Cum au facut animalele schimb de picioare

 


O vulpe s'a întâlnit într'o zi cu un elan.

  Ce se mai aude, vecine? întrebă ea. - Nimic nou, vecină, răspunse elanul. Eri, să vezi, era cât

pe ce să mă prăpădesc cu zile; mi se luase pe urme un vânător; abia am scăpat, că-mi încurcasem coarnele prin ramurile unor copaci... Mare pacoste cu picioarele astea lungi ale mele. Din pricina lor mă tot încurc cu ramurile coarnelor prin ramurile copacilor! Dar tu cum o duci? întrebă el la rându-i pe vulpe.

Şi eu o duc greu, vecine, răspunse vulpea. Nu-mi dau pace vânătorii. Mare pacoste cu picioarele mele astea scurte. Din pricina lor sunt scundă şi nu văd ce se petrece în jurul meu!

Şi s'au întristat amarnic animalele de soarta lor cea grea, pentru felul nechibzuit cum lev-a rânduit firea pe toate: cine are nevoie de picioare lungi, le are scurte, iar cui îi trebue picioare scurte, le are lungi.

Ce se gândi vulpea?

Vecine, ia hai să facem schimb de picioare, zise ea.

  Să facem, încuviinţă elanul.

Şi iată că cei doi schimbară picioarele între ei.

Vulpea privi în jur: de sus, de pe picioarele cele lungi se ve­dea departe, nu era niciun om în jur. Şi cum i se făcuse poftă de niscai găini, o luă la goană spre sat. Acolo încercă să intre în-tr'un coteţ, unde mai multe găini şedeau pe cuibare. Dar picioa­re cele lungi o stânjeneau. Atunci băgă piciorul într'o crăpă­tură, socotind să înhaţe vreo găină. Dar piciorul de elan, cu co­pită, nu putea apuca nimic. Vulpea oftă din greu şi tare îi păru rău după labele ei: ce ghiare ascuţite aveau şi cât îi era de lesne să înhaţe cu ele prada, s'o ţină şi s'o sfâşie! Deodată, din casă ieşi un om, vulpea se sperie şi fugi. De scăpat, a scăpat ea, dar flămândă.

Cât despre elan, el s'a făcut scund de tot pe labele de vulpe. Se ascundea de minune în iarbă.

  Ei, acuma-i bine de mine, se bucura el. De departe nu mă mai vede nimeni.

încet, încet, începu a se mişca pe lăbuţele de vulpe. Peste pu­ţină vreme osteni. Era şi ostenit, şi flămând. Ridică botul, cum era învăţat, ca să prindă câteva vlăstare tinere, cu care să-şi po­tolească foamea. Dar vezi că nu mai ajungea până la ramurile copacilor, că-i erau picioarele prea scurte!

  Ehe, oftă el din greu, păcat de picioarele mele că le-am schimbat! Ce picioare bune aveam! Erau înalte şi puternice! Nu aşa... nişte sărăcii de lăbuţe! S'a zis cu mine, acuma m'am cu-făţat, o să mor de foame...

Şi elanul începu să plângă.

Deodată auzi că departe, în taiga, răsună lin tropot: cineva se îndrepta în goana mare drept către el. Se auzea tot mai aproa­pe trosnetul surcelelor rupte şi fâsâitul tufişurilor răscolite, Elanul se aşternu şi el la goană Dar unde să-1 ducă lăbuţele cele slabe de vulpe? Se împiedică în nişte tufe, căzu şi închise ochii: „Ei, acum s'a terminat, îşi spuse el, mi-a sosit sfârşitul!"

Când colo, se aude strigăt de vulpe:

  Hei, vecine, pe unde-mi eşti?

   Aicea-s, prinse glas elanul. Tu ai stârnit zarva aceea taiga?

   Eu, mărturisi vulpea. Mare pacoste picioarele astea ale tale. Am vrut să mă strecor încetişor, dar copitele calcă greu, tropăie, frâng ramurile de pe jos. Era să mă prăpădesc din pri-cina lor!

   Şi mie mi-e greu cu picioarele tale, se plânse elanul sunt scurte şi şubrede... Hai, vecină, să le schimbăm din nou.

Şi animalele au făcut iarăşi schimb de picioare. Elanul bătu în pământ cu copitele: tare erau bune!

  Straşnic lucru, zise el, ce bine e s'alergi pe asemenea p doare. Picioare sdravene, înalte, cu copite.

Vulpea dădu roată locului pe lăbuţele ei: tare (erau bune Lăbuţele au ghiare ascuţite, sunt uşoare, nici nu le auzi paşi

  Că bine zici! vorbi şi vulpea. Straşnic lucru e să ai lăbuţe mici, cu ghiare ascuţite.

Cei doi şi-au luat rămas bun şi fiecare a plecat într'ale lui De atunci animalele n'au mai făcut schimb de picioare.


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu