciorii, îşi strânse traista cu sculele pentru cusut, luă pieptenul şi se strecură noaptea afară din cortul şamanului, să-l caute pe Ciorii.Cum mergea ea aşa prin taiga, văzu deodată un abur uşurel ridicându-se deasupra unui troian de zăpadă, semn că sub acel troian se găseşte un bârlog de urs. Fata era flămândă şi ostenită de drum. Ce s'a gândit ea? ,Ia să trezesc ursul, să-l înjunghii, să-mi potolesc foamea cu sânge fierbinte, să mai prind putereeu de  eu!" Ciolcinai şi-a înfipt suliţa într'o adâncitură de sub troian şi a început să zgândăre ursul.Ursul a pornit să mormăe furios şi a ieşit afară din bârlog. Era mare ursul şi strălucea blana pe el: numai ape-ape argintii. Nicicând nu mai văzuse fata aşa mândreţe de urs. „Frumoasă pradă mi-a încăput pe mână!" îşi zise ea. S'a dat un pas înapoi, s'a proptit bine cu picioarele în zăpadă, şi-a dat braţul pe spate să avânte suliţa mai cu temei, să lovească ursul drept în inimă, să-l doboare fără  suferinţă de atins fiara. Fata a strâns din pleoape — să nu-şi vadă moartea cu ochii.

Dar ursul stătu locului şi spuse:

  Nu te teme, Ciolcinai, sunt eu, Ciorii!

   Ba eşti Chehn — diavolul cel rău! strigă fata. Mi-ai vrajit şi suliţa şi cuţitul!

   Nu, Ciolcinai, vorbi iarăşi ursul. N'am făcut chiar eu suliţa şi cuţitul acela? Nu m'au uitat. Din pricina asta nu mi s'au pus împotrivă! Sunt eu, eu, Ciorii!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Şi i-a povestit cum s'au petrecut lucrurile. Şi s'au dumirit ei că în toate numai Alîh e de vină, că Alîh a poftit-o pe Ciolcinai de nevastă.

 

Au chibzuit împreună şi s'au întrebat ce-i de făcut. Câtă vreme Alîh mai era în viaţă, Ciorii nu putea lepăda blana de urs. Iar de ucis, nu-l puteau ucidă, că era dintr'un sânge cu ei. Cine s'ar încumeta să verse sângele unuia de acelaşi neam? Ar fi un mare păcat. Asemenea păcate nu se iartă. Atunci Ciorii vorbi astfel: - Alîh are un Chehn, un diavol al lui. Diavolul ăsta trebue ucis... atunci se va prăpădi şamanul... Chehn sălăşlueşte la Stă­pânul Munţilor, în ceaunul aşezat pe lespedea de piatră de lângă unul din stâlpii iurtei acestuia. Trebue să mergi spre Soare-apune, ca să ajungi acolo. Atâta doar, că eu nu mă pot duce. Nu se duc urşii la Stăpânul Munţilor. E lungă calea până acolo şi e grea.

 

 

Ciolcinai a chibzuit ce-a chibzuit, apoi a spus:

 

  Mă duc eu la Stăpânul Munţi'or. Dobor eu diavolul. Ursul a scos suliţa din troian, a îndreptat cuţitul şi le-a datfetei. Şi-au luat ei rămas bun, şi Ciolcinai a pornit înspre Soare-apune.

 

Mult, puţin, cât a mers — nu ştiu. Ciolcinai n'a stat să-şi numere paşii şi nici nu s'a oprit din drum. Trecea râurile cu su-liţa'n sbor, trecea munţii cu suliţa'n sbor. Nouă râuri a trecut, nouă lacuri a trecut. Nouă culmi de munte a trecut. La ea nu s'a gândit. Numai la Ciorii s'a gândit. A mers până i-a răsărit în cale un munte de piatră.

 

 

 

N'avea muntele acela nici o adâncătură, nici o ieşitură. Se'nălţa neted, dţ jos dela pământ, până sus în nori. Numai piatră şi iar piatră Cum să te caţări până 'n vârf? Atunci şi-a scos Ciolcinai cuţitul dela brâu şi l-a repezit în stâncă.

 

— Pune-te pe treabă, i-a spus ea, ajută-mă să-ţi scap stă panul din nevoie.Cuţitul s'a înfipt în piatră. Sburau scânteile în toate păr ţile. Cuţitul cioplea piatra, săpa trepte.

 

 

Ciolcinai a pornit să urce treptele acelea. Soarele plecă si se culce în iurta sa. Oamenii din cer aprinseră acolo sus lumi niţe la ferestrele lor. Iar Ciolcinai se tot căţăra pe stâncă. La ea nu se gândea. La Ciorii se gândea. Se gândea şi se tot căţăra. Iată că soarele şi-a făcut somnul. Iată-l că deschide uşa iur tei. Oamenii din cer au stins luminiţele. Iar Ciolcinai tot se mai căţăra, se căţăra mereu. Cuţitul sare înaintea ei, loveşte piatra, scoate scântei şi se împrăştie în toate părţile. Ciolcinai se avântă de pe o treaptă pe alta. Nu priveşte în jos, nu se gândeşte la sine. Când a urcat ultima treaptă, Ciolcinai s'a oprit, şi-a ascuţit cuţitul de stâncă şi l-a băgat în teacă. Când s'a uitat în jos, mai, mai să se prăvălească. Pământul era tare departe de ea. Râurile păreau a fi nişte fire subţiri de aţă, dealurile, muşuroaie de cârtiţă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ciolcinai a pornit mai departe. Şi iată că a dat peste o casă înaltă: bârnele — lespezi de piatră, stâlpii — drugi de fier. Şi era aşa de înaltă casa aceea că oricât ai fi dat capul pe spate, tot nu-i puteai zări acoperişul. In pragul casei aceleia se odihnea un balaur. Solzii balaurii lui erau de piatră. Era atât de mare dihania, că numai capul il vedeai, acolo, în poarta casei. Trunchiul pierea în depărtarea ce-ţurilor, iar coada nu i se zărea defel. Ochii cei verzi ai balaurului se aţintiră asupra fetei. O privea nemişcat, nici nu clipea.Ciolcinai simţi cum i se împietresc picioarele. Mâinile îi că zură de-a-lungul trupului: cum să vii de hac unui asemenea ba­laur? In clipa aceea trăistuţa fetei tresări.Ciolcinai scoase de acolo un ac de os. Prin urechile acului era petrecută o aţă, din vine răsucite. Scoase acul şi-l svârli în ochii balaurului. Iar acul prinse să coasă ochii dihaniei. Se mişca ba'n sus, ba'n jos. Străpungea ba pleoapa de sus, ba pe cea de jos. Străpun­gea pleoapa şi trăgea aţa după sine. Până dovedi acul să coase un ochi al balaurului, Ciolcinai împietrise până la brâu. Iar acul porni să coasă acum şi al doi­lea ochi. Balaurul dădea din cap şi nu putea pricepe de ce i se închid ochii. Aşa cusu acul de os amândoi ochii balaurului. Picioarele fetei prinseră iarăşi viaţă.

Ciolcinai păşi, mai făcu un pas şi se apropie de poarta casei. Poarta se deschise dela sine în faţa ei. Dincolo de poarta aceea îi stătu în cale altă poartă. Iar în pragul acesteia veghea o şopârlă. Una ca asta nu mai văzuse Ciolcinai: era jivina toată numai din fier şi rânjea către ea o gură neagră. In fundul gurii căscate se sbătea o limbă despicată. Şopârla suflă cu putere asupra fetei şi Ciolcinai simţi că se cu­fundă în pământ până la genunchi. Atunci Ciolcinai scoase din trăistuţă un degetar de corn, îl svârli drept în gura jivinei şi-i înfundă gâtul. Şopârla se umflă, se'ncordă, dar a doua oară nu mai putea sufla. Ciolcinai îşi smulse picioarele din pământ şi se repezi spre poartă. Poarta se deschise dela sine în calea ei. 

 

Dincolo de poarta aceea îi stătu în cale o a treia poartă. In pragul ei veghea un tigru. Tigrul rânji, dascoperindu-şi colţii de un cot. Biciuia pământul cu coada-i groasă cât trunchiul de co­pac. Ciolcinai îşi repezi pieptănul în botul căscat al fiarei. Piep-tănul se propti de-a-curmezişul gâtului fiarei, şi nu se lăsă urnit nici înainte, nici înapoi. De ce--şi căsca fiara botul mai larg, de ce-i creşteau pieptenului dinţii mai lungi. Tigrul răgea de furie, dar n'avea ce-i face fetei. Dacă a văzut Ciolcinai că fiarei nu-i mai arde de dânsa, hop, s'a repezit la poartă. Poarta s'a deschis singură în calea ei.Dincolo de poarta aceea se afla iurta Stăpânului Munţilor. Toate erau în iurta asta aidoma celor din iurtele oamenilor, atâta doar că deasupra capului sclipeau stelele. Iar în fiecare fereastră era câte un soare. In fund se ridica o grămadă de blăniţe, multe de nici să le numeri nu era chip. In blăniţele acelea muta Stă­pânul Munţilor sufletele fiarelor ucise, ca să nu piară neamul lor de pe pământ, oricât le vor doborî oamenii. Ciolcinai se uită în jur. Iurta se sprijinea în doi stâlpi. Lângă unul se afla o lespede de piatră. Pe lespede, un ceaun. Lângă celălalt stâlp era o laviţă. Pe laviţă se odihnea un moş-' neag. Chipul lui strălucea de lumină. Ciolcinai a înţeles pe dată: moşneagul era Stăpânul Mun­ţilor. Fata s'a lăsat în genunchi, a împreunat palmele şi a cerut îngăduinţă să vorbească. A povestit ce pacoste s'a abătut asupra ei şi pentru ce pricină venea acolo. Stăpânul glăsui:

 

  Cum să nu-l ştiu pe Ciorii! E un vânător destoinic, se poartă 'după datină: nu stinge focul cu apă, nu spintecă ursul cu paloşul, nu fărâmă oasele. E rău că a dat asupra lui o ase­menea pacoste! Priveşte, în ceaunul de acolo se scaldă multe suflete diavoleşti de şaman. Care din el este al lui Alîh, nu ştiu. Dar tu eşti o fată vitează, prin grele încercări ai trecut... Mergi de-ţi ia lucrul pentru care ai venit. Du-te spre ceaun şi spune: ,,Chehn al lui Alîh, vino să împlineşti porunca Stăpânului!" Tu fii gata şi, când o fi să iasă, înhaţă-l.

 

 

 

 

 

 

 

Aşa şi făcu Ciolcinai. Cum termină de spus vorbele: „Chehn al lui Alîh, vino să împlineşti porunca Stăpânului!" sări din ceaun un vierme negru-negru. Cio'cinai îl strânse în pumn, îl. strânse tare şi... pe-aici ţi-e drumul... Când a ajuns la prăpastie, a încălecat pe suliţă şi s'a arun­cat în gol. Şi a pornit în sbor. Sbura, şi vântul îi şuera în urechi, iar prin faţa ochilor ei sclipeau stâncile! Sbura suliţa, şi Ciolci­nai o strângea bine cu amândouă mâinile. Aşa a sburat ea peste munţi şi păduri, peste râuri şi lacuri...Şi iată că s'a oprit suliţa chiar în locul unde Ciorii îşi aş­tepta aleasa. Ciolcinai a slobozit suliţa şi s'a apropiat de flăcău...

 

 

Ciorii vorbi către ea:

  Şi acum asupra cui să-mi arunc blana?

  Găsim noi asupra cui s'o arunci, îi răspunse fata. Când au ridicat ochii, l-au văzut pe Alîh alergând către ei.

Şamanul zări fata şi se repezi la ea, strigând:

  Iată unde-mi erai, fetişcană netrebnică! Bine că te-am găsit!

— Degeaba m'ai căutat, vorbi Ciolcinai. M'ai căutat pe mine, dar ai găsit ce ţi se cuvine.

 

 

Cum termină vorbele acestea, deschise pumnul, svârli la pământ viermele cel negru-negru şi-l strivi sub călcâi. Alîh se clătină şi căzu în patru labe. Atunci, blana de urs sări din spinarea lui Ciorii şi se re­pezi, înfăşurând strâns trupul şamanului. Alîh se prefăcu în urs.

Aşa i se cuvine! De ce a năpăstuit flăcăul şi fata?

 

 

 

Ciorii a pus mâna pe suliţă. Alîh s'a speriat şi a sbughit-o în taiga.  Ciorii şi Ciolcinai s'au luat de mână şi au pornit spre casa lor. Pe drum Ciolcinai şi-a strâns părul în două cosiţe.

 

 

Apoi s'au luat, să-şi ducă toată viaţa împreună. Au trăit multă vreme şi până în cea din urmă zi s'au avut nespus de dragi. Oamenii veghează cu grijă lucrul dobândit cu greu.


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu