Sufletele sobolilor

 

SUFLETELE SOBOLILOR

înainte vreme, oamenii ude erau mulţi la număr. Aşezările lor erau dese: copiii svârleau cu piatra, dintr'un sat în altul. Se înşirau aşezările lor de-a-lungul tuturor râurilor ce coborau de pe crestele munţilor Sihote-Alin, dela râul Coppi şi până la lima­nul Hadi, pe toată coasta mării. Fumul vetrelor ude se ridica în trâmbe de nori negri, până la cer. Iar lebedele albe se făceau negre de fum până străbăteau norii de peste aşezările oamenilor, atâtea vetre de ude erau.

In satul Hungri trăiau pe vremea aceea doi fraţi: Candá şi Egdá. Tatăl lor era un om ca toţi oamenii. Dar flăcăii nu ştiu cui semănau: crescuseră oameni ca nimeni alţii. înalţi de stat cum e copacul de şaptezeci de ani şi vânjoşi de rămâneau adâncături pe locul unde călcau. Când o porneau la goană pe schiuri, ajun­geau şi pasărea din urmă. In tot neamul lor nu se aflau vână­tori asemenea voinicilor Candá şi Egdá. Ursul nu era vânat pen­tru ei, îl înnăbuşeau în braţe. Tigrul îl prindeau din goană, iar pantera o înhăţau de coadă.

Dar mai cu seamă îndrăgeau flăcăii goana după soboli.

Sobolul e jivină vicleană. Multă vreme poartă el vânătorul pe urmele sale. Nici nu bea urmăritorul, nici nu mănâncă atâta timp cât goneşte sobolul. Iar jivina îl duce, îl poartă şi-şi încurcă urmele. Până la urmă, se piteşte în culcuşul ei, stai de-o afumă dacă-ţi dă mâna!

Dar vezi că Egdá şi Candá n'au prea mult de lucru nici cu sobolul. Cât de repede aleargă sobolul, tot aleargă cei doi fraţi mai repede! Când ajung fiara din urmă, ea se piteşte în pădure şi, zdup, într'o scorbură. Dar flăcăii, hop şi ei: Candá se aşează la gura scorburii, iar Egdá frânge copacul cu o singură mână. Copacul se clatină, sobolul, ţuşt, s'o şteargă. Dar Candá îl aş­teaptă cu căciula pregătită. Pe unde să mai scape bietul sobol?

Aşa vânau flăcăii noştri.

Nu mai rămăsese picior de sobol prin locurile lor. Atunci Candá şi Egdá începură să fugărească vânatul şi pe alte locuri, începură să fugărească jivina pe locuri străine.

Vânătorii ceilalţi s'au mâniat:

Voi ne luaţi vânatul. Ne fugăiiţi fiarele - - înseamnă că pe noi ne socotiţi ca şi morţi, înseamnă că ne-aţi omorît. Aşa socotim noi. înseamnă că este vărsare de sânge între noi. O să mergem la judecată! Să daţi socoteală! De ce ne-aţi ucis?!

Candá şi Egdá râdeau. Se făleau cu puterea lor; nu se tem de răzbunarea sângelui, nu se tem de judecată; nu se tem de Zanghin — judecătorul cel înţelept.

Unui mare vânător i se cuvine şi vânat deopotrivă, spu-neau'cei doi fraţi.

- Dar ce vânat vă mai trebue? i-a întrebat Zanghinul. De ce fugăriţi fiare străine, va trebui să plătiţi Baitá — despăgubire.

Baitá n'o să plătim, şi nici fuga după soboli n'o s'o con­tenim, au răspuns flăcăii. Până nu vom pune mâna pe Stăpânul Sobolilor nu contenim goana.

Dac'a văzut Zanghinul că n'o scoate la capăt cu ei, dac'a văzut că nu se supun datinei, că nu ascultă de oamenif s'a mâ­niat foarte. Şi-a frânt cârja pe din două şi a aruncat jumătăţile, una in dreapta, alta în stânga — adică să rămână flăcăii cu pă­catul asupra lor.

Cei doi fraţi au pornit iar după soboli. Zor, nevoie, vor sâ prindă pe Stăpânul Sobolilor. Au auzit ei dela moşnegii cei cu păr cărunt că e pe lume un sobol de trei ori mai mare decât ceilalţi, negru cum îi tăciunele, sprinten cum îi vântul; dacă rămâi cu ochii aţintiţi asupra lui mai multă vreme, îţi pierzi lumina ochi­lor, aşa au auzit ei.

Au colindat ei taiga, dar să afle sobolul cu pricina n'a fost chip.Cât au alergat flăcăii după Stăpânul Sobolilor au nimicit toţi supuşii lui. încaltea să fi fost de folos cuiva atâta pradă, dar ti ba; prindeau jivina, o cercetau... nu era cea căutată, o sfâşiau bucăţi şi o asvârleau cât colo. Să nu prindă bine nimănui.

Ceilalţi vânătoii nu mai apucau sa doboare nimic pentru ei, nu mai era chip de trăit.

Dar şi Candá şi Egdá s'au dumerit: doar ei cu mintea lor n'or să izbutească să pună mâna pe Stăpânul Sobolilor. Şi s'au dus .să se închine Zanghinului:

  Nu cumva ştii tu, prea înţelepte Zanghin, unde sălăşlueşte Stăpânul Sobolilor?

  Eu sunt un om prea neînsemnat, le-a răspuns bătrânul. Ce poate să ştie unul ca mine? întrebaţi pe Oncú, Stăpânul Mun­ţilor şi a Codrilor, el trebue să ştie!

Dar Oncú unde sălăşlueşte? au vrut să ştie flăcăii.

  Sălaşul lui este pe cea mai înaltă creastă din şirul Sihote-Alin, între stânci şi culmi golaşe. Casa lui este de piatră. Dru­mul până acolo e anevoios foarte. De dat ochii cu el nu-i cu putinţă, decât rtumai dacă el însuşi o vrea.

  Ei bine, îţi mulţumim, spuse Candá, să mergem, frate-meu.

Şi s'au dus.

La început au mers tot pe câmpie. Au dat de un pârâu roşu în calea lor. Şi-au întocmit o luntre din lemn de mesteacăn şi au trecut pârâul. Mai departe au mers printr'o pădure de mesteacăn. Au dat de un pârâu galben în calea lor. Şi-au întocmit o luntre din lemn de plop şi au trecut pârâul. .Mai departe au mers printr'o pădure de pin. Au dat de un pârâu alb în calea lor. Clocotea râul cel alb, fierbea ca pe foc, dar apa era rece ca ghiaţa. Să fi mu­iat degetul într'nsa, sloi se făcea. Flăcăii au prăvălit sumedenie de pietroaie în apă şi au trecut pârâul acela ca pe o punte. Pe ce­lălalt mal creştea o pădure de cedri. In pădure au auzit strigând trei bufniţe, şi trei corbi croncănind.

S'au dus tot înainte Candá şi Egdá, croindu-şi drum prin codrul de cedri. Dar pădurea era deasă; ca un zid se înălţau co­pacii, ca un zid se împleteau ramurile în ealea lor.

Cei doi fraţi au purces a doborî cedrii, a-şi croi drum mai departe. Iar înapoia lor, copacii doborîţi prindeau iarăşi rădă­cină, se ridicau până la cer.

Mai acum îşi croiseră drumul şi iarăşi nu-i vedeai; pădurea era la fel de nepătrunsă ca şi înainte.

Aşa au ajuns flăcăii la poalele unui munte înalt.

Pe culmea muntelui văzură o stâncă ce se ridica în trei ca­turi. Pierdeai căciula din cap de te uitai să vezi piscul muntelui aceluia.

Cei doi fraţi au pornit să urce muntele. Aici au auzit şase bufniţe strigând, şi şase corbi croncănind. Candá a socotit c'au ajuns aproape de sălaşul Stăpânului şi a început să strige. Strig'ă tare Candá. Cădea coaja de pe copaci de strigătul lui. Dar răspuns nu venea de nicăieri. Şi s'au dus flăcăii mai de­parte.

Iată că s'a sfârşit pădurea, de aici începeau tufele. Mai mult pietroaie decât tufe. De ce suiau mai mult, de ce erau mai multe pietroaie. Mergeau cei doi fraţi doar printre stânci. Când au ajuns la primul cat, s'au odihnit. Apoi au pornit spre al doi­lea. Pietroaiele se rostogoleau sub paşii flăcăilor, de parcă le-ar fi smuls cineva de sub picioare.

Dar cei doi au mers tot înainte, până ce au ajuns la al doi­lea cat. Au mai şezut aici, s'au odihnit şi au pornit să se caţăre spre al treilea cat. Stâncile se îngrămădeau în calea lor, tot mai multe, se înşiruiau, rânduri, rânduri. Şi de ce mergeau flăcăii, de ce le păreau stâncile tot mai asemănătoare cu oamenii, de parcă erau vii, nu alta. Ochi n'aveau, dar se întorceau după ei, ur-mărindu-le mişcările. Cu chiu cu vai, au ajuns cei doi fraţi la al treilea cat. Pietroaiele le lunecau sub picioare şi nu le puteau opri. Iar în vârf s'au auzit nouă bufniţe strigând, şi nouă corbi croncănind.

  Ei, frate-meu, acum pe semne chiar c'am ajuns la casa Stăpânului Munţilor! zise Candá.

S'au căţărat sus pe stâncă şi-au dat acolo de p casă de piatră, susţinută de zece stâlpi. Două ferestre, ochii casei, pri­veau spre răsărit, aşa cum cere datina. Acoperişul casei se pier­dea în nori, atât era de înaltă casa. înăuntru totul era rânduit cum se cuvine: laviţe, cuptor şi colţişorul ursului, adică un cot­lon cald pentru moşnegi. Dar toate lucrurile erau atât de mari, încât cei doi fraţi se simţeau a fi mici ca nişte copilaşi. Pe laviţă li s'a părut a desluşi o stâncă acoperită de muşchi.

Egdá începu să strige. Se stârni vântul de strigătele lui:

  Hei, tătucă, au venit la tine oameni de rând! Au venit la tine că i-a împins nevoia!

Stânca cea acoperită de muşchi se întoarse către flăcăi. Şi-au văzut ei că nu era o stâncă, ci un om. întunecat la cu­loare, cioplit parcă din piatră şi afundat în pământ până la brâu de propria lui greutate. Ochii lui de piatră se aţintiră asupra celor doi fraţi. îngheţau inimile sub privirea aceea. In faţa lor era chiar  Oncú. Candá şi Egdá se ploconiră în faţa Stăpânului Munţilor. Cu carne de elan veniseră ei, ăsta era ploconul lor — hrana oa­menilor de rând. I s'au închinat şi au vorbit aşa:

         Ajută-ne, tătucă, să dovedim pe Stăpânul Sobolilor. Ne-am legat în faţa oamenilor să-l doborîm! E îngăduit oare să calci legământul depus?

Oncú vorbi. De răsunetul vocii lui troiene uriaşe de ză­padă alunecară de pe culmi, crăpături adânci brăzdară faţa stâncilor, întreg pământul se cutremură de vorba lui:

  Am auzit de voi. Vină mare apasă asupra voastră.   Se plâng oamenii de rând că aţi stins neamul sobolilor. Şi pe Stăpânul Sobolilor l-aţi supă­rat: nu mai are ce face pe pă­mânt. Nu-l mai puteţi dovedi. Aţi ucis toţi sobolii. Sufletele lor au plecat să-şi caute de mâncare sus în cer. Stăpânul Sobolilor a luat urma supuşi­lor săi... Cei doi fraţi căzură pe gân­duri, îşi îndopară lulelele cu tutun. Dădură de fumat şi Stă­pânului Munţilor. Oncú îşi a-prinse şi el luleaua. 

Dar să vezi că deodată, din toate piscurile de munte, câte erau în jur, se porniră vălă­tuci de fum către cer, isbucniră trâmbe de foc în înalt, sburară pietroaie în văzduh. Nori deşi învăluiră culmile, sclipi fulgerul şi o ploaie de foc biciui faţa pământului. Cei doi fraţi s'au strâns ghem, speriaţi de moarte. Apoi au căzut iar pe gânduri. Altfel a ieşit de cum socotiseră ei: au vrut să-şi arate îndemânarea şi puterea, dar când colo iată că şi oamenii ii secot vinovaţi, şi Stăpânul Sobolilor li-i duşman, ba chiar şi Oncú e mânios.

Intr'un târzui, Candá prinse glas:

Şi cum am face tătucă să aducem iarăşi sobolii pe pă­mânt?

Stăpânul Munţilor încetă din pufăit, scoase luleaua din gură — culmile munţilor conteniră fumegatul -   şi zise:

— Dacă dobori un sobol în cer — sufletul lui revine pe pământ în alt sobol...

Atunci Candá se întoarse către Egdá:

  Hai, frate-meu, să ştii că va trebui să mergem pe alte meleaguri să fugărim sobolii.

  Pe semne că aşa vom face, răspunse Egdá.

Şi au pornit ei să facă cale-întoarsă. Când s'au uitat în jos, au ameţit; aşa de sus se cocoţaseră ca să ajungă la Stăpânul Munţilor. Dar cum să coboare, nu ştiau. Cât vedeai cu ochii nu era nicio potecă, peste tot numai prăpăstii. Dar vezi că tocmai atunci s'au simţit ridicaţi în văzduh, pe aripi de bufniţă. Totul li se şterse din faţa ochilor. Nu mai vedeau nimic; nici chipul Stăpânului, nici munţii, nici stâncile cu chipuri omeneşti. S'au pomenit cei doi fraţi nu departe de sătucul lor.

Candá şi Egdá începură să împletească o funie groasă. O pădure întreagă au doborît, răsucind curmeie de tei. Era atât de lungă funia împletită de ei, că nici alergătorul cel mai iute de picior, chiar de ar fi fugit din zori şi până în noapte, nu i-ar fi ajuns dela un capăt la altul. Şi trainică era funia răsucită de ei. Candá agăţă funia cu un capăt de stânca roşie, iar cu ce­lălalt de stânca neagră. Trecu apoi la mijlocul ei şi-şi repezi pumnul în funie. Funia sbârnâi, stân­cile se risipiră, praf şi pulbere se alese din ele, dar împletitura nu se rupse.

Egdá avântă funia până la cer. Cârligul din capătul funiei agăţă cerul. Cei doi fraţi îşi  încor­dară puterile. Se opintiră şi traseră cerul către pă­mânt. Peste capătul de jos al funiei  prăvăliră un munte.

Apoi şi-au luat sculele vânătoreşti, şi-au luat de-ale-gurii şi au pornit să se caţere pe funie în sus, că­tre cer, la vânătoare, după suflete de soboli.  Când au ajuns pe la mijloc,  şi-au   întors   ochii spre pământ şi au văzut sătucul lor de baştină; îacolo jos se adu­naseră oameni. Mişunau mici ca furnicile, răsturnau capul pe spate, priveau şi se mirau: ,,Unde s'or fi căţărând Candá şi Egdá?".

Şi iată că cei doi fraţi au ajuns în cer. La început mai vedeau pământul, pe urmă însă au pătruns într'un nor. Se aşterneau norii sub picioarele lor, ca zăpada. In jurul lor se zăreau o sumedenie de urme de sobol, urme de sobol fără număr! Inimile lor de vânători se înfierbântară:

— Ei, acum ţine-te, frăţioare, să tot fugăreşti la soboli!

...Multă, multă vreme au vânat ei.

Ori câţi soboli doborau, numărul sălbătăciunilor tot nu se micşora. In vremea asta, pe pământ, neamul sobolilor creştea mereu. Cât de neobosiţi erau cei doi fraţi, dar tot  începuseră şi ei să os­tenească. Candá mărturisi lui frăţine-său că l-a cam cuprins do­rul de casă; ce-ar fi să coboare ? Şi flăcăii porniră către locul pe unde s'au urcat la cer. Au căutat ei ce au căutat, dar n'a fost chip să găsească locul cu pricina.

Vezi că, în timp ce ei se îndeletniceau în cer cu vânătoarea, jos pe pământ venise primăvara. Mistreţii cei tineri începuseră a-şi ascuţi colţii tocmai de funia pe care se căţăraseră flăcăii, priponind cerul de pământ. I-au ascuţit ei ce i-au ascuţit, până ce s'a ros funia, s'a rupt şi a slobozit cerul la locul lui.

Cât n'au colindat Candá şi Egdá căile cerului, câte poteci n'au bătătorit, dar drumul spre pământ nu l-au aflat. Calea umblată de ei s'a bătătorit bine, şi noaptea se vede uşor de pe pământ: se întinde de-a-curmezişul întregii bolţi. Oamenii din tot locul au botezat calea aceea în fel şi chip, dar ude îi spun: Bua-ghidáni, cum ar veni — „Calea oamenilor cerului!"

Egdá şi Candá colindă şi astăzi calea cerului — fugăresc fără odihnă sobolii.Din vremea aceea nu s'a mai întâmplat ca neamul sobolilor să se fi stins vreodată pe pământ.


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu