Lado cea rea

 

Intâmplarea aceasta s'a petrecut odată, de mult de tot. Pe focurile unde curgeau atunci râuri, se ridică astăzi munţii, iar unde se înălţau atunci stânci, cresc astăzi codri. Atâta vreme a trecut de atunci.

 

 

In casa vânătorului Ceumdaga, din neamul Dungii, s'a năs­cut o fată. De mult ar ii vrut Ceumdaga să aibă copii. Mai cu seamă un băiat ar fi vrut el să aibă, dar s'a bucurat şi de naşte­rea fetiţei. Cât despre mamă, ea nici nu mai ştia ce să facă de bucurie. Fetiţa căpătă un nume frumos — i-au spus Lado.

 

Cei doi bătrâni făceau tot ce le era cu putinţă pentru ca fiica lor să crească vrednică, frumoasă, fericită. Mama nu şi-a strigat fetiţa pe numele cel adevărat un an încheiat, ca nu cumva să afle dracii cei răi că Ceumdaga are o fiică. Nu-i spunea decât „vred­nica mea" sau „draga mea". Deasupra leagănului, femeia atârnă un mafa-garani, adică un colţ de urs, ca să gonească pe dracii cei răi. Iar pentru ca fetiţa să nu plângă, mamă-sa mai agăţă deasupra leagănului o păsăruică din iască, cercei de mesteacăn, lăbuţe de gotcan şi o băbuţă de lemn, ca să-i aducă vise fru­moase. De scăldat o scălda numai în lapte. Ii făcu perniţă din fulgi de lebădă şi saltea din pene de cuc.  Aşa se făcu fetiţa frumoasă ca nici una alta.

 

Avea faţa albă şi rotundă ca luna plină, ochii ca mura nea­gră, obrajii roşii ca petala măcieşului de primăvară, buzele ca smeura coaptă şi era sveltă cum e floarea de saran. Aşa de fru­moasă era Lado! Bătrânii îşi priveau fiica si nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie!... Un singur lucru nu ieşise cum se cuvine: Lado nu ştia să facă nimic. Maică-sa o păzea să nu aibă cumva mâini butucă­noase, de aceea Lado nu aprindea niciodată focul, nu tăia lemne cu securea, nu prindea peşte cu cangea, nu punea mâna pe vâsle şi nu argăsea piei. Maică-sa o păzea să n'aibă ochii roşii, de aceea Lado nu împodobea halatele cu cusături de mătase, nu însăila pielicele, nu alegea lână de ren pentru cusături. Aşa se face că Lado nici măcar să frământe aluatul nu ştia şi nici să coacă niscai turtite nu era în stare. Nimic nu ştia Lado să facă. 

Când trecea Lado pe uliţele satului, flăcăii nu-si puteau lua ochii dela ea, atâta era de chipeşă şi sveltă. O urmăreau din ochi flăcăii, clătinau din cap a uimire, dar niciunul nu se încumeta să-i aţie calea. Până la urmă un flăcău tot o ceru de 'nevastă. Alt vânător mai. destoinic ca el nu era în sat. Dacă-i ieşea o fiară în cale, începea să plângă sălbătăciunea — ştia că nu mai află scăpare. Flăcăul îi ceru mâna, dar Lado se bosumflă şi-i întoarse spatele, strâmbând din nas: 

— Piei din ochii mei, că duhneşti a sălbătăciune! Cum o să-mi duc viaţa alături de tine? O să-mi sgârii mâinile în pieile vânatului adus de tine...

Apoi o ceru un alt flăcău. Pescar mai destoinic ca el nu era în sat. Dacă-şi arunca suliţa, străpungea zece peşti dintr'odată. Iarna, privirea lui străbătea şi prin ghiaţă, desluşea orice groapă în care s'au cuibărit peştii. Flăcăul îi ceru mâna, dar Lado se bosumflă de-a-binelea şi-şi astupă nările cu mâna:

  Piei din ochii mei, că duhneşti a peşte. Cum o să-mi duc viaţa alături de tine? O să umblu mereu cu hainele ude...

O ceru atunci un al treilea flăcău. Câini ca ai lui nu mai crescuse nimeni în satul lor. Iuţi ca vântul erau câinii. Nimeni nu se măsura în iuţeală cu sania flăcăului. Nimeni n'ar fi putut ţine pas cu câinii lui. Flăcăul îi ceru mâna, dar Lado nu l-a învred­nicit nici măcar cu o privire. De cum c'a arătat flăcăul în prag, Lado a început a da din mâini şi se vârî cu nasul într'o pernă:

 

  Piei din ochii mei, că duhneşti a câine! Cum o să-mi duc viaţa alături de tine? O să-mi stric picioarele tot alergând după câinii tăi, să-i hrănesc...

 

Cei trei flăcăi îi întoarseră spatele:

 

  De ce-ţi râzi de munca noastră ? spuseră ei. Nu faci bine...

 

Mama fetei auzi tot şi-i zise şi ea:

 

  Nu faci bine, nu întâmpini oamenii cum se cuvine, su­peri flăcăii fără pricină.

 

Lado se mânie şi împotriva maică-si, începu a da din mâini şi roşi toată de furioasă ce era:

 

   Las'că ştiu eu, strigă ea. De mult vreţi voi să scăpaţi de mine!

 

   Ce tot spui, fata mea, se sperie bătrâna. Poartă-te cum te taie capul! Rămâi cu noi cât vei vrea.  Maică-sa a potolit-o şi Lado a tăcut.  Dar vezi că cine şi-a dat drumul de-a-rostogolul dela munte, cară şi pietrele după sine; întâi a gonit pe flăcăii care-o ceruseră, iar acum Lado nu se mai împăca nici cu părinţii. Toată vremea se îmbufna: ba nu-i era pe plac halatul maică-si, ba nu-i era pe plac că taică-său venea ud leoarcă dela pescuit. Cu nimic nu-i mai intrau în voie. Odată, bătrâna i-a dat caşă. 

   De ce-i nefiartă? strigă fata. I-a dat atunci peşte.

   De ce-i uscat? tropăi din picioare Lado. I-a dat atunci carne.

   De ce-i tare? strigă fata din nou.

 

Maică-sa puse pe masă nişte turtite.

  De ce-s amare? începu să scuipe frumoasa Lado. Bătrâna isbucni în plâns; cu nimic nu-i intra în voie! Ea adună copiii din vecini şi le dădu lor turtiţele. Copiii mâncară totul şi mulţumiră:

  O, măicuţă, ce bune au fost turtiţele, ce moi au fost şi ce dulci!

Atunci  Lado se mânie şi mai amarnic. îşi îmbrânci mama cât colo, începu să tropăe din picioare, să fluture din mâini, să strige şi dădu buzna afară din casă. Tot ce vedea în jurul ei i se părea urît, şi rău, şi murdar, şi afumat, iar oamenii pociţi. Sus pe cer văzu un cârd de lebede. Penele lor erau albe, luceau ca ză­pada cea curată. Lebedele sburau spre locuri necunoscute, ple­cau din calea iernii. 

Lado începu să strige:

  Peste cap m'oi da, lacrimi voi vărsa, în lebădă m'oi pre­face! Şi-am să plec cu lebedele'n sbor, spre ţărmuri neştiute, am să caut oameni curaţi. Am să-mi găsesc altă mamă!

 

Şi Lado s'a dat peste cap. S'a acoperit toată cu fulgi albi ca zăpada. S'a săltat dela pământ şi s'a avântat în sbor pe aripi albe de lebădă. Bătrâna isbucni în plâns, începu a striga, fata a-şi chema. Lado cea rea a sburat, nici nu şi-a întors capul la plânsul maică-sii. Lado se apropie de cârdul lebedelor.

 

   De unde vii, sora noastră cea nouă? întrebară păsările.

 

   Am pornit să caut oameni curaţi, să nu duhnească a peşte. Voi sbura cu voi spre ţărmuri neştiute, să-mi găsesc altă mamă.

 

Dar lebedele nu i-au făcut loc în cârdul lor. Conducătorul cârdului vorbi atunci, bătând din aripi:

 

  Cum poţi găsi altă mamă? Oamenii n'au decât o singură mamă. O a doua nu găseşti!

 

Şi lebedele sburară mai departe, fără Lado. Lebăda cea sin­guratică o porni şi ea. Sbura singură şi-şi spunea, mânioasă pe mamă-sa, mânioasă pe lebede: „Am să sbor în alte locuri. Am să găsesc alţi oameni, să nu duhnească a peşte, să nu duhnească a sălbătăciuni, să nu duhnească a câine; să găsesc locuri curate. Să-mi găsesc altă mamă!"

Cârdul de lebede se făcu nevăzut. Lado se făcu nevă­zută şi ea. Maică-sa a plâns multă vreme pe fata ei cea pierdută. ...Şi iată că pomii îşi pierd frunzele. Iepurele îşi pune blă-niţa cea albă. Şerpii se cuibăresc pe sub pietre. Ursul adoarme în bârlog. Vânătorii pleacă după soboli. Stăpânul apelor îşi în­veleşte pâraiele cu acoperiş de ghiaţă, să-i ţie cald... Iar mama fetei tot plânge şi plânge, şi nu-şi mai ia ochii dela colţul de cer unde Lado se făcuse nevăzută....Şi iată că potecile sunt iarăşi negre. Ursul nu-şi mai suge laba. Veveriţele şi-au terminat toate alunele. Unsoarea se to­peşte pe schiuri. Pitulicea s'a întors din ţările de peste mări...Mama fetei celei rele tot mai plânge, tot se mai uită pe cer spre colţul unde Lado s'a făcut nevăzută. S'a tot uitat.mereu în sus şi atât l-a privit, că încet-încet a început a-şi uita şi de foc. Incet-încet, focul a pâlpâit tot mai slab, până s'a stins de tot. A plecat focul din casă. Odată cu el s'a dus şi viaţa. Mama fetei a murit.

...Şi iată că dinspre împărăţia nicană începe a sufla un vân-tişor cald. Din firele ierbii uscate, iarba cea nouă îşi slobozeşte săgeţile verzi. Stăpânul apelor desveleşte faţa râurilor de acope­rişul lor de ghiaţă. Ursul îşi lasă bârlogul. Iepurele îşi leapădă în pădure blana cea albă. Copacii se acoperă de muguri. Păsările călătoare se întorc la vechile cuiburi. Din ţările depărtate s'au întors şi lebedele. S'a întors şi Lado. Pe semne că nu şi-a găsit altă mamă, S'a întors şi a început să se rotească deasupra satului ei. Deasu­pra casei părinteşti. Sbura şi striga mereu, îşi chema mama: 

— Peste cap m'oi da, lacrimi voi vărsa şi mă voi preface'n fată. Vreau să-mi îmbrăţişez măicuţa bătrână, vreau lacrimile să i le svânt. Dar din casă nu ieşea nimeni. Lado se tot rotea în văzduh. Se rotea şi plângea. Nu se mai putea preface în fată...

 

 

Toată vara s'a rotit ea aşa deasupra satului drag. A tot aşteptat să iasă maică-sa din casă, s'o întâmpine. A tot aşteptat, dar fără folos. Când vântul cel rece a început a sufla' dinspre Amur, Lado a trebuit să plece spre ţările calde. De atunci, în fiecare primăvară ea vine în sbor, se roteşte, strigă. îşi strigă mama. O strigă, dar fără folos.

 

 

 


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu