Monocto cel sarac

 

Un lucru bine făcut nu se prăpădeşte în zadar. Odată şi odată tot va sluji oamenilor. De nu ţi-a fost ţie de trebuinţă, ii va prinde bine fiului tău, iar dacă nu lui, apoi nepotului neapă rat îi va fi de folos.

 

S'a prăpădit, odată, de mult, bătrânul părinte al unui flăcău ulei. înainte de a se stinge, l-a chemat pe fiu-său, l-a privit lung, a lăcrămat şi i-a spus:

— îmi pare rău de tine, fiul meu. Moşul meu, angazá-sărăcan a fost, bătrânul tată, tot angazá, pe mine toată viaţa angazá m'a chemat lumea, pe semne că nici tu n'ai să ai încotro, tot angazá ai să fii. Pentru Boldá-bogătanul am muncit o viaţă de om şi cu nimic nu m'am  ales. Uşoară mână are Boldá când e să ia. Grea mână are Boldá când e să dea. Eu mă duc şi n'am ce-ţi lăsa. Atâta doar: un cuţit, un amnar şi o suliţă de pescuit. Mi-au ramas de la tata, şi le avea şi el dela moşu-meu... Acum ţi-or sluji şi ţie.

A terminat batrânul ce avea de spus şi a murit.

L-au gătit neamurile pentru ultimul drum. L-au îngropat sărac praznic a fost la îngropăciune.

Şi-a luat Monoctó cuţitul, amnarul şi suliţa şi s'a pornit a munci pentru Boldá, tot aşa cum făcuse şi 

tată-său.

Iar oamenii au uitat numele băiatului, nu-i mai spuneau de cât angazá-sărăcanul.

Drept grăise bătrânul: Boldá avea mâna grea când era să dea. într'un rând l-a chemat Boldá pe flăcău şi i-a spus:

  Bătrânul tău s'a dus şi mi-a rămas dator! Datoria lui trece asupra ta. Va trebui s'o plăteşti tu. De n'ai s'o plăteşti, va avea el grijă şamanul şi nu va slobozi sufletul răposatului în Buni. Eu însă am să te ajut până plăteşti: am să te hrănesc, am să te îmbrac, iar cele ce voi cheltui cu tine, le trec la datorie.

A început Monoctó să muncească în schimbul datoriei lui tată-său. Iar Boldá a început să-l ajute. Atâta doar, că de ce îl ajuta bogătanul, de ce o ducea mai greu flăcăul. Umbla Monoctó în zdrenţe, se hrănea cu te miri ce, iar de vorbit, o vorbă nu în-drăsnea să spună.

într'un rând, Boldá a venit la flăcăul nostru şi, abia urnindu-şi limba 'ntre fălcile grase, i-a spus:

  Munceşte, Monoctó, munceşte! Suntem tovarăşi acum, muncim ca fraţii. Amândoi ne străduim, ca sufletul tatălui tău s'ajungă'n Buni: eu mă strădui dându-ţi de lucru, tu te strădui lucrând. Munceşte, Monoctó, munceşte!

Tăcea băiatul, tăcea şi lucra. Ş'atâta s'a trudit, că acum halatul atârna pe el ca pe un băţ, iar coastele toate i le puteai nu măra, atât era de slab.

Lui Boldá, în schimb, au început să-i vină bogăţiile de pre tutindeni. A legat prietenie cu negustorii de peste mări. Cumpăra dela ei mărfurile pe un preţ şi le vindea alor săi pe trei preţuri. Jumătate din sat lucra pentru el: prindea peşte, îl usca, îl afuma şi îngrijea câinii de ham ai bogătanului. Celaltă jumătate lu cra în taiga pentru el: vâna fiara, întindea laţ păsărilor. Iar Boldá căra bogăţia toată la el în gospodărie. Zece neveste avea bo gătanul. Pe niciuna n'a cumpărat-o, cum s'ar fi cuvenit. A luat fetele ce'or de un neam cu el, pentru datorii. Zece sclavi  îşi răscumpărau datoriile muncind pentru Boldá. Munceau şi-şi bles temau viaţa amară. In fiecare toamnă Boldá pornea peste mări; spre împărăţia lui Nican, cu zece lotci, cu pânze galbene din piele de peşte. La San-Sin în oraş, însuşi amban-dregătorul, mai marele Nicanului, îşi sorbea ceaiul în tovărăşia lui Boldá. El cumpăra dela bogătan blănurile toate şi-i plătea preţuri bune; niciodată nu-l întreba cu cât le-a dobândit.

Se umfla Boldá, se îngraşă tot mai mult şi mai mult. Iar Monoctó abia îşi mai târa picioarele.

Intr'un rând s'a dus Monoctó şi a cerut bogătanului:

— Invoeşte-mă să prind niscai peşte. Vezi doar: mi s'a lipit burta de şira spinării. Mă prăpădesc cu zile. Cine-ţi va mai plăti datoria lui tată-meu?

Boldá i-a răspuns cu glas mieros:

  Prinde, prinde, drăguţule... Prinzi întâi pentru mine, umpli ceaunul cel mare, apoi pescueşti şi pentru tine. Atâta doar, sculele mele să nu le iei. Barca să n'o foloseşti. Suliţa mea să n'o atingi.

Toată ziua s'a trudit Monoctó până a umplut ceaunul bo gătanului cu peşte. Dar s'a lăsat seara, a început ploaia. Monoctó s'a trântit pe mal. Pas de mai prinde ceva. Barcă n'are flă căul. Putere n'are flăcăul. A pus mâna pe suliţa care-i rămăsese dela tată-său, dar de aruncat n'a putut s'o arunce. Şi-a privit flăcăul mâinile, şi-a început să plângă:

   M'am uscat de tot, mi se apropie sfârşitul, s'au veştejit mâinile mele! S'a uitat la moştenirea părintească: la suliţă, la cuţit şi la amnar. Le-a privit şi l-a prins necazul:

   Rău mă slujiţi. De cât amar de vreme tot lucraţi şi lu craţi, de mult aţi fi putut învăţa să faceţi totul singure... Când colo, fără mâinile astea ale mele de nimic nu sunteţi bune.

S'a ruşinat cuţitul.

S'a urnit sub cingătoarea băiatului, a ţâşnit din teacă şi a fugit în pădure. A tăiat la uscături... o grămadă întreagă a adu nat. Şi ramuri a tăiat; multe a tăiat, să ajungă pentru o colibă mare.

Amnarul şi-a privit şi el stăpânul. Zăcea Monoctó sub un copac şi nici nu mişca. Atunci a ieşit din săcşor, a sărit până la uscături, a scăpărat şi a aprins focul.

Iar cuţitul în timpul acesta a şi ridicat coliba. A terminat-o şi iar a dat fuga în taiga. A doborît un plop bătrân şi s'a pornit a-l scobi. Geme trunchiul, sare talaşul inele-inele, geme trun chiul, dar se întoarce sub cuţit, ba pe o parte, ba pe ailaltă...

Nu s'a desmeticit bine flăcăul, că unealta tătâne-său i-a şi meşterit barca, dar ce barcă, cum niciun meşter nu cioplise vre odată!

Monoctó a intrat în colibă, s'a aplecat spre foc, şi-a întins mâinile să şi le încălzească, să poată mânui suliţa.

Dar suliţa nu l-a aşteptat, s'a ruşinat şi ea: să zacă ea de pomană, când tovarăşii ei trebăluesc?...

S'a săltat de pe pământ, a împins barca în apă. Barca a pornit să plutească pe râu. Atunci, hop, amnarul a sărit şi el în barcă, şi a scăpărat luminiţe. Iar la lumină vine şi peştele mai curând. Şi s'a aşternut suliţa pe treabă. De câte ori se repezea, aducea în barcă ba o ştiucă, ba un nisetru dolofan.

Apoi barca s'a întors la mal. Suliţa s'a proptit de peretele colibei. Amnarul a reintrat în săcşor...

Monoctó a mâncat. A mâncat pe săturate. Simţea cum îi mai revin puterile... Iarăşi e om. Iar cuţitul şi-a terminat şi el trea ba şi s'a tupilat în teacă, sub brâul flăcăului.

Atunci Monoctó spuse uneltelor lui tătâne-său:

— Vă mulţumesc frumos! Acum văd şi eu că sunteţi bune la treabă şi de folos. Cu ajutorul vostru voi plăti datoria bătrâ nului meu. Voi pescui şi pentru mine. Şi voi putea să-mi mai iau gândul de la Boldá.

Iar Boldá, hop şi el. Văzuse focul de lângă râu, auzise peş tele sbătându-se şi adulmecase mirosul de peşte fript. Şi tare era nerăbdător să afle: cine a'ncins focul, cine a pescuit, cine a mâncat peşte fără să se învoiască la el? Venea alergând într'un suflet. Şi ce a văzut: angazá-sărăcanul, sluga lui se odih nea la căldură, avea o colibă temeinică şi un foc cum se cuvine,, iar la mal o barcă nouă-nouţă, doldora de peşte...

   E-he-he! spuse Boldá. Asta cum vine, sărăcane? Dato ria lui tată-tău n'o poţi plăti, spui tu, şi când colo te lăfăeşti în belşug. Spuneai că n u' putere. Când colo, ia te uită ce colibă ţi-ai făcut! Dar barca mea... de ce ai luat-o?

   Nu-i a ta barca, răspunse angazá.

   Da' nici a ta nu e! Că tu doar n'ai barcă.

   Ba-i a mea!

Şi Monoctó s'a apucat de i-a povestit bogătanului cum l-au ajutat sculele părinteşti tocmai când se pregătea să-şi dee duhul.

Iar Boldá l-a privit, s'a minunat şi la urmă i-a spus cu glas blând:

  Bine, băiatule, foarte bine! Ştii ce? Uite! Eu îţi şterg datoria rămasă dela tată-tău, tu dă-mi cuţitul acela.

S'a întunecat Monoctó. A căzut pe gânduri, a pufnit din lu lea. N'avea încotro. Trebuia să dea cuţitul. Şi l-a dat. Dar Boldá tot n'a plecat. Iar a şoptit cu glas mieros:

 

  Aşa ! Acu datoria mare ţi-am iertat-o. Dar răposatul mai avea de plătit şi o datorie mijlocie. Aia de-i însemnată pe grin da din hambarul meu cel mijlociu. Adă'ncoace suliţa.

A oftat Monoctó, i-a dat suliţa şi iar a oftat din greu. Dar Boldá tot n'a plecat. Sta şi fuma. Pe urmă iar i-a zis duios:

 Bătrânul tău mai avea, sărace, o datorie mică — una  care-i însemnată pe grinda hamba rului meu cel mic. Dă şi amnarul. S'o face tată-tău curat de datorie, ca lacrima de curat. Iar pentru datoria ta nu ie teme, ne socotim noi mai în colo... Plânge Monoctó. Dar ce era să facă ? S'a despărţit şi de amnar. Boldá atâta aştepta. Cât ai zice peşte, nici urma nu i s'a mai văzut. Cu o mână ţinea lucrurile răpite, cu cea laltă burta grasă şi-o susţinea, să nu-l încurce la alergat.  „Eh! Nu-i nimic, chibzuia Monoctó, greul cel mare, datoria părin tească, am lepădat-o din spinare, de-acum tot îmi va fi mai uşor să-mi duc zilele."  A doua zi, Boldá s'a trezit în zori. Se bucura că de-acum încolo sculele bătrânului vor lucra pentru el, iar pe ele nici nu va trebui să le hrănească. S'a dus Boldá în pădure. Mulţi oameni sărmani lucrau pentru el acolo. Doborau plopi groşi, ciopleau bărci mari. Boldá i-a dat pe toţi înlături şi s'a răstit la ei:

  Prost mai lucraţi! Nu vă mai dau nimic de mâncare! Cu ţitul ăsta singur-singurel o să lucreze mai repede decât voi toţi laolaltă, leneşilor! Cuţitul ăsta a făcut el singur o barcă, pentru Monoctó, până n'a apucat acela nici pipa să şi-o fumeze...

Boldá a scos cuţitul din teacă şi l-a svârlit în pădure. Cu ţitul a căzut pe pământ, dar nu s'a urnit din loc. Nu s'a dus să doboare copacii. N'a început să cioplească barca.

„Aoleu! Dar asta ce-o mai fi? se întrebă Boldá. La Monoctó lucra singur cuţitul."

Iar oamenii s'au întors către bogătan şi i-au spus:

  Mâinile lui Monoctó sunt îndemânatece, toate le pot face, d'aia şi cuţitul li se supune. Pe câtă vreme mâinile tale nu ştiu decât să ia bani şi să numere bani.

Boldá a fugit la râu. A apucat suliţa şi a svârlit-o în apă. S'a scufundat suliţa în apă, s'a înfipt la fund. Şi oricât s'a stră duit şi s'a străduit Boldá s'o scoată, n'a fost chip.

S'a înfuriat bogătanul. A înţeles că sculele bătrânului n'o să lucreze nicicând pentru el. A scos atunci amnarul din săculeţ şi l-a trântit de pământ. Amnarul a căzut şi a scăpărat. A pâlpâit o flăcăruie, şi focul s'a întins pe pământ până'n curtea lui Boldá, la hambare. Nici să clipească n'a apucat bogătanul, că vâlvătaia i-a cuprins hambarele, i-a cuprins şi casa. Toată bogă ţia lui era în flăcări...

Boldá s'a: repezit să stingă focul. A încercat el, dar n'a fost chip. S'a încins bogătanul de dogoare. Toată untura s'a muiat în el.

Aşa s'a topit Boldá, s'a topit cu totul. Doar halatul şi încăl ţările au rămas dintr'însul.

Iar Monoctó s'a dus la locul acela unde svârlise bogătanul cuţitul. Şi iată că a intrat cuţitul în stâncă! S'au prefăcut stân cile acelea în fier. De le mărunţeşti bine şi le pui pe foc, curge fierul din el?.

S'a dus Monoctó să-şi găsească suliţa. A încercat s'o tragă afară, dar iată, muguri înverziseră pe lemnul ei — prinsese ră dăcini. Se prefăcuse suliţa în copac. Oamenii din Amur au în ceput să-şi facă din ramurile copacului aceluia suliţe, arcuri, să geţi, scule tari şi mlădioase. Mai bine nici că se află.

S'a dus Monoctó să-şi caute amnarul. Dar pe locul unde fu-
seseră casa 
ş'i hambarele lui Boldá, pământul s'a prefăcut în
mlaştină, iar deasupra mlaştinii pâlpâiau luminiţe albăstrii.
Luminiţele iscate de amnarul bătrânului străjuiau locurile bles-
temate.                                                                                    

Iar oamenii se înclinară în faţa lui Monoctó şi îşi amintiră de numele lui.

— Iţi mulţumim ţie, Monoctó, spuneau ei, îţi mulţumim că ne-ai scăpat de oldá.


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu