Jalea cea mare

 


 

Bătrânii şi-au trăit viaţa, au lăsat-o în urmă.

Bătrânii ştiu multe, oricând poţi afla la ei un sfat bun.. Dar şi omul tânăr poate rosti o vorbă chibzuită; el are putere mai multă, ochiul mai ager, braţul mai sdravăn, toată viaţa în faţă şi privirea aţintită înainte.

De mult, de mult, neamul ude trăia pe meleagurile cele calde, pe malul mării, pe câmpii. Oamenii erau mulţi la număr, ca arborii pădurii. Ei îşi duceau zilele paşnic, nu se războiau cu nimeni. Vânau fiare, prindeau peşte, se supuneau datinei şi îşi creşteau copiii. Dar asta a fost de mult, de mult.

Pe vremea aceea, într'un sat oarecare, mai mare peste toţi era un bătrân şaman, pe nume Candiga. Dacă se îmbolnăvea ci­neva, Candiga îşi lua daireaua, pe care era zugrăvit Agdî-tune-tul, încingea un foc şi - şi începea vrăjile. Se învârtea în jurul focu­lui, ţopăia, bolborosea cuvinte neînţelese, îngâna cântece şi lovea in dairea, iscând un sgomot de parcă bubuiau tunetele. Bătea dai­reaua, cică să sperie pe dracii cei răi... Făcea un tărăboi, că vre­me de două zile nu se mai stingea ecoul. Se întâmpla câteodaiă ca un bolnav să se vindece. Dar dacă se prăpădea... apoi şi alunei îşi făcea şamanul datoria: aşeza sufletul răposatului spatele păsării celei cenuşii, cu plisc roşu, şi-1 însoţea până Buni-împărăţia de sub pământ. E drept că nu văzuse nimeni ace pasăre! Dar poţi oare să nu dai crezare vorbelor unui şaman?

Oamenii se temeau de şaman şi nu-i ieşeau din vorbă. Dă-ruiau şamanului orice voia. Şi făceau tot ce le spunea el. Cum să nu te supui şamanului? Dacă nu-i dai ceva, el poate chem dracii cei răi asupra întregului sat. Oamenii spuneau: Candiga e un şaman nespus de puternic. Dracii îl îndrăgesc.

Candiga avea de tcate. Chiar şi atunci când ceila'ţi răbdaţi de foame sau îşi rodeau încălţările ca să nu se prăpădească, el era îndestulat.

In satul acela trăia un flăcău tinerel, pe nume Dimdiga. El era un vânător priceput: isbutea să doboare două gâşte cu o sin­gură săgeată. Altfel, flăcău ca toţi flăcăii, nici mai rău, nici mai bun. Ba poate mai bun chiar. Se uita Dimdiga la şaman şi nj se dumirea defel: de ce din două raţe vânate de el trebuia să ducă una şamanului, de ce din doi soboli ucişi de el unul să şi-1 opreas­că, iar pe celălalt să-1 dea iarăşi şamanului?

La vânătoare Candiga nu merge, prin mlaştini nu-1 prinde umezeala, soarele nu-1 dogoreşte, pe vreme de ger nu stă să în­gheţe, dar prada lui e la fel de mare ca şi a lui Dimdiga. De ce oare?

într'un rând, la sfatul bărbaţilor, după ce împărţise vânatul, Candiga vorbi astfel:

   Iată, am făcut treabă bună, toţi suntem mulţumiţi...

   Eu nu sunt mulţumit, stăpâne! spuse Dimdiga. Cum vine asta ? Tu rămâi ziua toată în iurtă, nu-ţi baţi picioarele defel. Toţi bărbaţii îţi aduc vânatul lor pe din două. De ce oare eu, care-s vânător, să am mai puţin decât tine?

   Ei, prostule! spuse Candiga. Norocul meu vine dela du­huri! Mă întrebi de ce? Iacă, vorbeşte cu ele... Uite că adun în­dată toţi dracii...Şi Candiga îşi puse pe cap căciula cea cu coarne, se încinse

brâul cel cu zurgălăi şi prinse în mâini daireaua sunătoare, răsuna daireaua de parcă se porniseră lunetele. Bătrânii se rugau de el:

Lasă vrăjile, nu asculta pe tinerel! Nu înţelepciune a do-bândit el la vânătoare, n'a dobândit decât fiare...

  Fie! le răspunse şamanul. Numai de dragul vostru am să-l iert.

Dimdiga porni iarăşi la vânătoare. Dobora fiarele pădurii: una pentru el, una pentru Candiga. Iar şamanul nu înceta să boscorodească împotriva flăcăului. Orice spunea Dimdiga era rău. ...Şi iată că în acel an se pomeniră cu fugari dintr'un sat depărtat. Fugarii erau rupţi, flămânzi, veniseră într'un suflet şi povesteau plângând:

   Au năvălit asupra noastră nişte oameni fioroşi. Vin cu război... Sunt mulţi, fără număr!... Aduc a tigri. Vin călări pe nişte fiare sălbatice.

   Ce fel de fiare? îi întrebă Dimdiga, la sfatul bărbaţilor. Câini?

— Nu, nu-s câini?

— Reni?

    Nu, nici reni nu sunt.  Am şti noi dacă ar îi reni; din  totdeauna am avut şi noi reni! Fiarele acelea au patru picioare, o blană scurtă şi lucioasă; botul lor aduce, şi nu  prea, cu cel de ren; cozile li-s până la pământ; pe grumaz au coame lungi, iar la picioare, copite rotunde. Şi nechează fiarele acelea de se aude până departe. Celui care le aude nechezatul i se face inima ca de iepure.  Oamenii aceia nu cruţă pe nimeni. Ucid bărbaţii, fură femeile, copiii sunt sdrobiţi sub copitele fiarelor.

   Sunt oameni răi, spuse Dimdiga. Trebue să ne ferim din calea lor, nu ne ajung puterile să ne războim cu ei. 

   Dar aceia nu-s oameni, vorbi şi Candiga.

   Ba i-am văzut chiar noi: au două mâini, două picioare, cap. Nu vorbesc graiul nostru. Din satul peste care au trecut nu s'a ales decât cenuşa. Pe unde trec ei, nici iarba nu mai răsare.

   Nu sunt oameni aceia, vorbi iar Candiga. Sunt nişte draci răi! Dimdiga i-a adus pe capul nostru... Vi s'a părut că-s oameni. Asemenea oameni nu se află. Ia să pregătesc eu nişte farmei aduceţi-mi plocoane multe şi voi goni dracii. Oamenii din satele mai depărtate nu s'au oprit din fuga loi Dar iată că vin şi oameni din sate mai puţin depărtate.

   Fugiţi! strigau ei. Oameni răi au năvălit asupra noa tră ! Nu e putere să le stea împotrivă. Ard iurtele. Ucid oamenii!

   Trebue să fugim, spunea Dimdiga la toate sfaturile. Duhurile rele nu dau foc iurtelor.

   Nu sunt oameni aceia, se încăpăţâna şamanul. Sunt nişte draci răi! Şi nu se află drac pe lume care să nu-mi ştie de frică Voi începe farmecele şi-o să-i gonesc pe toţi. Aduceţi-mi daruri. Oamenii din satele mai puţin depărtate nu s'au oprit din fuga lor...Veniră în goană oameni din satele apropiate de tot:

— Oamenii cei răi se cheamă mungali. Ei spun că au străbătut tot pământul si n'au lăsat pe nimeni în viată. Numai noi ăştia, cu voi cei de aici mai suntem vii!

— Mungalii coboară de pe fiarele lor? îi întrebă Dimdiga în timpul sfatului.

  Coboară când vor să mănânce. Şi când măcelăresi oamenii, coboară.

   Ce mănâncă?

   Mănâncă fiarele pe care le cară după ei.

  Sunt oameni, spuse Dimdiga. Să ne pregătim armele. Să ne ferim din calea lor. Dar fiarele mungalilor ce mănâncă?

  Iarbă, răspund fugarii.

   Trebue să fugim în păduri, trebue să fugim în munţi. Oamenii aceia nu sunt deprinşi cu muntele şi cu pădurea.

   Sunt draci, o ţinea întruna Candiga. Sunt duhuri rele. Dimdiga le-a întărîtat. Aduceţi-mi plocoane. Eu sunt un mare şaman Toate nenorocirile le pot înlătura. Voi ridica pe Mangni-idolul şi voi goni toţi dracii.

Şi se aşternu Candiga pe vrăjit, zi şi noapte vrăjea, mereu, mereu. Se prăbuşea de osteneală, dar sărea iar, şi iar vrăjea. Cioplise idol fioros — pe Mangni şi se tot învârtea, ţopăind în jurul lui. Mangni se ridica pe o movila înalt cât trei oameni. Burta lui era goală, ca să fie mereu flămând. Mâi-nile le avea răsucite ca nişte şerpi, să fie mai mlădioase în luptă. In picioa-re avea Mangni două şopârle, să fie mai sprinten. In piept avea o pasă-re, să-i ţie loc de inimă. Iar pe piept avea o tingire strălucitoare, care lu­mina ca soarele, ca să orbească pe vrăjmaş. In tingirea aceea de aramă se oglindea totul din jur Candiga vorbi aşa:

Când se vor apropia mungalii călări pe fiarele lor, ei se vor oglindi în tingirea de aramă şi nu se vor vedea decât pe el înşişi, vor socoti că afară de mungali nu mai e nimeni pe aici şi vor pleca 

Pe mungali nu-i vom goni decât cu suliţa şi cu săgeata! răspunse Dimdiga. Oamenii se strângeau în jurul şamanului. Nimeni nu-i puteai apăra mai bine. Candiga mai făcu doi idoli, ca să-i fie de ajutor lui Mangnij în lupta cu dracii. 

Atunci, Dimdiga vorbi din nou:

Eh, oameni, oameni! Mare jale s'a abătut asupra noastră. Nu Candiga-moşneagul va goni jalea de pe meleagurile noastre. Puneţi mâna pe arcuri, pe săgeţi, pe suliţe, luaţi drumul pădu-rilor, al munţilor. Fiarele mungalilor au nevoie de iarbă. Când vor ajunge mungalii la păduri, la munţi, când vor vedea că fia­rele lor nu au iarbă, vor face cale întoarsă. Tot satul fu cuprins de frământare. Cei tineri ziceau: 

Drept spune Dimdiga. Bărbaţii trebue să lupte! Cei bătrâni se văitau:

 — Nimeni nu poate lupta împotriva dracilor.

Iar mungalii ajunseră aproape de toi. Acum li se auzeau răcnetele. Se zărea pălălaia: mungalii pârjoleau iurtele celor de un neam cu Dimdiga. Iar Candiga vrăjea mereu. Făcea spume la gură. Ca tunetul răsuna daireaua lui. La brâu îi sunau zurgălăii. Căciula cea cu  coarne i se tot legăna pe cap. Bă!rânii se cutremurau, privindu-1. Dimdiga spuse atunci oamenilor: 

Cine merge cu mine, să treacă râul! Cine-şi îndrăgeşte copiii, să treacă râul! Cine nu se teme să pună mâna pe arme, să treacă râul...

Şi oamenii care nu credeau în şaman trecură râul. Au rămas cu şamanul numai aceia care se încredeau mai mult în draci, decât în propriile lor puteri. Dimdiga plecă ultimul. Veneau mungalii ca norul cel negru. Erau mulţi ca nisipul mării. Tremura pământul de tropotul lcr. Ii însoţea un vuiet ca de furtună: răcneau, urlau, îndemnându-şi fiarele. Mungalii purtau în mână nişte iatagane lungi, încovoiate, în spinare, tolbe cu săgeţi, la oblânc, securi de bătălie. Bine spusese Dimdiga: nu erau draci mungaii, ci oameni. Când au zărit satul, năvălitorii porniră a striga mai avan. Au slobozit un nor de săgeţi, să a-copere lumina soarelui, nu alta. 

Dimdiga cu ai săi era acum a-proape de pădure. Mungalii l-au zărit pe Dim­diga şi s'au repezit să-1 ajungă din urmă. Erau cât pe ce să pună mâna pe el, dar flăcăul apucă să intre în pădure. Femeile şi copiii au fost tri­mişi în desiş. Iar Dimdiga cu ceilalţi bărbaţi s'au pitit pe după copaci. De acolo au început a împroşca Pe mungali cu săgeţi din arcurile lor încordate. Sbârnâind, săgeţile porniră în sbor. Este oare cu putinţă ca săgeata să străpungă un drac? Este oare în puterea omului să ucidă un drac? Mungalii însă se prăvăleau din şea. Trecând dela un copac la altul, Dimdiga se afunda tot mai adânc în pădure. Tot mai adânc se afundau în pădure şi oameni care plecaseră din sat odată cu el. Multă vreme l-au urmărit mungalii pe Dimdiga. Dar vezi că fiarele lor nu erau învăţate cu pădurea. Dar vezi că fiarelor le e strâmtă pădurea. Dar vezi că fiarele n'au ce mânca în pădure, n'au unde paşte. Nu se află acolo decât muşchi sărac, la rădăcina copacilor, numai muşchi şi ferigi înalte. Au făcut mungalii cale întoarsă.

Iar Dimdiga trimise oameni de ai săi să vestească pe toţi cei din neamul lor cum se pot apăra de mungali. Toţi ude s'au tras către munţi, către păduri. Aşa şi-au început ei traiul prin codri. Ude au devenit oameni de pădure şi aşa li se spune până astăzi. 

...A trecut o vreme, cât anume, nu ştiu. Dimdiga s'a  întors la satul cel vechi. A vrut să vadă dacă Mangni şi ajutoarele lui cele cu un singur picior au ajutat pe Candiga. Şi a văzut flăcăul că mungalii ajunseseră până la mare, se întorseseră şi plecaseră înapoi spre întinsurile lor din stepă. Şi a mai văzut Dimdiga că în satul cel vechi zace Mangni fărâmat... în burta lui găunoasă creşte iarba, prin pieptul lui găunos se strecoară şopârlele. Ajutoarele lui cele cu un singur picior zac şi ele pârjolite, arse — mungalii aţâţaseră focul cu ele. 

Şi a mai văzut Dimdiga leşul şamanului, cu picioarele în­tinse, cu mâna încleştată pe secure. Alături zăcea un mungal ucis de secure. Pe semne că până la sfârşit şi-a amintit şamanul de vorbele flăcăului, dar a fost prea târziu. Candiga zăcea neînsufleţit. Deasupra lui se rotea un corb. Dihori şi nevăstuici foiau prin cenuşa satului. Dimdiga s'a întors în pădure. Alor săi le-a spus aşa:

— Pădurea şi stâncile sunt pentru noi cel mai bun adăpost!

De atunci ude trăesc în păduri. In sfatul bărbaţilor, oamenii tineri ascultă cuvântul bătrâni-dar şi bătrânii pleacă urechea la vorba celor tineri.

 


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu