Cum s-a rupt prietenia dintre urs si burund

 


Pe vremea când munţii Hingan erau încă mici, mici de puteai slobozi săgeata de pe o parte a muntelui şi s'o auzi căzând pe cealaltă parte, ei, cam pe acea vreme, erau prieteni ursul cu burunducul. 

Trăiau laolaltă, în acelaşi bârlog. Vânau laolaltă. Tot ce do­bândeau împărţeau pe din două: ce vâna ursul, mânca şi burun-ducul, iar ce găsea acesta, făcea parte şi ursului. Aşa a ţinut prie­tenia lor multă vreme. Dar, e lucru ştiut că prietenia altora îi este celui pismaş asemeni ghimpelui în ochi... Până n'o strică, nu are linişte. 

Intr'un rând a ieşit burunducul din vizuina lui; poftea să ronţăe niscai alune. In drum s'a întâlnit cu vulpea. Cumătră şi-a arcuit frumos coada roşcată, i-a dat bineţe şi l-a întrebat:

— Cum o duci, vecine?

Burunducul i-a povestit ce şi cum, fără ascunzişuri.

Vulpea l-a ascultat şi tare a mai pălit-o invidia... că două fiare trăesc laolaltă şi nu se ceartă defel. Ea nu avea niciun prie­ten. Asta din pricină că umbla întotdeauna cu şiretlic şi pe toţi încerca să-i tragă pe sfoară.

 Vulpea şi-a strâns lăbuţele pe pântec, s'a prefăcut că nu mai poate de mila burunducului, ba a şi lăcrămat. Este lucru ştiut că pentru înşelător nu-i greu să scape o lacrimă la nevoie-

    Sărăcan de tine, sărace! Milă mi-e de tine! Burunducul s'a speriat:

    De ce ţi-e milă de mine, vecină? 

 Prost mai eşti! a spus vulpea, ursul te amărăşte şi tu habar n'ai.

 Cum adică, mă amărăşte? întrebă burunducul.

 Păi, gândeşte şi tu ! Când isbuteşte să înhaţe ursul prada, cine-şi înfige primul colţii în ea? întrebă vulpea.

 Cum cine? Fratele urs!

— Ei vezi, bucăţica cea mai bună şi-o ia el. Ehei, de mult n'ai mai gustat şi tu o ciosvârtă bună; doar cu rămăşiţe dela masa ursului ţi-ai dus zilele! De aceea ai şi rămas aşa micuţ.

Vulpea şi-a fluturat coada, şi-a sbicit cu ea lacrimile, a clă­tinat din cap şi a mai spus:

 Rămâi cu bine! După cum văd, te împaci bine cu aşa viaţă. Ehei, să fiu în locul tău, aş înfige eu prima dinţii în vânat! A plecat vulpea, grăbită, ca după treburi. Alerga şi-şi spul­bera urmele cu coada. Burunducul a rămas cu ochii după ea, a căzut pe gânduri: „Ştie ea ce spune, cumătră, trebue dreptate!" Atât de adânc s'a cufundat în gânduri, că şi de alune a uitat. „Ia te uită, îşi spunea el, cât de înşelător s'a arătat a fi ursul! Şi eu care-l socoteam ca pe un frate mai mare." 

...Intr'un rând, ursul şi burunducul au pornit la vânat.  In drum au trecut printr'un smeuriş. Ursul a smuls o tufă, s'a înfruptat el, apoi l-a îmbiat şi pe burunduc. Dar acesta se gândea la ale lui: „Avea dreptate vulpea". Apoi ursul a prins un popândău. L-a chemat şi pe burunduc la ospăţ. Dar burunducul s'a oprit şi şi-a spus în gând: „Iată că şi pe popândău tot ursul a pus primul ghiara. înseamnă că spunea) drept vulpea!"

Fraţii au trecut pe lângă un butuc cu albine. Ursul a răs turnat butucul cu laba, şi-a băgat botul într'un fagure, şi-a um flat nările şi a început a plescăi din buze. L-a chemat el şi pe frate-său la miere. Dar burunducul tot cuj gândul lui: „Iarăşi a gustat întâi ursul, înseamnă că iarăşi a avut dreptate vulpea!" 

De data asta s'a supărat de-a-binelea: „Las' că te 'nvăţ eu minte", şi-a zis el în gând. Altă dată s'au dus iar amândoi la vânătoare. Burunducul s'a cocoţat în spinarea ursului. Cu lăbuţele lui n'ar fi putut ţine pasul cu frate-său.  Ursul a adulmecat prada şi a prins o căprioară. Când a fost s'o apuce în colţi, hop că-i sare burunducul printre urechi! Se gândise s'o ia înaintea ursului, să-şi înfigă primul colţii în pradă, să înhaţc el bucata cea dulce, să mai crească puţintel. Ursul s'a speriat şi a scăpat căprioara. Sălbătăciunea a luat-o la fugă. Amândoi au rămas flămânzi.

S'au dus ei mai departe. Ursul a simţit un alt vânat, s'a furişat tiptil, dar burunducul, hop şi el! Iară l-a speriat de moarte pe urs şi din nou au pierdut prada. Ursul s'a mâniat foc. Dar lui frate-său nicio vorbă  nu i-a spus. Mai încolo au dat peste un mistreţ în putere. Altădată nici nu s'ar fi gândit ursul să-i caute prici­nă, dar de data asta i-a dat ghes foamea, că i se lipea burta de şira spinării de flămând ce era. Ursul s'a repezit, mânios şi aşa de înfrico­şător a urlat, încât mistreţul a înce­put să dea înapoi, de-a'ndăratelea. Şi s'a ferit el aşa până când a dat cu coada într'un trunchi de copac şi n'a mai avut pe unde scăpa. Aici l-a în­colţit ursul.  A căscat botul, şi-a des-golit colţii, de ziceai că-i gata să în­ghită sălbătăciunea pe de-a-întregul.Dar n'a apucat ursul să înhaţe prada, că burunducul, din spina­rea lui  frate-său unde stătea cocoţat, s'a şi repezit. 

A ţâşnit printre ure­chile ursului şi s'a avântat asupra mistreţului. Voia să guste el întâi din carnea cea dulce. Ei, asta ursul n'a mai răbdat-o. Când şi-a repezit laba în spinarea burunducului, toate cinci ghiarele şi le-a înfipt în ea, să înveţe minte să nu i se mai încurce printre labe, să nu-l mai stânjenească. Burunducul s'a smuls de sub ghiara ursului, cu toată blana sfâşiată, dela cap şi până la coadă... A scos un urlet de durere. A sărit într'un copac, apoi într'al doilea, într'al treilea, din crean-gă'n creangă. Nici că l-a mai văzut  frate-său!

Iar ursul, după ce a doborît mistreţul, a început a-l striga pe burunduc: 

— Hei, frate! Ia vino să te înfrupţi şi tu din carnea proas­pătă. Dar burunducul nu-i şi nu-i, de parcă niciodată n'ar fi fost. Ursul a pornit spre casă. A aşteptat ce a aşteptat, dar bu­runducul nu s'a mai arătat.  Fugise departe şi n'a mai coborît din copaci. Aştepta să i se vindece rănile din spinare. Până la urmă, rănile s'au vindecat, dar cinci urme negre tot i-au rămas în spinare, i-au rămas pen­tru toată viaţa. 

In zilele noastre, burunducul nici nu se apropie de urs, iar de carne nici să audă nu vrea. Dacă se întâmplă însă să se afle undeva în apropierea ursului, burunducul începe a svârli într'în-sul cucuruzi de cedru. Dar cum ridică ursul ochii să vadă cine-l supără, burunducul o ia la goană, şi ţine-te... nu-l mai vezi!

 

 


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu