Iepurele si cotofana

 


A fost odată un iepure. Era iepurele acela la fel ca toţi iepu­rii. Numai că — el ştie de ce — îi plăcea să se fălească faţă de toată lumea tocmai cu ceea ce-i lipsea mai cu deosebire. Se lău­da că e şi puternic, că.e şi viteaz, că mai e şi vânător iscusit...

Intr'un rând, iepurele a găsit în câmp o căprioară ucisă. O doborîse lupul. Dar, pe semne, l-o fi stânjenit cineva, că lăsase jumătate din pradă neatinsă şi fugise.

Cum s'a apropiat iepurele de căprioară, hop, trecu în sbor pe acolo coţofana.

Văzând ea cu ce se pricopsise iepurele, se opri pe o ramură, ii dădu bineţe şi-i zise:

  Hei, vecine, unde ai dobândit aşa mândreţe de că­prioară?

  Am doborît-o, răspunse iepurele.

Coţofana s'a mirat foarte tare: auzi, să doboare iepurele o căprioară! De uimire desfăcu larg aripile, îşi înfoie coada şi ră­mase cu pliscul căscat.

Iar lăudărosul nu se lăsă defel:

  Ehe, păi ştii tu ce vânător dibaci sunt eu ? Dac'ar fi să mă apuc eu de vânătoare ! Da' ştii, aşa de-adevăratelea, apoi de mult n'ar mai fi rămas picior de sălbăticiune în toată pădurea. Doar că mi-e cam milă de fiare. Că altfel aş putea doborî câte vreau. Uite, acum termin de mâncat căprioara asta şi alerg să pun ghiara pe urs.

Coţofana se ploconi iepurelui şi-1 rugă:

   Hai, zău aşa, vecine, învaţă-mă şi pe mine! Că eu de când mă ştiu, tot flămândă umblu.

   Te'nvăţ, cum nu, răspunse iepurele. Vânătoarea nu-i un lucru prea greu. Să faci ca mine: deschizi gura mare şi strigi. E lucru uşor de tot. Ce, nu ştii tu să strigi?

   Cum să nu ştiu? Ba ştiu chiar foarte bine,*spuse coţo­fana şi se gândi: ,,La ce m'aş duce eu să caut ursul, când uite colea, lângă mine, un iepuraş?"

Şi coţofana se cocoţă pe o ramură mai înaltă, îşi deschise pliscul Jarg-larg, şi când mi se porni pe strigăt, ţine-te! Aşa tare striga, că piţigoii ce se odihneau pe rămurelele din jur se pră­văliră cu aripile desfăcute la pământ.

Dar şi iepurele se făcu nevăzut... Se speriase de moarte şi o tulise. Ia-1 de unde nu-i!

Coţofana a rămas locului, cufundată în gânduri: ,,Cum s'o fi făcut că nu s'a prăbuşit şi iepurele, c'a apucat s'o şteargă? Pe semne că n'am strigat destul de tare. Las' că altă dată ştiu eu. Când oi mai vedea vreo jivină, o să strig cât m'o ţine gura şi nu-mi mai scapă !"

De atunci a început coţofana să colinde pădurea. Cum dădea de vreo sălbătăciune, începea să strige cât o ţineau puterile.

Dar vezi că nu isbutea să doboare nicio sălbătăciune cu strigătul ei.

Vânătorii au băgat de seamă c*ă pasărea asta strigă de cum dă de vânat. Cum îi auzeau strigătul, hop şi ei într'acolo! Iar coţofana se osteneşte, strigă, cască pliscul, desface larg aripile, dă din coadă şi se socoteşte: ,,Incă puţin şi-am dat-o gata! A mea-i fiara!" Vânătorii, hop şi ei — ochesc fiara, o doboară şi pleacă, cu ea. Câteodată, însă, se mai întâmplă şi altfel. Coţofana zăreşte vânătorul şi se bucură: „Ehe, cât e de mare! Acu'l înghit!" Şi în­cepe a striga de se împrăştie vietăţile pădurii, care'ncotro. Vor­ba ceea: nici ei de vreun folos, nici vânătorului prinos.


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu