Doi slabuti si unul puternic

 


 

Un slăbuţ împotriva unuia puternic este asemenea unui şo­ricel împotriva ursului, doar să-l calce ursul cu o labă şi s'a zis cu el! Dar când sunt doi slăbuţi împotriva unuia puternic, apoi se schimbă treaba, nu se ştie care pe care!

...Un urs, odată, uitând cu totul de lege şi datină, începu a se obrăznici şi a nâpăstui vieţuitoarele cele mici. Şoriceii, nevăs-tuicile şi dihorii nu mai puteau trăi din pricina lui. Jderii, şoarecii săltători şi sobolii nu mai aveau viaţă din pricina ursului. Dacă nelegiuirile lui s'ar fi tras din foame, l-ar fi învinuit cineva? Dar nu. ursul nu era flămând, se ţinea gras şi plesnea de bine! Nici nu-i mânca, doar aşa de plăcere urgisea pe cei micuţi. Şi nu era chip să te ascunzi de el nici unde: te găsea în scorbură, te găsea sus pe cracă, ba şi în apă te găsea!

Plângeau vieţuitoarele cele mici, plângeau şi răbdau. Dar când ursul începu să le chinuiască puişorii şi să-i ucidă, n'a mai fost chip de răbdat, le-a ajuns cuţitul la os, mai rău nici ca se putea! Ursul distrugea cuiburile de păsări, înnăbuşea puişorii de jivine prin scorburi...

Intr'un rând a strivit toţi micuţii şoricelului. A călcat doar odată cu laba lui şi niciunul n'a rămas în viaţă. Şoricelul plângea, se tot rotea în jurul cuibului, dar ce-ar îi putut face el singur împotriva namilei?

Piţigoiului, tâlharul i-a nimicit cuibul, iar toate ouăle din cuib le-a înghiţit. Piţigoiul plângea, se tot rotea în jurul cuibu­lui, dar ce-ar fi putut face el singur împotriva namilei?

Cât despre urs, el râdea, ba îşi mai şi bătea joc de ei, nele­giuitul. Şoricelul porni în goană să afle ajutor. Cum fugea el aşa, auzi plânsul piţigoiului şi-l întreba:

  Hei, vecine, ce-ai păţit? De ce plângi?

  Păi, să vezi, răspunse păsăruica. Venise vremea să-mi scot puişorii din ouă. Ciocăneau cu pliscurile în coajă... Mi i-a mâncat ursul... Unde să aflu ajutor? Ce pot face de unul singur?

Şoricelul isbucni şi el în plâns:

  începuseră puişorii mei să se acopere cu peri negri. în­cepuseră să deschidă ochii. Tot ursul mi i-a  omorît şi mie! Unde să aflu ajutor? Ce pot face de unul singur?

Amândoi, piţigoiul şi şoricelul, au căzut pe gânduri; unde să-şi caute dreptate, unde să găsească osândă pentru urs, cum să-şi scape puii de răul lui. Să se ducă până la Stăpânul care-i mai mare peste taiga — prea era departe. Iar să-l pedepsească fiecare în parte, n'aveau putere.

S'au gândit ce s'au gândit şi-au găsit: ,,De ce să ne temem de el? Nu suntem doi?" Şi s'au dus la urs. Ursul tocmai le venea in întâmpinare. Umbla, namila, legă-nându-se de pe un picior pe altul. Ba îşi şi ridicase o labă să-i sti ivească dintr'o lovitură pe amândoi, că aşa-i era năravul. Dar piţigoiul îi striga ele jos:

  Hei, vecine, ia aşteaptă! Că am veşti bune pentru tine!

Care veşti? mormăi ursul: Zi-i, da' mai repejor! Piţigoiul îi povesti:

  Am văzut într'o pădurice, pe aproape, un roi de albine. Am dat o raită prin jur şi ce mi-au văzut ochii  o scorbură întreagă cu miere, plină ochi, de se revărsa şi pe jos. Ia hai, zic, să-i dau de ştire ursului...Dac'a auzit de miere, ursul a uitat de toate. Ii lăsa gura apă.

    Şi unde-i scorbura cu pricina? întrebă el pofticios.

    Te ducem noi, vecine, făcu şoricelul. Şi-au pornit toţi trei. Piţigoiul sbura înainte şi arăta drumul. Purta ursul tot pe căi ocolite. In vreme ce şoricelul o porni glonţ, pe drumul cel mai scurt, spre păduricea unde era mierea.  Când a ajuns la scorbură, strigă către albine:

  Oho, vecinelor, vin la voi cu treburi însemnate! Albinele veniră în sbor să-l asculte. Şoricelul le povesti ce vrea dela ele. Albinele i-au răspuns săritoare: 

Cum să nu te ajutăm?! Ba te ajutăm! Şi nouă ne-a făcut mult rău ursul ăsta. Câţi faguri nu ne-a furat el!

Tocmai atunci ajunse şi ursul, adus de piţigoi. Acesta îi arătă scorbura cu faguri, dar ursul o şi văzuse. Se repezi spre miere şi porni să sufle, să mormăe, să clefăe şi să se lingă pe bot. Cum s'a apropiat ursul de scorbură, albinele au dat năvală cu tot roiul asupra lui. L-au înţepat, care unde au putut! Ursul se apăra cu labele, încerca să le gonească. Dar mereu alte şi alte albine veneau să-l înţepe, ba în nas, ba în bot, ba în ochi. Ursul urla de durere şi dădu să fugă îndărăt. Dar cum să fugi cu ochii umflaţi de înţepăturile albinelor şi aproape închişi de umflături! Nici drumul nu-l mai vedea. Da buzna peste toate trunchiurile, peste cioturi ascuţite şi tufişuri ghimpoase. Se poticnea, cădea; se sgâriase tot, până la sânge. Dar albinele nu-l slăbeau defel! 

O singură scăpare ar fi fost pentru urs: să se arunce într'o apă şi să stea acolo până s'or duce toate albinele. Dar ce să facă de ochi, că erau umflaţi cât cepele. Nu vedea nimic. Atuncia-şî aminti de şoricel, de piţigoi şi strigă cât îl ţineau bojocii:

Oho, vecinilor, pe unde-mi sunteţi?

Aici, aici suntem, dădură glas cei doi micuţi. Ne omoară albinele, pierim cu zile!

  Duceţi-mă la apă! mai strigă ursul.

Piţigoiul se săltă pe un umăr al ursului, şoricelul se caţără pe celălalt. Ursul urla şi fugea, iar vecinii lui îl călăuzeau. Ba-i strigau unde s'o cotească, ba unde să sară peste vreun trunchi prăvălit.

Peste o vreme, piţigoiul îi spuse:

  Se vede râul, vecine.

Mai apoi îi strigă şi şoricelul:

    Acum chiar că-i aproape, vecine.

    Bine ar fi, strigă ursul, că nu mai pot. M'au prăpădit blestematele de albine, de ce alerg, de ce mă înţeapă mai amarnic!

Nu putea să vadă că albinele de mult au rămas în urmă. Deodată, cei doi strigară ursului:

  Sări în apă, vecine, dar vezi de te afundă cât mai tare,, că apa-i mică prin părţile astea!

Ursul s'a gândit în sinea lui: „Las' să scap eu de albinele astea, că pe urmă tot n'o să rămână din voi decât o pată umedă!" Şi-a luat vânt şi a sărit. Socotea că sare într'un pârâiaş. Dar şoricejul şi piţigoiul îl aduseseră la o prăpastie adâncă. 

Şi a sburat ursul în adânc. Sbura şi se isbea ba de un colţ de stâncă, ba de altul. Smocuri de păr din blană i se împrăştiau în jur. Piţigoiul sbura pe lângă urs, îl însoţea în cădere şi-i spunea:

  Socoteai că eşti puternic, ursule, că nu se află ac de cojocul tău? Mi-ai mâncat puişorii! 

Şoricelul se ţinea strâns de blana ursului şi spunea:

  Socoteai că eşti puternic, ursule, că nu se află ac de co­jocul tău? Mi-ai strivit puişorii!

Ursul a bufnit de pământ, a plesnit şi a rămas lat. 

Foarte bine! Aşa-i trebue! De ce prăpădea puişorii? Păsărelele şi lighioanele micuţe s'au adunat alergând de peste tot locul. Li s'au închinat şi au mulţumit piţigoiului şi şo­ricelului....Ce poate face unul slăbuţ împotriva unuia puternic? Dar când sunt doi slăbuţi împotriva unuia puternic, apoi se schimbă treaba. Nu se ştie care pe care!

 


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu