Micuta Elga

 

 

Intâmplarea asta s'a petrecut foarte de mult. Atât de demult, încât nici cel mai bătrân ude nu-şi mai aminteşte de ea. Şi lui i-a povestit-o moşu-său. Iar moşului  i-o spusese tatăl-său. întâm­plarea s'a petrecut foarte demult.

 

 

Unui vânător, pe nume Soldigá, i se prăpădise nevasta, şi omul rămăsese singur cu fiica lui Elga.

Soldigá şi-a îngropat nevasta, a plâns cât a plâns, apoi şi-a luat altă nevastă. S'a însurat cu o femeie din neamul Puningá. Aşa a început viaţa lor în trei: Soldigá, nevasta lui — Puningá, şi fiica lui — Elga.

Soldigá îşi iubea foarte mult fetiţa. Ii făcea tot soiul de ju­cării: leagăne, căuşe, pive de argăsit piei. Ii făcea tot soiul de jucării ca să înveţe fata treburile casei.

Dar micuţa Elga îl tot ruga pe tată-său:

— Fă-mi şi mie o sanie, un arc, săgeţi, suliţă...

Auzind ce vrea fetiţa, Puningá a întrebat-o:

— Da' la ce-ţi t'rebuie ţie jucării dintr'astea băieţeşti?

    Să-l ajut pe tata la vânătoare, când oi fi mare! răs­punse Elga.

    Ia te uită, ce-a mai scornit! se supără Puningá. Nu-s de tine lucrurile astea.

Soldigá s'a uitat la fiică-sa şi s'a bucurat: vitează fată se ridică la casa lui. Şi-i făcu fetei alte jucării: o sănioară, un arc micuţ, o suliţă, ba îi mai ciopli din lemn un ren şi câţiva căţelan-dri de ham.

Dacă a văzut Puningá că omul ei n'a ascultat-o, prinse pică pe micuţa Elga. De câteori pleca Soldigá la vânătoare, femeia căuta pricină fetiţei şi o ocăra mereu. Elga le înghiţea pe toate, dar nu voia să i se plângă lui tată-său, ca să nu-l amărască.

...Aşa se scurgea viaţa lor.

Intr'un rând, Soldigá dădu în taiga peste un mistreţ. II fu­gări multă vreme. Până la urmă, când să-l ajungă, mistreţul, os­tenit, se trase într'un tufăriş.

Tocmai atunci s'a nimerit să treacă pe acolo amba — ti­grul. Era flămând. S'a aruncat asupra mistreţului şi a dat să-l sfâşie. Soldigá n'a desluşit ce mişcă printre tufe şi şi-a repezit într'acolo suliţa. Suliţa străpunse mistreţul, dar atinse şi tigrul.

Fiara, furioasă peste măsură, sări asupra vânătorului. Soldigá încercă să arate fiarei că nu într'însa ochise — că a vrut să doboare mistreţul. Dar tigrul n'a stat să-l asculte şi l-a sfâşiat într'o clipă.

Amba a dat de gustul sângelui de om şi şi-a făcut potecă spre sat. Alţi vânători i-au aţinut calea tigrului şi s'au străduit să-l înduplece: l-au rugat să-şi bată alte poteci. Dar amba n'a vrut să ştie de ei. Acum venea în fiece noapte şi fura porci, reni şi câini. Ba dela o vreme, începu să fure şi copii. Nici că se putea mai rău!...

Acum, fără tată, micuţei Elga îi era mai greu, greu de tot. Puningá clocotea de ură împotriva ei. O cocoşa cu munca, s'o omoare, nu alta. Toate le făcea Elga: mergea după apă, spăla crupe pentru casă, săra peşte, îngrijea de iucola pentru câini, ar-găsea piei, cosea halate- pentru maşteră, căra vreascuri din pă­dure. Iar Puningá sta zile'ntregi tolănită pe laviţă, mânca, dor­mea, trăgea din lulea, nu făcea nimic cu mâna ei, pentru orice lucru striga după Elga: „Ia dă-mi, fată, cutare lucru, fă-mi cu­tare, drege-mi cutare!"

Fetiţa ştia că pe cei mari trebue să-i asculţi şi făcea tot ce-i poruncea mama vitregă. Ii era greu din cale-afară. Dar Elga răbda. Răbda şi-şi spunea în gând:

„Las'că mă fac eu mare, şi-o să plec dela ea. Am să trăesc sineură. Şi-am să vânez..."

De suliţă Elga nu se despărţea niciodată, că i-o făcuse tatăl ei. Ori unde se ducea fetiţa, lua şi suliţa cu sine.

într'un rând, Puningá a trimis-o în pădure să aducă nişte coajă de mesteacăn pentru căuşe.

Fetiţa s'a dus în pădure, a găsit un mesteacăn potrivit, l-a crestat de două ori în curmeziş şi a început să jupoae coaja. Deodată auzi o voce groasă şi rea:

  Hei, ce faci tu aici, fată? A cui eşti?

Eiga s'a întors şi l-a zărit pe amba-tigrul. De mult nu-i mai căzuse nicio pradă. Avea şoldurile colţuroase şi burta suptă de foame. Era furios amba. Dar fetiţa nu s'a speriat de tigru şi i-a răspuns:

  Eu sunt a lui Soldigá. Da' pe tine ce te priveşte?

  Pe Soldigá l-am sfâşiat, zise tigrul. Am să te înghit şi pe tine!

Elga strigă mânioasă:

  Piei din ochii mei, tâlharule!

Tigrul se repezi asupra fetiţei. Dar Elga se dădu după mes­teacăn. Mesteacănul se plecă şi ascunse fetiţa. Amba se ciocni din toate puterile de copac şi-şi sparse capul.

Elga se dădu înapoi să-şi repeadă suliţa şi strigă:

  Piei din ochii mei, tâlharule, că va fi rău de tine!

De furie, tigrul urlă aşa de înspăimântător, încât şi frun­zele copacilor tremurară căzând de pe ramuri. Apoi se avântă din nou. Dar vezi că doi mesteceni se plecară unul către celălalt şi prinseră tigrul între trunchiurile lor. Acolo a rămas amba, nu era chip să mai scape. Cât nu s'a sbătut el să se smulgă din capcană, dar n'a putut, că l-au strâns sdravăn mestecenii. Elga şi-a repezit suliţa în tigru. Suliţa s'a înfipt într'un ochi al fiarei şi a ieşit pe celălalt. Amba a orbit şi pe urmă a murit.

Elga a retezat coada tigrului, a ascuns-o în traistă şi s'a pornit spre casă.

In sat i-a găsit pe oameni strângându-şi lucrurile şi desfă-cându-şi iurtele. De teama tigrului plecau în pribegie. Elga i-a potolit:

Unde aţi pornit? Amba n'o să mai vină niciodată!

Ce ştii tu, fetiţo! vorbi cel mai bătrân ude. Unde a venit tigrul odată, vine cu siguranţă din nou. Niciunul din noi nu scapă cu viaţă!

Atunci, Elga scoase din traistă coada tărcată a tigrului şi o arătă bătrânilor.

Oamenii s'au speriat de moarte:

Eh, fetiţo! Ce ne-ai mai făcut! strigară ei. Nu ştii că nu e îngăduit să ucizi tigrul? Acum sufletul lui va umbla noapte de noapte prin sat şi ne va pierde pe toţi! Peste locurile noastre se va întinde taiga, iarba va năpădi toate potecile. Mlaştina ne va acoperi satul.

Dar Elga le-a răspuns:

  Ştiu legea vânătorilor. De două ori l-am poftit să se ducă. Dar tigrul nu m'a ascultat.

  Ei, păi dacă-i aşa, se schimbă treaba, vorbiră moşnegii, înseamnă că chiar el, amba, este de vină!

Şi oamenii şi-au mutat gândul dela pribegie. Toţi aduceau fetiţei vorbe de laudă.

Puningá nu mai putea de necaz că oamenii n'o lăudau pe ea. Acum era şi mai furioasă împotriva fetiţei. Câte n'a făcut Elga, dar n'a putut să-i intre în voie. Dacă spăla crupele şi punea caşa la foc, venea Puningá, vărsa fiertura şi o silea să spele alte crupe. Oricât de meşteşugit termina cusăturile înflorate ale unui halat, tot n'o mulţumea pe maşteră.

Ce-ai făcut, nepriceputo! spunea Puningá. Aşa se fac cu­săturile înflorate? Deşiră totul şi ia-o dela capăt. Dar vezi să

iasă mai acătării, culorile mai luminoase şi desenele mai des­luşite!

A muncit ce a muncit Elga, s'a căznit ce s'a căznit, dar nici noul halat nu i-a fost maşterei pe plac.

Striga şi o tot ocăra pe fetiţă. Atunci Elga isbucni în plâns, fugi din iurtă şi se duse pe malul râului, unde cresc ferigele. Se aşeză acolo şi plânse, şi plânse. Ferigele prinseră a undui şi a şopti.

Una dintre ferigi îşi plecă frunza către Elga şi o întrebă:

De ce plângi, micuţo?

Elga îi povesti despre viaţa amară ce o duce. Feriga o mân­gâie cu frunzele-i bogate şi-i zise:

— Nu plânge, micuţo. Necazul ăsta nu-i greu de trecut. Noi te vom ajuta.

Feriga adună toate ierburile şi florile în ajutorul fetiţei. Multe şi felurite ierburi şi flori se apropiară de halatul cu pri­cina, se întortochiară în fel şi chip şi se aşternură asupra pânzei. Iar pe halat apărură desene frumoase, cum nu mai văzuse Elga niciodată.

Feriga strânse apoi toate lacrimile de pe obrazul fetiţei şi stropi cu ele halatul. Desenele rămaseră pe pânză.

Ne-a fost milă de tine, Elga, vorbi iar feriga. Puningá te urgiseşte atât de tare şi tu plângi atât de mult, încât tot pămân­tul s'a pătruns de lacrimile tale. Şi udate de ele am crescut şi noi toate. Iată, te-am ajutat şi noi cum am putut.

Elga se întoarse cu halatul în sat.

In sat erau multe fete şi femei, meştere în ale cusăturilor. Dar când au văzut acele minunate cusături de pe halatul fetiţei, au rămas cu gura căscată de uimire Până s'au întors vânătorii din taiga, tot aşa cu gura căscată au stat. Nu mai fusese pe lume halat asemenea aceluia.

Puningá, însă, se înverşuna încă mai tare asupra fetiţei.

îmi doresc un halat cusut cu lână de ren! i se năzări ei. Dar atunci era vară. Iar vara lâna renilor e scurtă'n fir. De

unde să găseşti lână bună de tors?

Elga colindă tot satul, umblă pe la toţi vecinii, dar nimeni n'o putu ajuta.

Şi iarăşi plânse fetiţa. îşi adună toate jucăriile câte i le fă­cuse taică-său, îl pomeni cu vorbe calde pe Soldigá şi plânse mai amar.

Când, deodată, ce să vezi: renul cel micuţ, pe care î-l cio­plise tată-său din lemn, vorbi fetiţei:

Nu plânge, stăpână! Necazul ăsta nu-i greu de trecut. Şi renul se scutură. Tropăi din copitele micuţe şi începu să

crească. Şi crescu, crescu, până se făcu mare. Avea acum o lână lungă, albă, lână de iarnă. Scutură jos lâna şi se făcu iarăşi mic.

Elga cusu un nou halat. Avea mâinile numai răni. Dar nici acum nu-i intră în voia vitregei.

Las' că ştiu eu, nu eşti tu aceea care face toate, zise Puningá. E cineva care te ajută. Dar tot degeaba. Aşa cum cos eu n'ai să isbuteşti tu niciodată. Uite, am să-mi cos eu singură un halat, să vezi tu cum se lucrează! Să dai o fugă până la sătucul de pe râul Anini. Acolo stă bunica mea. Cere-i acu! cu care lu­crez eu. Vezi, până mâine în zori să-mi fii înapoi.

Dar satul de pe râul Aniui. era departe, cale de mai multe

zile.

Ce să facă Elga? Căzu iar pe gânduri. îşi adună iarăşi toate jucăriile şi pomeni cu vorbe calde pe      tată-său. Deodată auzi o voce :

Nu te necăji, stăpână! Noi de ce suntem pe lume? Şi Elga văzu doisprezece căţelandri, tocmai câţi trebue pentru o sanie bună. Erau doisprezece căţei, care de care mai arătos! îşi mişcau cozile stufoase, săltau nerăbdători pe picioruşele lor subţiri. Blăniţa le era albă, ochii — galbeni, bumbul nasului — negru. Tare s'a mai minunat fetiţa.

Da' voi de unde aţi mai răsărit? întrebă ea. Iar căţelandrii:

Nu ne recunoşti, Elga? Nu ne-a cioplit Soldigá pentru line ?

Când i-a privit din nou, fetiţa s'a dumirit; în locul căţelan­drilor de lemn erau câini vii, câini adevăraţi. Prinseseră viaţă ju­căriile la suspinele stăpânei lor.

Elga îşi înhamă câinii, se aşeză în sanie, şi câinii porniră în goană mare. S'au aşternut drumului peste râuri şi păduri, peste păduri şi râuri, sburau tot de-a-dreptul, fără ocolişuri. Fe­tiţa închise ochii, iar câinii au purtat-o dincolo de nori. Când şi-a deschis ochii, Elga a fost orbită de atâta lumină... Nori albi ca zăpada afânată o înconjurau din toate părţile. Fetiţa îşi luă cu ea prăjina-de-cârmă şi conduse cu ea sania.

Tah, tah, tah. Pot, pot, pot! striga ea căţeilor.

Alt nimic nu vedea, decât bulgăraşii de nor ţâşnind de sub picioarele câinilor. Nici n'apucă să obosească fetiţa, nici gerul n'o cuprinsese, când sania coborî în satul de pe râul Aniui.

Elga coborî din sanie şi căută pe bunica maşterei. Bătrâna zăcea bolnavă, nescăldată şi nepieptănată. Fetiţei i se făcu milă de ea; puse mâna şi o scaldă, o pieptănă şi-i dădu să mestece o> rădăcină de jen-şen, rădăcină de leac. Bătrânica mancă rădă­cina şi se făcu bine. Se făcu bine şi zise fetiţei:

  Iţi mulţumesc, Elga. Eşti vrednică şi mult bine mi-at făcut. Tot cu bine te-oi răsplăti şi eu. Nu după ace te-a trimis nepoată-mea, ci să-ţi găseşti pieirea te-a trimis. Acul ţi-l dau eu,, dar ia aminte: când o fi să-l dai maşterei, întinde-i-l cu vârful înainte.

...Nici nu se ridicase bine soarele din mare, că Elga se şi în­torsese acasă, purtată de căţelandrii ei.

Pe maşteră o găsi mai rea, mai înverşunată.

   Ei, ia'n spune, se răsti ea, unde mi-e acul?

   Iată-l, răspunse Elga, uite-ţi acul.

Când a fost să i-l dea, şi-a adus aminte de vorbele bătrânei. I-a întins acul cu vârful înainte.

Iar acul acela s'a dovedit a fi un ac neobişnuit. De cum puse vitrega mâna pe el, acul se porni a-i ţese degetele, le străpunse toate şi le cusu strâns unul de altul. Cât nu s'a sbătut Puningá, dar să-şi desfacă degetele n'a mai fost chip.

  Văd eu, m'ai înşelat, fetico, zise ea.

Înţelesese maştera cine ajuta fetiţei. Seara, când Elga a adormit, Puningá a încins un foc mare în cuptor şi s'a apucat să arunce în vâlvătaie toate jucăriile câte i le făcuse Soldigá feti­ţei. Aruncă şi renii şi căţelandrii. Toate ardeau. Numai un căţe­luş isbuti să scape din foc. Se aruncă în colţul unde dormea Elga, o atinse cu bumbul rece al nasului şi o trezi :

  Amar de noi, stăpână ! Vitrega vrea să ne piardă pe toţi? Scoală să fugim !

  încotro să fugim ? întrebă fetiţa.

  Intr'acolo să fugim, unde nu-i maştera, răspunse că­ţeluşul.

Elga o sbughi afară din iurtă, căţelul — după ea.

Puningá o simţi şi porni în goană s'o ajungă.

In vremea asta răsări luna şi aşternu o cărăruie argintie în lungul râului. Elga şi căţeluşul apucară pe acea cărăruie şi se avântară pe ea ca pe ghiată. Puningá alerga şi ea după ei. Atâta doar, că sub paşii ei cărăruia se fărâma, nu putea ţine tot greul răutăţii ei. Maştera se prăvăli, se ridică de jos, apucă suliţa cea mică a fetiţei şi-o aruncă cu putere, ca să ajungă pe fugari. Su­liţa ajunse din urmă pe fiica vânătorului Soldigá şi-i vorbi cu  glas de om :

  Rămâi cu bine, stăpână mică, acum ne despărţim ! Apoi suliţa îi dădu ocol, făcu cale întoarsă şi ajunse din nou

la Puningá. Pătrunse într'un ochi al maşterei şi ieşi pe celălalt,, apoi se sfărâmă în ţăndări. Ochii maşterei începură să crească şi se făcură mari, mari ca strachina. De furioasă ce era, Puningá începu să dea din mâini, şi mâinile i se făcură aripi. La picioare îi crescură ghiare lungi. Se prefăcuse Puningá într'o buhă holbată. A vrut să se întoarcă spre casă, dar aripile au purtat-o în taiga! Acolo s'a oprit maştera pe o cracă şi a înce­put a striga:

  Pu-nin-gá ! Pu-nin-gá !

Şi'n zilele noastre tot aşa strigă buba.

Iar Elga şi căţeluşul au alergat şi au alergat pe cărăruia ar­gintie, până au ajuns la lună. Fetiţa a vrut să se întoarcă pe pământ, dar se arătaseră zorile luminoase şi cărăruia argintie pieri Fetiţa şi căţeluşul au rămas în lună.

 

De atunci, la sfârşitul fiecărei nopţi, Elga coboară pe pă mânt. Pătrunde în toate iurtele. Ea caută suliţa făurită de Sol-digâ. Cercetează toate cotloanele, luminează toate armele, doar doar şi-o găsi suliţa. Iar dacă vede cumva un copil dormind, cu ochii plânşi, Elga îi svântă lacrimile şi-i trimite un vis frumos pentru ca micuţul să-şi uite necazul. Iată de ce copiii îşi uită cu rând necazurile.

Dar cum aude în taiga strigătul de buhă: ,,Pu-nin-gá! Pu-nin-gá!", Elga sboară într'un suflet înapoi în înălţimi.

O putem vedea noaptea, dacă deschidem ochii în calea razelor de lună.

 


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu