Feciorul de mesteacan

 

 Rău lucru când e omul leneş şi pizmaş.

Trăia odată, într'un sat, un moşneag. Moşneagul avea un fiu pe nume Ulenda. In toate era Ulenda aşa cum se cuvine: şi la vorbă şi la sfat, şi spătos şi arătos, o mândrie de flăcău, nu glumă! Atâta doar, că de muncit nu-i prea plăcea să muncească. Câtă-i ziulica de mare, pe nimic nu punea mâna.

Dacă o pornea în taiga la vânătoare, apoi de cum dădea pes­te vreun covor de muşchi moale, Ulenda se întindea să tragă un somn.

Dacă îl trimitea tată-său la pescuit, apoi se aşeza pe mal să privească apa şi-şi irosea toată ziua fără rost.

Dacă-i da bătrânul turma de reni pe mână, apoi Ulenda se aşeza pe un ciot şi număra norii de pe cer, iar turma se împrăş­tia toată.

Aşa s'a întâmplat că acum, la bătrâneţe, moşneagul trebuia să agonisească de-ale gurii şi pentru el, şi pentru fiu-său. Ce obidă pentru moşneag! Toţi flăcăii poartă de grijă pă­rinţilor, îşi cinstesc tatăl, numai Ulenda stă ca un trântor în j cârca bătrânului. S'a dus moşneagul la zanghin-înţeleptul şi l-a rugat:

    Ajută-mă, prea înţeleptule zanghin! Nu mai sunt în pu-tere să-mi hrănesc fiul. E ditai vlăjganul, iar eu sunt bătrân, fără vlagă. Spune-mi cum să trăesc? Ce să fac?

A stat zanghinul, s'a gândit, multă vreme s'a gândit; o sută de lulele cu tutun a fumat, le-a fumat şi a tot chibzuit. Apoi a spus:

    Un fiu lenevos e mai rău ca bolnavul legat de gâtul o-mului. Fără o coardă mlădie, arcul e bun de pus pe foc. Trebue schimbată coarda. Iţi trebue un alt fecior.

A oftat moşneagul din greu:

  Acuma-s bătrân. De unde să mai iau alt fecior? Iar zanghinul i-a răspuns:

    Du-te mâine în taiga. Vei găsi acolo un mesteacăn de fier, care creşte între doi ulmi. Doboară mesteacănul acela. In­tre ramurile lui creşte fiul tău cel mic. Acolo se leagănă el, într'un coş micuţ, în bătaia vântului. Creşte-l, şi-ţi va fi sprijin şi ajutor.

S'a dus moşneagul în taiga. A mers el ce a mers, şi într'ade-văr, a găsit ce i s'a spus: între doi ulmi se înălţa mesteacănul de fier. A început moşneagul să lovească mesteacănul. A dat oda­tă cu toporul, a dat de două ori. Toporul s'a ştirbit, dar trunchiul —- nimic... nicio crestătură. Halal mesteacăn! Bătrânul a oste­nit. S'a întins să-şi tragă sufletul şi a aţipit. In vis i s'a arătat coşcogea ursul şi i-a spus:

„Colo pe dreapta, în vale, se desfac două pâraie: într'unul curge apă albă, în celălalt, roşie. Scoate o căciulă de apă din râul cel roşu şi stropeşte cu ea mesteacănul!" 

Bătrânul s'a trezit. S'a sculat şi a pornit în căutarea celor două pâraie. Până a răzbătut desişul, toate straiele şi le-a făcut ferfeniţă: şi halatul, şi cămaşa, şi nădragii, şi încălţările. A coborît în vale, şi într'adevăr, acolo curgeau doua pâraie. A luat din apa cea roşie şi a pornit înapoi. S'a întors la mesteacăn şi l-a stropit cu apa cea roşie. Da' cu ce să-l doboare, că toporul era ştirb!...

S'a pornit atunci moşneagul să-l ferestruiască cu cuţitul. Numai odată l-a crestat, că s'a şi clătinat mesteacănul şi a căzut la pământ. Intre ramurile copacului, moşneagul a văzut un coş. In coş sta culcat un copilaş. Un băieţel, micşor, cât un ac de os. Avea un obrăjel rotund, ca luna, ochişorii negri, lucitori ca două măr­gele. Bătrânul şi-a spus în sinea lui:

„Ehe-he-he! Multă vreme va mai trece până când fiul meu ista de suflet o să crească măricel şi m'o putea ţine el pe mine!" Dar băietănaşul cel de mesteacăn sări de colo:

    Când te aşterni drumului, tătucă, nu sta să-ţi socoteşti paşii! Bătrânul a săltat coşul în spinare şi a pornit spre casă.

A mers el, a mers... Dar, ce să vezi? La fiecare pas, coşul atârna tot mai greu. Până să ajungă moşneagul în sat, l-a co­coşat de-a-binelea greutatea coşului. S'a oprit moşneagul şi a lăsat povara de pe umeri. Numai putea să-l care mai departe! Când s'a uitat... mare minunăţie! Se făcuse coşul mare-mare. Iar băietănaşul de mesteacăn crescuse şi el, nu glumă. A sărit jos din coş, s'a închinat adânc în faţa bătrânului şi i-a spus:

  Iţi mulţumesc, tată, că m'ai săltat pe picioare. Şi au pornit-o ei mai departe, pe jos.

Calducá, aşa l-a botezat bătrânul pe fiu-său ăl mic. Şi şi-au început viaţa în trei: moşneagul, Ulenda şi Calducá. 

Nici n'a băgat de seamă moşneagul când a crescut Calducá, fecioraşul. Ca peste noapte s'a înălţat şi l-a ajuns din ur­mă pe Ulenda. Muncea pentru câteşi trei. Era voinic şi'ndemâ-natic. Dacă se măsura'n ciomege cu alt flăcău, acela nici n'apuca să clipească, că se şi pomenea cu mâinile goale. Şi turma lor era acum de două ori mai mare. Şi peşte uscat se găsea în casă - pe săturate. Blănuri moi, pentru ai casei şi pentru târg, aveau acum să le-ajungă. Ulenda, însă, la fel a rămas, cum fusese. De ce sta, tot mai leneş şi mai leneş se făcea. Sta to­lănit în culcuş, dar lenea lui nu sta, tot creştea şi creştea, aproape că nu mai încăpea în colibă...Ţinea bătrânul pe lângă casă doi vulturi: unul cu plisc roşu, celălalt cu plisc negru. In fiecare toamnă smulgea penele din coada vulturilor. Până atunci dăruise penele vulturului cu plisc roşu lui Ulenda. Dar s'a ivit în casă Cal duca, fecioraşul cel cu sârg la treabă, lui i-a dăruit moşneagul penele roşii. Le-a dăruit şi i-a spus:

—Calducá îmi îngrijeşte bătrâneţele, el mă ţine. Se chiamă că el este fiul meu cel mare! N'a spus nimic Ulenda. A înghiţit obida şi s'a îndârjit îm­potriva mezinului. A început a cloci gânduri de răzbunare. Cum să-i facă rău feciorului de mesteacăn? Uitase şi de lene. Furia s'a dovedit mai puternică decât lenea. Ulenda a început să fure prada din capcanele întinse de Gali ducá. A început să fure şi peştele din plasele rânduite de frate-său.  Atunci Calducá s'a dus la zanghin:

—Dovedeşte, prea înţelepte, pe nelegiuit!

Parcă poţi dovedi pe furul din propria-ţi casă? i-a răs­puns zanghinul.

Apoi a încins un foc de vreascuri. A prins un motan şi l-a perpelit în dogoarea focului. Motanul a început a mieuna ca din gură de şarpe şi a rămas cu botul schimonosit. Iar zanghinul a tălmăcit:

—Strâmbă-se şi chipul hoţului, ca botul motanului ăstuia. Facă-se voia legii celei drepte, atunci vei dibui pe furtu însuţi. Calducá s'a întors acasă şi l-a găsit pe Ulenda pitit într'un colţ, cu fălcile legate cu o basma. L-a întrebat:

—Ce-i cu tine, frate-meu?

—Nimic, i-a răspuns acesta, mă dor dinţii. Tocmai atunci s'a pornit vântul şi a smuls basmaua de pe obrazul flăcăului. Toţi i-au văzut faţa strâmbă. Toţi au văzut că el e hoţul. De atunci nimeni nu-l strigă altfel decât Ulenda-Strâmbul. Mai îndârjită era acum ura lui Ulenda împotriva fratelui său, fecioraşul de mesteacăn. Chibzuia zi şi noapte cum să-l prăpădească pe Calducá, în ce fel să-l ducă la pieire. Cât timp trăia bătrânul, tot nu-i putea face nimic. Peste o vreme, moşneagul a căzut la pat şi s'a prăpădit. L-au petrecut pe bătrân la groapă, l-au plâns. Zanghinul a frânt o suliţă peste trupul celui dus. Cele două capete le-a svârlit, unul într'o parte, altul într'alta, pentru ca duhul vânătorului să se despartă de trup. Pe urmă l-au îngropat pe bătrân. Intr'un rând, Ulenda i-a spus lui Calducá:

— Să ne ducem, frate-meu, pe insulă ; om culege saran-îloarea. Cu rădăcini dulci ne-om ospăta.

Au pornit ei cu barca. Au ajuns la insulă. Calducá a plecat să culeagă saran şi s'a afundat departe în taiga. Ulenda a să­rit în barcă şi a plecat, lăsând pe frate-său acolo.

—Să fie pradă păsării Cori! şi-a spus el.

In acele vremuri trăia pe muntele Hehţir pasărea Cori. Cât un nor era de mare. Când îşi părăsea cuibul şi-şi întindea aripile să-şi ia sborul, întuneca tot cerul, iar pe pământ cobora o beznă de parcă se lăsa noaptea. Vai şi amar de omul care-i ieşea în cale! Cine se întâlnea cu pasărea Cori, nu mai putea fi găsit niciunde. A colindat. Calducá insula, a um­blat ce a umblat şi s'a întors la mal. Acolo, ce să vezi? Ulenda nu-i. A ţipat Calducá, l-a strigat, l-a căutat pe frate-său, dar degeaba... ia-l de unde nu-i. A văzut flăcăul că nu mai are nimic de fă­cut, a gustat din rădăcinile dulci de saran şi s'a întins să doarmă. Ce s'a gândit el: ,,Voi vedea eu mâine ce-i de făcut!"

Soarele a apus. Cori-pasărea s'a ridicat de după Hehţir, a acoperit cerul şi s'a făcut întuneric beznă. Cori sbura şi fâlfâia din aripi, fâlfâia atât de tare, de parcă ploua şiroaie, vâjâia văz-duhul de parcă se stârnise un vânt năprasnic. Calducá s'a trezit speriat şi şi-a înşfăcat arcul de luptă. Con a ajuns chiar deasupra lui şi a căscat un plisc fioros. Ochii îi ardeau vâlvătaie. Calducá a slobozit săgeata. Dar în zadar, penele păsării erau de fier. Cori l-a ridicat în ghiare şi i-a spus:

    Să-mi pui trei ghicitori. De le-oi deslega, s'a terminat cu tine. Iar de nu, te duc între ai tăi. A chibzuit Calducá, s'a gândit şi a primit târgul:

    Ce e, ce e, ce să fie: sus pe stâncă locuieşte, jos să sară nu'ndrăsneşte. Ghici, ce e?

Cori s'a gândit, s'a frământat, dar n'a putut răspunde.

    E nasul pe obraz, a desluşit Calducá, şi a pus a doua ghicitoare:

    Ce e, ce e, ce să fie: dintr'un loc dac'o sbugheşte, unde vrei îţi nimereşte, dar cum a mers nu povesteşte. Ghici; ce e?

Iar n'a ştiut Cori să răspundă.

   E săgeata, i-a desluşit Calducá, şi a pus păsării Cori ul-tima ghicitoare:

   Ce e, ce e, ce să fie: pe-aceeaşi pernă dorm o sută de flă-căi, dar de certat tot nu se ceartă între ei. Ghici, ce e? Nici acestei ghicitori nu i-a aflat Cori deslegarea.

 Sunt ţiglele de pe acoperiş — i-a desluşit Calducá. Atunci, Cori-pasărea l-a săltat în ghiare pe flăcăul nostru, la ridicat în slava cerului şi, lin de tot, s'a aşternut sborului. Mult, puţin, cât a sburat nu ştiu, dar l-a coborît pe pământ aproa­pe de casa lui. Flăcăul s'a întors acasă. Ulenda l-a văzut şi s'a făcut alb ca varul, de frică. Un tremur mărunt i-a cuprins mă­dularele toate. Şi i-a spus lui frate-său:

 Vântul m'a smuls de lângă insulă. N'am putut ţine piept vijeliei, prea era amarnică. Calducá n'a zis nimic. Viaţa celor doi fraţi a început să curgă din nou ca în trecut. Calducá muncea, iar Ulenda-Strâmbul trândăvea după sobă. Ura strâmbului nu se potolea. După o vreme, el îi spuse din nou lui Calducá:

   M'a cuprins dorul după tatăl nostru. Iacă, am auzit dela lume, că dacă umezeşti buzele unui răposat cu spumă din gura balaurului Simu, acesta se scoală din morţi. Tare ar fi bine dacăI am putea învia pe bătrânul nostru!

   Şi unde-i balaurul ăsta? întrebă feciorul de mesteacăn. Cum putem da de el ?

  Balaurul sălăşlueşte la izvoarele râului Hor, spuse Ulenda.

Calducá n'a stat mult pe gânduri, a înşeuat un pui de ren, a încălecat şi a pornit la drum. Mult, puţin, cât a bătut el drumu­rile, nu se ştie! Doar atât se ştie, că în răstimpul ăsta în trei­zeci de rânduri au răsărit ciupercile pe trunchiul ulmului celui răsturnat. Iată-l ajuns la izvor. Şi-a lăsat renul la mal, l-a lovit cu palma peste greabăn şi l-a prefăcut în copac. Apoi a plecat mai departe, şi a ajuns la un sătuc. Calducá a văzut că şi aici sălăşluesc oameni de un neam cu el, dar că-s amărîţi tare. Calducá i-a întrebat de pricina amarului lor. Iar oamenii i-au povestit că balaurul Siniu le calcă satul, mănâncă oamenii, pârjoleşte coli­bele şi că nu-i nicio scăpare.

    Cum se poate! Oare niciunul dintre voi nu s'a învred­nicit să-i vie de hac balaurului? s'a mirat Calducá.

    Mulţi au încercat, i-au spus oamenii, dar ce-i poţi face? Doar odată să te împroaşte Simu cu dogoarea răsuflării lui, că ţi s'au şi uscat mâinile. Iar fără mâini, ce poţi face? A căzut pe gânduri feciorul de mesteacăn, apoi le-a spus:

  Voi încerca şi eu, poate că mie nu mi s'or usca mâinile... Şi-a pregătit el suliţa, a ascuţit cuţitul, a mai luat din sat un ceaun de tuci şi a urcat spre pădurea unde trăia Simu. In pă­dure a strâns un ceaun plin cu răşină tare de brad. A strâns muşchi şi s'a înfăşurat tot cu muşchi verde. A intrat aşa, înfă­şurat cum era, în pârâu şi a ieşit de acolo şiroind de apă. Apoi s'a apucat a lovi cu coada suliţei în tuciul acela. Şi s'a iscat un vuet de a răsunat pădurea.

Simu-balaurul a auzit tărăboiul şi a ieşit târîş din vă­găuna lui. Venea târîş, şuiera şi clocotea de mânie. In urma lui ră­mânea o potecă roşie de pârjol: ardea iarba, ardea pământul, ardeau şi pietrele.

Cum l-a văzut pe flăcău, a duhnit odată asupră-i, dar muş­chiul, mustind de ud ce era, l-a apărat pe Calducá de pălălaia dogoritoare. Iar flăcăul, luându-şi avânt, a aruncat cu toată puterea tuciul cu răşină în gâtlejul arzător al năpârcii. Răşina s'a muiat şi a potopit gâtlejul balaurului. Simu s'a înnăbuşit şi a crăpat. In loc de flăcări, din botul jivinei a început a se revărsa un şuvoi de spumă albă. Calducá a strâns din spuma aceea şi a făcut cale întoarsă spre sat. Deodată a auzit în urma lui cum trosnesc arborii. întreaga taiga fumega, fiarele fugeau din pădure şi păsările îşi luau sborul care încotro. Oamenii din partea locului i-au spus:

   Prăpăd, fiule! L-ai ucis pe Simu şi acum Himu cel fioros te goneşte din urmă, să-şi răzbune fratele. Mare prăpăd!

   Nu-i nimic, răspunse Calducá. Prăpăd ar fi de n'am avea minte'n cap.

Şi-a găsit el şapte ceaunuri de tuci. Le-a aşezat unul peste altul, iar el s'a pitit sub ceaunul dela fund. N'a terminat bine, că s'a ivit în sbor Himu cel fioros. In jur, toată firea s'a cutre­murat. Pământul clocotea, din cer cădea potop, cioturi şi bolo­vani. Balaurul a văzut tuciurile şi s'a repezit furios asupra lor, şi când le-a izbit odată... şase tuciuri a sfărâmat, dar pe al şap­telea nu l-a dovedit şi şi-a spart capul. A început să şuiere Himu şi s'â târît înapoi, să-şi dea duhul în pădure. Calducá a ie­şit de sub hârburi. Oamenii din partea locului s'au strâns roată în jurul lui. Erau fericiţi că le-a fost dat să vadă aşa viteaz, se bucurau că au scăpat de balaurul Simu. Care mai de care îl chema în neamul lor, fiu să le fie. Fetele îl priveau pe sub sprân­cene: fiecare ar fi vrut să fie nevastă unui asemenea flăcău viteaz. Bătrânii îl pofteau:

    Rămâi la noi.

    Nu, trebue să mă întorc acasă, le-a răspuns Calducá. Dar una din fete tot i-a plăcut. A luat-o şi s'au dus în pădure. Au ajuns pe malul râului şi s'au aşezat pe trunchiul unui copac. Iar Calducá i-a spus fetei:

  Fii, fată dragă, nevasta mea! Vino cu mine!

Apoi a lovit cu palma trunchiul pe care şedeau şi s'a prefă­cut trunchiul în ren. Renul a pornit în sbor spre sătucul de başti­nă al băiatului.In timpul ăsta, Ulenda domnea în voie, cânta ziua toată, de nimic nu-i păsa. Socotea că a pierit feciorul de mesteacăn. Când colo, hop şi Calducá, ba încă însoţit de o nevastă chipeşă. Mai abitir s'a aprins ura lui împotriva fratelui său. Iar clo­cea gânduri mârşave: ,,Cu Calducá trebue s'o sfârşesc, orice-o fî să fie, iară soaţa lui mie să-mi rămâie!".Calducá s'a dus la zanghin-înţeleptul, i-a povestit totul de-a I fir în păr. Şi despre Simu i-a povestit, şi cum a dobândit spuma din botul balaurului ucis, ca să-l scoale din morţi pe tată-său, şi despre porunca lui Ulenda-Strâmbul. Zanghinul a chibzuit preţ de-o lulea fumată şi apoi i-a zis:

    Ehei, fecioraş de mesteacăn, vezi că tu asta încă n'o ştii. Nu ştii că oamenii nu se nasc de două ori. La ce să-l turburăm pe moşneag? Ş'apoi, nu spumă te-a trimis el să cauţi, ci moartea te-a trimis să ţi-o găseşti. Spuma aceea a luat-o zanghinul şi a svârlit-o în râu. Râul a început să freamăte, apa să clocotească şi un fum alburiu s'a ridicat către nori. Sumedenie de peşti s'au ivit pe faţa apei toţi cu burţile albe în sus. Toţi muriseră.

    Vezi! spuse zanghinul, ca să te prăpădească pe tine îi trebuia Strâmbului spumă dintr'asta. Apoi înţeleptul l-a chemat pe Ulenda-Strâmbul.

—Du-te în taiga, Ulenda, i-a spus el.' Nu printre oameni ţi-e locul. Nu ţi-s dragi oamenii... Pleacă în taiga. Acolo, în sin­gurătate, trăesc oamenii din taiga. Să-ţi fie şi chipul cum îţi este sufletul. 

Şi a plecat Ulenda-Strâmbul în taiga. Cât a mers a început a-i creşte blană. La mâini şi la picioare i-au crescut ghiare. O pornise în două picioare, apoi s'a plecat şi a luat-o la goană în patru labe. Ulenda-Strâmbul s'a prefăcut în urs. Iar Caldlucá-feciorul şi-a întemeiat o viaţă frumoasă, cu soaţa sa. Au avut mulţi copii, şi în toate celea numai izbândă...Asta a fost odată de mult, de mult. Atât de demult, încât Maca ar fi să socotim anii pe degete, nu ne-ar ajunge degetele tuturor bătrânilor din sat. Ar trebui să chemăm şi copiii satului la numărătoare. Dar copiii sunt neastâmpăraţi, aleargă, nu stau locului. Pas de mai socoate, cât de demult a fost asta!...


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu