Cum a fost ursul pastor

 

Intr'o luncă păştea odată o turmă de reni. Un tigru năvăli asupra turmei, goni câţiva reni în taiga;<departe de restul turmei, şi sfâşie pe unul din ei. Ceilalţi reni au scăpat cu fuga, dar n'au mai găsit drumul către turmă şi au rămas să pască singuri în-tr'o poiană.

 

Un urs se întâlni cu cei câţiva reni stingheri. Ursul era bătrân şi nu mai putea goni vânatul.  Ce şi cât mânca nu ştiu, dar ştiu că i se vedeau coastele, iar blana îi atâr­na smocuri, smocuri, de prăpădit ce era.

Când a dat cu ochii de reni, ursul şi-a zis în sinea sa: „Ce noroc pe mine! O să iau eu renii ăştia. Şi o să mă fac păstor, aşa cum sunt unii oameni. Renii o să se înmulţească şi o să am carne câtă mi-o pofti inima, pe toată viaţa. Că doar nu-i lucru mare să fii păstor!"

Era bucuros ursul. Şi-a strâns renii într'un loc, să fie mai pe aproape de bârlogul lui, şi s'a aşezat vesel şi mulţumit să-i păzească. Renii păşteau, şi el alegea din ochi pe care dirjye^să Şi-l ia pentru prima masă.

 

Iar renii dacă au văzut că ursul le dă pace, au început să pască în voie. Umblau de colo, colo, cu capetele plecate şi căutau muşchi.

Ursul se uita la ei şi nu putea pricepe: ce-or fi făcând renii? Ce ascultă ei acolo? Parcă trag cu urechea la ceva... Şi o teamă umplită puse stăpânire pe el: te pomeneşti că renii au auzit paşii stăpânului lor! O îi pe aproape. Ursul se apropie de un ren şi-l întrebă:

Ce tot asculţi tu acolo?

Renul tăcea mâlc, nu răspundea nimic. Se apropie ursul de alt ren, dar şi ăsta îl privi lung şi tot nu răspunse. Renii râdeau de urs în sinea lor; auzi la el, vrea să fie păstor, da'nu ştie nici măcar cu ce se hrănesc renii.

A alergat aşa ursul dela un ren la altul, până a ostenit de-a binelea.

Grea muncă mi-am ales, îşi spuse el.

Iar renii au păscut pe acolo prin apropierea bârlogului până au terminat tot muşchiul. Când n'a mai fost muşchi, s'au mutat mai departe. Ursul s'a speriat din nou: dacă o merge tot aşa, apoi o să plece renii de tot. Vezi că ursul nu ştia că trebue să umble păstorul mereu în urma turmei şi a început să alerge după câte un ren răs'eţit, să-l gonească înapoi către bârlog. Până aducea pe unul, se rătăcea alt ren, tot umblând în căutare de muşchi.

Şi tot aşa, până când ursul nu mai putu de osteneală. Nu era chip să ţie toţi renii laolaltă, în jurul bârlogului. Acum era, nevoit să-i urmeze. Ursul mergea înainte, dar se tot uita înapoi. Tare-i părea rău după bârlogul lui. După bârlogul lui vechi şi cald! Dar nici renii nu voia să-i piardă. Umbla şi sufla din greu, umbla şi se depărta tot mai mult şi mai mult de bârlogul lui.

—Ehe, oftă el, greu lucru e să fii păstor. Dacă ştiam dela început, nu mă apucam de aşa treabă.

Aşa a ajuns ursul departe de locurile lui. Aici s'a întâlnit cu un lup şi o vulpe.

   Ziua bună, vecine! îi dau fiarele bineţe. Ce faci pe aici?

   Ia, ce să fac, răspunse ursul, mă făcui păstor.

Vulpea îşi flutură coada şi clătină din cap cu înţelegea.

   E-he-he, de mult trebuia să faci treaba asta, zise ea. Iacă, eu cu vecinul meu lupul ne-am apucat de mult de păstorit, Acum o ducem tare bine. Nu mâncăm decât carne de ren.

   Păcat doar că ani ostenit din cale-afară   cu turma mea, vorbi iarăşi ursul.

   Asta fiindcă nu eşti obişnuit, sărăcan de tine, ursule, îi plânse vulpea de milă. E foarte anevoie cu renii, mai cu seamă când nu eşti obişnuit. Dar nu ştiu ce-ai să te faci la iarnă! Cum ai să păzeşti turma?...

Ursul  căzu pe gânduri: bine spune vecina, ce-o să facă el la iarnă? Că doar o să-l tragă la somn, iar dacă o să adoarmă peste iarnă, renii s'or împrăştia. Unde să-i mai găseşti?

Atunci ursul se rugă de vulpe şi de lup:

  Ajutaţi-mă, fraţilor, să-mi păzesc renii.

Dar vulpea era vicleană, se prefăcea că se frământă, chi­purile, dar nu se gândea decât la una şi bună: cum să-l ducă de nas pe urs. Intr'un târziu vorbi aşa:

  De, nu prea ştiu curn să te ajutăm! Nici noi nu prea do­vedim, că ni-e tare greu şi nouă. Da' tot trebue să ne ajutăm, că doar suntem prieteni. Fă-te'ncoa cu renii tăi şi să vii la primă­vară să ţi-i iei înapoi.

Vulpea şi lupul porniră spre taiga, mânând din urmă tur­ma de reni. Ursul se întoarse acasă jucând de bucurie. ,,Ce i-am păcălit pe caraghioşii ăştia! Ei or să alerge toată iarna după blestema­tele de dobitoace încornorate, iar eu o să fiu sătul; toată carnea o să fie pentru mine, o să am ce mânca şi la primăvară, şi la vară!" Apoi dădu fuga în bârlogul său şi se tolăni să doarmă iarna toată.

Vulpea şi lupul s'au afundat cu turma mai depărtişor, în pădure. Acolo lupul le-a făcut de petrecanie renilor. Şi cei doi înşelători n'au mai ştiut de foame toată iarna. Iar ursul dormea în bârlogul lui, sugându-şi laba. In somn se făcea că-şi vede turma: renii lui se plimbau care de care mai gras, pica untura de pe ei. ,,Ce-am să mă mai înfrupt la pri­măvară!" visa ei. Cu cât îi ghiorăiau maţele mai amarnic, cu atât se făcea că sunt mai graşi renii.  

Iată că veni şi primăvara. Soarele cel blând topi zăpada. Pâraiele susurau în tot locul. Copacii se împodobiră cu muguri. Ursul se trezi din somnul de peste iarnă şi ieşi afară din bârlog. Umbla prin taiga şi se clătina de slăbiciune şi nemâncare. Coas­tele îi străpungeau pielea, iar lâna blănii îi atârna în smocuri.

Aşa ajunse mototolul de urs la cei doi înşelători. Ei erau' amândoi, şi vulpea şi lupul, graşi-bondoci, cu blănile dese şi lu­cioase, că avuseseră ce mânca toată îarna. Vulpea ieşi în întâm­pinarea ursului. Se tot învârtea în jurul lui, de parcă nu ştia cum să-i mai intre în voie oaspetelui drag, de parcă nu ştia cum să-şi mai arate bucuria. Şi vorbea, vorbea întruna, de nu mai putea spune ursul niciun cuvinţel. Da' până la urmă oaspetele tot a întrebat-o:

Unde-i, vecino, turma mea? Vulpea îşi încrucişa labele pe piept şi se porni pe văicăreli, şi plângi, şi plângi:

   Vai, vecine, mare năpastă şi cu turma asta a ta! Toată turma s'a pierdut!

   Cum adică, s'a pierdut? întrebă ursul speriat şi rămase cu gura căscată.

   Toţi renii au fugit, plânse vulpea.

   Cum adică, au fugit? se mânie ursul.

   Iac'aşa, au fugit şi pace bună! îşi schimbă vulpea glasul. Dacă nici păstorul lor dintâi nu i-a putut păstra, dacă tu nu le-ai putut avea de grijă, apoi nici noi nu ţi i-am putut păzi mai bine. S'au dus renii tăi.

   Iar ai voştri unde sunt? mai întrebă ursul, trăgând cu coada ochiului la casele şi ţestele de reni ce se vedeau împrăş­tiate peste tot locul in jurul vizuinii tâlharilor. Atunci, vulpea începu a se văicări mai amarnic, ba înghionti şi pe lup, de se puse şi el pe urlat. 

  Şi pe ai noştri i-a lovit năpasta! plângea vicleana, cu la­crimi de jale. Nici pe-ai noştri nu ne-am învrednicit să-i păzim mai bine. Renii noştri, săracii, ni i-au ros moliile! 

   Cum adică moliile? întrebă ursul nedumerit.

   Iac'aşa! Când au tăbărît odată moliile asupra lor — ştii doar şi tu, vecine, ce lână deasă au renii — şi când s'au aş­ternut pe ros cât ai clipi s'a topit toată agoniseala, toată turma noastră... Şi privind cu jale la oasele de reni, vulpea plângea de ţi se rupea inima: „Renii mei, săracii, renii mei, dragii de ei! Cât aţi fost voi de buni, cât mi-aţi fost voi de dragi! Renii mei, sără­cuţii de ei!..." .

Ursul s'a înduioşat de jalea vulpii. Ba a şi încercat să-i aline durerea:

Lasă, vecină, nu mai plânge, câte nu se întâmplă!... Apoi se scarpină după ceafă, mai chibzui şi zise iar: Ce să-i faci, dac'aşa a fost să fie, să-i roadă moliile? Pe semne că nu-i de mine să fiu păstor. Niciodată n'am să mai cresc reni.

Şi ursul se afundă în taiga. De atunci urşii nu se mai apropie de reni.


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu