Vulpea si ursul

 

 


Cum să dai crezare spuselor celui viclean ? Că vicleanul una are în cap şi alta pe limbă. Să fii cu ochii în patru când ai de-a-îace cu vicleanul.

Trăia odată în pădure o vulpe. Era îndemânatică vulpea aceea şi vicleană. O ducea cum nu se poate mai bine. Prindea fa­zani, prepeliţe şi culici. Alerga după sburătoarele cele mari, dar dacă i se întâmplau prin preajmă pui de pasăre, nu-i trecea nici pe ei cu vederea. Dar mai cu seamă îi plăceau ouăle! Nici n'ai putea socoti câte cuiburi despuiase, câţi puişori prăpădise. In-tr'un rând se apucase cucul ca să numere păsăruicile mâncate de vulpe: „Cucu! Una. Cu-cu! Două". A început de mult de tot, şi până astăzi tot numără şi numără... îşi făcea de cap vulpea — aproape că se stinsese neamul pă­sărilor în locurile acelea.

Dar vezi că timpul trece, nu stă'n loc să aştepte pe nimeni. Şi bătu ceasul şi pentru vulpea noastră. Vederea începu a-i slăbi, puterile o lăsau, îmbătrânise. Odată, pe când umbla dupa pradă, dădu cu ochii de un fazan. Se strecură tiptil pe după o tufă şi ţâşni, să-l înhaţe! Dar fazanul prinse să se sbată, se sburli, bătu din aripi, brazdă cu pintenii botul vulpii, de-l făcu numai sânge, şi-i scăpă din ghiare. Vulpea nu avu putere să se măsoare cu el. Apoi fazanul sbură pe o cracă şi se porni a-şi bate joc de vulpe:

  Ehe, vicleano, vânătoarea nu mai e de tine. E vremea să te prefaci în şubă, că de alta nu eşti bună. De foame şi de obidă, pe vulpe o podidiră lacrimile. Şi vi­cleana fugi să se ascundă în vizuina ei... Ei, şi de atunci tot aşa o ducea.

Rătăcea ziua toată prin taiga, dar nu isbutea să mai prindă nimic. Ba într'o vreme încercă să-şi potolească foamea cu niscai broboane de merişor. A mestecat ea ce a mestecat, până i s'a fă­cut lehamite: de mâncat, poţi mânca oricât, dar ce folos că nu-ţi ţine de saţ.

In anul acela, păsările călătoare se adunaseră mai devreme ca de obicei, să plece în ţările calde. Şiruri lungi de raţe, gâşte şi cocori se întinseseră pe tot cerul. Strigau de sus, îşi luau rămas bun de la dealuri, de la taiga, îşi luau rămas bun de la bălţile dragi, până la primăvară când le vor revedea.

Când a auzit strigătele lor, vulpea s'a pierdut cu firea, să moară nu alta: curând va cădea zăpada, iar ea n'are pentru iarnă nici de unele. Şi-a strâns coada'ntre picioare şi a pornit încotro vedea cu ochii.

„Trebue să găsesc pe cineva mai prost ca mine, s'a gândit ea, doar, doar m'oi putea înfrupta cu prada lui". In drumul ei a dat de urs şi l-a întrebat:

  încotro ai pornit, vecine?

—. Păi să vezi, vecinico, răspunse ursul, caut pe cineva să-mi spună ce strigă noaptea cocorii care se duc. Vulpea chibzui ce chibzui, apoi zise:

  Ar trebui să facem nişte vrăji ca şamanii. Atunci vom deshişi ce strigă ei.

Şi vulpea se încinse cu un curmei peste mijloc, atârnă de el tot soiul de pietricele şi de surcele şi începu să joace. Sălta în loc mătura pământul cu coada şi bătea într'o ţeastă de câine, că n'avea dairea. Ursul sta cu urechile pleoştite, privea vulpea şi bătea din labe. Ajuta, chipurile, vulpii în vrăjile ei de şaman.

Vulpea s'a învârtit ce s'a învârtit, apoi i-a spus:

   Acum ştiu, vecine, ce strigă cocorii noaptea în sbor.

   Ce strigă?

  Spun c'o s'avem iarnă timpurie, o iarnă grea şi lungă Spun că toate fiarele pădurii trebue să se ajute între ele, că nici-in bârlog şi nicio vizuină nu te poate apăra de o iarnă ca asta!

Ursul s'a speriat.

  Ei, şi ce ne facem? întrebă el.

Iar vulpea cea vicleană n'a stat pe gânduri.

  Să ne alegem o vizuină pentru amândoi şi să pornim acum pe dată să adunăm vânat pentru la iarnă. Să adunăm pra-dă bogată, s'o ascundem în bârlog.

Ursul căzu pe gânduri: ce-i trebue lui vânat pentru la iar­nă? Nu-i ajunge să-şi tot sugă laba? Şi şi-a spus gândul vulpii. Vulpea s'a mâniat, a început a striga la urs, a bate din picior:

  Cine a vrut să ştie ce spun cocorii? N'ai vrut chiar tu? Ba chiar tu! Acum că ştii, fă bine şi ascultă ce ţi se spune, că de unde nu, îmi cat eu alt tovarăş de iernat. Iar tu n'ai decât să te prăpădeşti de unul singur...

Cu chiu cu vai a induplecat-o ursul pe vicleană să-l ierte.

S'au înţeles să stea laolaltă. Şi au început vânătoarea. Atâta doar, că nu prea mergea bine vânătoarea lor. Vulpea n'avea pu­tere, iar ursul trăgea la somn: umbla cu ochii la vânat, iar cu gândul la culcat. Ce vânătoare o mai fi şi asta?! Vulpea s'a înverşunat, dar nu s'a arătat a fi mânioasă. Um­bla ziua toată şi se tot socotea cum să-l ducă de nas pe urs.

Au colindat ei taiga, dar fără folos — n'au dat de nimic...

Deodată, ursul adulmecă aerul, îşi sburli blana pe greabăn. îşi umflă nările, holbă ochii şi şopti :

  Sunt urme străine, vecino, adulmec ceva.                        


Şi ursul scotoci tufişurile din jur, până găsi ce căuta. Vulpea cunoscu îndată că în labele ursului era un cuţit de vânătoare Pe semne că trecuse pe acolo vreun vânător şi pierduse cuţitul Se prefăcu a fi tare bucuroasă, juca şi cânta cu glas. subţirel şj nevinovat. Ursul, uimit, o întrebă de pricina neaşteptatei bucurii. Iar vulpea i-o tălmăci cam aşa:

  Cum să nu mă veselesc, vecine! Acum putem ierna în tihnă. Lucrul ăsta pe care l-ai găsit tu, e un lucruşor vrăjit. El singur ne poate aduce atâta carne, cât n'ai dobândit tu în toată viaţa !

Se bucură şi ursul. Acum nu va mai trebui să bată toate po­tecile din taiga. Se va putea trânti să doarmă în bârlogul lui.

   Haidem acasă, vecino. Să mergem repejor.

   Haide, haide, să mergem ! se învoi vulpea.

Vulpea o luă la goană înainte. Ajunse până la o potecă ce cobora repede pe o colină şi înfipse cuţitul cu vârful în sus, chiar în mijlocul potecii, la poalele colinei. Apoi se întoarse şi strigă ursului :

  Da' ce umbli aşa domol? Haide, vino mai repejor !

Şi au pornit amândoi în goană. Când au ajuns în vârful co­linei, vulpea zise :

  Ia, hai să ne dăm până jos de-a-rostogolul. Să vedem care ajunge mai repede!

Ursul, încrezător, s'a învoit. Şi s'au dat ei de-a-berbeleacul, jos de pe colină. Vulpea se rostogolea şi cânta :

   Vine, vine cărniţa, vine de-a-berbeleacu !

   Ce tot cânţi acolo? o întrebă ursul, rostogolindu-se.

  Uite, mă bucur şi eu că avem carne pentru un sfert de iarnă.

Se rostogoleau ei mai departe, iar vulpea tot cânta şi cânta. Ursul a întrebat-o din nou ce cântă.

  Acuma cânt, vecine, c'avem carne pentru jumătate de iarnă, şi mai bine !

Când au ajuns la poalele colinei, ursul a dat cu pântecele de cuţit şi şi-a despicat burta toată. Iar vulpea şi-a dat drumul la glas, cântând de bucurie : 

   Stai colea, cărniţă, stai colea! Ursul gemu de durere şi întrebă:

   Da' acum ce mai cânţi, vecino?

   Ei, acum cânt, vecine, că avem carne pentru toată iarna Ursul s'a prăpădit. Iar vulpea a cărat în vizuină toată carnea de urs şi a iernat acolo. Aşa l-a înşelat vulpea pe urs.

Bine spune vorba ceea: ..De la viclean şi înşelător nu te aştepta la nimic bun".


Ai vrea sa citesti si alte povesti? Iti recomandam:

Adauga un comentariu